ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1785/2010

Asupra

contestației în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 5433 din 27 noiembrie 2009, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a

respins recursul declarat de reclamantul C.F. împotriva sentinței civile nr. 161

din 13 aprilie 1009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Înalta Curte a reținut, în esență, că prin cererea dedusă

judecății, recurentul-reclamant a solicitat, în principal, anularea ordinului

de numire în funcție a cadrului militar încadrat pe funcția de șef secție

(consilier juridic șef) în secția procese teritoriale la Direcția legislație și asistență juridică, adică a unui act administrativ individual adresat

altui subiect de drept.

Instanța de control

judiciar a constatat astfel că, recurentul-reclamant a luat cunoștință de

existența actului administrativ individual pe care îl contestă la data de 14

ianuarie 2008, prin intermediul adresei din 2008 a Direcției Operații din

cadrul Ministerului Apărării (a se vedea fila 9 dosar fond).

În plus, recurentul-reclamant

a formulat plângerea prealabilă la data de 15 iulie 2008 (a se vedea filele 4-5

dosar fond și fila 8 dosar recurs), în interiorul termenului stabilit de art. 7

alin. (3) din Legea contenciosului administrativ, iar aceasta a fost

soluționată de autoritatea publică competentă la data de 12 august 2008

(conform filei 10 dosar recurs).

Cum

recurentul-reclamant a luat cunoștință de existența actului administrativ

individual la data de 14 ianuarie 2008, instanța de control judiciar a

constatat că termenul de 1 an, reglementat de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

era împlinit la data depunerii cererii de chemare în judecată având ca obiect

anularea acestuia, respectiv, 2 februarie 2009.

Împotriva acestei

hotărâri reclamantul C.F. a formulat contestație în anulare, indicând ca temei

juridic prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

În cadrul

contestației în anulare s-a arătat de către contestator faptul că instanța de

recurs a omis din greșeală să cerceteze motivul de modificare prevăzut de art. 304

pct. 9 din C. proc. civ.

Contestatorul a

susținut că instanța de fond a admis în mod greșit excepția tardivității

cererii, deoarece adresa din 28 decembrie 2007 nu este actul administrativ pe

care l-a contestat, prin acest act nu i s-a adus la cunoștință rezultatul

selecției și nici nu a fost informat cu privire la numirea în funcția pentru

care a optat. În plus, nici nu îndeplinește caracteristicile unui act

administrativ în accepțiunea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

554/2004.

A criticat și la

faptul că deși a solicitat instanței de fond, prin completarea la cererea de

chemare în judecată, ca în baza art. 13 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, ale

cărui prevederi sunt imperative, să oblige pârâtul să depună la dosarul cauzei

actul administrativ a cărui anulare a solicitat-o, respectiv, Ordinul de numire

în funcție a cadrului militar încadrat în funcția de șef-secție(consilier

juridic șef) la secția procese teritoriale din cadrul D.L.A.J., pentru a se

stabili cu certitudine și cu aplicarea corectă a legii cu privire la

tardivitatea introducerii cererii de chemare în judecată, acest act nu a fost

însă depus la dosar.

A concluzionat

contestatorul, din greșeală, instanța de recurs a omis să cerceteze motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 din C.proc.civ, ceea ce a fost de natură a conduce

la pronunțarea unei decizii netemeinicie și nelegale.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport de susținerile părților și de dispozițiile

legale aplicabile, Înalta Curte va respinge contestația în anulare pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

Prezenta contestație

în anulare s-a fundamentat în drept pe dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc.

civ, respectiv, greșeala materială sau omisiunea cercetării vreunui motiv de

recurs.

Conform acestui text

legal, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis din greșeală să cerceteze

vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Așadar, norma legală

anterior citată se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspectele

formale ale judecării recursului, ca de exemplu, respingerea greșită a unui

recurs ca tardiv, anularea lui greșită ca netimbrat și alte asemenea erori,

pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau

reaprecierea probelor. Fiind un text de excepție, noțiunea de greșeală

materială nu trebuie interpretată extensiv.

Legea are în vedere

greșelile materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei

soluții eronate, greșeli pe care instanța le-a comis prin confundarea unor

elemente importante sau a unor date materiale.

În orice caz, textul

nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt, în urma aprecierii probelor,

ceea ce ar putea semnifica „netemeinicia” hotărârii, nu însă și o greșeală

materială de natură să justifice contestația în anulare.

Cu alte cuvinte,

trebuie să fie vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța prin

confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care

determină soluția pronunțată.

În speță,

contestatorul invocă greșita soluționare a acțiunii deduse judecății,

respectiv, a excepției tardivității cererii de chemare în judecată.

Prin urmare,

contestatorul invocă o greșeală de judecată, iar nu o greșeală materială, în

sensul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C.proc.civ, în raport de

argumentele juridice anterior expuse.

Înalta Curte

concluzionează că aspectele invocate de contestator în sprijinul incidenței

acestui temei juridic nu sunt relevante, motiv pentru care apreciază că nu sunt

întrunite cerințele impuse de art. 318 teza I C. proc. civ.

De asemenea,

contestatorul invocă și faptul că instanța de control judiciar nu a cercetat

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C.proc.civ.

Înalta Curte constată

că nici această susținere a contestatorului nu este fondată întrucât, din

verificarea considerentelor deciziei contestate în prezenta cauză, rezultă cu

claritate faptul că instanța a cercetat și a analizat motivul de recurs invocat.

În acest sens, se

menționează clar în considerentele deciziei contestate următoarele „În

consecință, din cele expuse anterior, rezultă că este nefondat motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9) din C. proc. civ.”

Înalta Curte mai

precizează că instanța de recurs este în drept să grupeze argumentele folosite

de recurent în dezvoltarea unui motiv de modificare sau de casare și să

răspundă printr-un argument comun.

Împrejurarea că

instanța de recurs nu și-a însușit motivele de casare sau modificare a

hotărârii primei instanțe formulate de recurrent, nu face parte din categoria

motivelor care pot conduce la admiterea unei contestații în anulare.

În caz contrar, s-ar

ajunge la situația în care contestația în anulare, care este o cale

extraordinară de atac, să fie transformată într-o cale ordinară de atac,

îndreptată împotriva deciziilor instanței de recurs.

În concluzie, în

cauza prezentă nu sunt întrunite nici unul dintre cazurile și condițiile

prevăzute de art. 318 C. proc. civ., așa încât contestația în anulare formulată

de C.F. împotriva Deciziei nr. 5433 din 27 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în baza art. 320 C. proc. civ se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de C.F. împotriva Deciziei nr. 5433 din 27 noiembrie 2009

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și

fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 09 aprilie 2010.