ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1571/2010

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 490 din 10 februarie 2009 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și în consecință a respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamantul C.G. având ca obiect anularea Ordinului de trecere în rezervă nr. MP 478 din 31 iulie 1998 emis de Ministrul Apărării Naționale și repunerea sa în situația anterioară – respectiv în funcția de ofițer activ în cadrul Ministerului Apărării Naționale. A reținut instanța că reclamantul nu a respectat termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 raportat la momentul îndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din același act normativ – 24 iulie 2000, fiind data întocmirii raportului nr. A 25529 prin care s-a respins solicitarea de revocare a acestui act administrativ individual.

Prin decizia nr. 4111 din 7 octombrie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de reclamant împotriva sus-menționatei sentințe, reținând în esență că în mod corect și în acord cu prevederile art. 11 alin. (5) din Legea contenciosului administrativ instanța fondului a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în condițiile în care după urmarea procedurii prealabile acțiunea în justiție a fost promovată la 18 septembrie 2008. Totodată, instanța de control judiciar a reținut că toate celelalte susțineri ale recurentului nu mai prezintă relevanță juridică față de dezlegarea dată excepției prescripției dreptului la acțiune.

Împotriva deciziei nr. 4111 din 7 octombrie 2009 a Înaltei Curți, C.G. a formulat contestație în anulare, invocând în drept dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. În motivarea contestației s-a arătat că recursul a fost respins fără a cerceta și motivul de casare invocat în conformitate cu art. 304 1 C. proc. civ. și care constă în inexistența actului administrativ atacat - Ordinul MP 478 în raport de decizia nr. 2969/2002 a Curții Supreme de Justiție, secția contencios administrativ, că prin neexaminarea problemelor esențiale ale cauzei și simpla însușire de către instanța de recurs a concluziilor unei jurisdicții inferioare a fost încălcat dreptul contestatorului la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Cauza Halle contra Finlanda).

Examinând calea extraordinară de atac formulată de C.G., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că: Contestația în anulare specială reglementată de art. 318 C. proc. civ. este o cale extraordinară de atac, de retractare, care poate fi exercitată numai în condițiile și în cazurile expres și limitativ prevăzute de legiuitor. În speță se invocă teza a II-a a textului legal menționat, respectiv „când instanța, respingând recursului sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare”. Instanța de recurs, prin considerentele deciziei nr. 4111 din 7 octombrie 2009 s-a axat pe critica ce viza greșita dezlegare dată excepției prescripției dreptului la acțiune din perspectiva art. 3 din Decretul nr. 167/1958 invocat de recurent.

În controlul judiciar exercitat, Înalta Curte a răspuns acestei critici explicând că în materia contenciosului administrativ nu sunt aplicabile dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, ci prevederile legii speciale nr. 554/2004 a contenciosului administrativ [art. 11 alin. (1) și (5)], conform principiului lex specialibus generalibus derogant. În acest context trebuie amintit că impunerea unor limite legale pentru exercitarea dreptului la acțiune – cum este termenul în care acest drept se poate exercita – reprezintă o măsură de protecție a stabilității și securității raporturilor juridice create și a efectelor actelor administrative.

O asemenea măsură legală nu este de natură a obstrucționa accesul liber la justiție al cetățenilor, garantat de art. 21 din Constituția României, și așa cum jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat, instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură, termene de prescripție și de decădere sau sancțiunile pentru nerespectarea acestora nu constituie o premiză a încălcării art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Așadar, invocarea Cauzei Halle contra Finlanda soluționată de Curtea Europeană de la Strasbourg nu este pertinentă și concludentă în cauza de față.

Revenind la aspectul evidențiat de contestator și care privește neanalizarea celorlalte motive de recurs invocate, Înalta Curte constată că și asupra acesteia instanța de control judiciar a răspuns, arătând că în condițiile în care dreptul de a solicita anularea unui act administrativ individual s-a prescris în conformitate cu art. 11 alin. (5) raportat la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, celelalte susțineri ale recurentului nu mai prezintă relevanță juridică. Într-adevăr, o analiză a problemelor ce țin de fondul pricinii nu mai este oportună, atâta vreme cât nu sunt îndeplinite condițiile de exercitare a dreptului la acțiune. În acest context, este exclusă ipoteza unei omisiuni a instanței de recurs care, din greșeală, să nu fi examinat toate motivele de casare/modificare a sentinței pronunțată pe fond, în sensul la care face trimitere clară art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ. Nefiind incident cazul expres prevăzut de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., în acord cu doctrina și jurisprudența existentă în această materie, prezenta contestație în anulare va fi respinsă ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de C.G. împotriva deciziei nr. 4111 din 7 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 martie 2010.