ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 803/2011

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele: Prin sentința penală nr. 246/PI din 4 octombrie 2010, Curtea de

Apel Timișoara, în temeiul art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen.

a respins ca nefondată plângerea formulată de petenta A.C.F.U. din loc. Răpsig,

jud. Arad prin reprezentant Z.C.G. împotriva ordonanței nr. 660/P/2009 dată de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara în 19 februarie 2010, menținută

prin ordonanța procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Timișoara nr. 357/II/2/2010 din 14 aprilie 2010.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut, în esență, că în motivarea plângerii, petiționara a

susținut că notarul public V.A. și-a încălcat atribuțiile de serviciu prevăzute

de Legea nr. 36/1995, de Statutul Profesiei de Notar Public, de Regulamentul

acestei profesii, precum și de Normele interne ce guvernează activitatea

notarilor publici, în sensul că nu a verificat condițiile de formă și de fond

ale procurii prin care numitul I.I. a fost împuternicit să vândă terenul

aparținând petentei de către un număr de 28 așa-ziși membrii ai

Composesoratului, printr-o hotărâre a Adunării Generale din data de 28 aprilie 2009.

De asemenea, a mai arătat că în mod

nelegal și netemeinic notarul public V.A. a fost considerat nevinovat,

dispunându-se în privința sa neînceperea urmăririi penale pentru săvârșirea

infracțiunilor prev. de art. 246 C. pen. și art. 31 rap. la art. 290 C. pen. Petenta

a apreciat ca fiind nelegală și netemeinică și soluția de disjungere și

declinare a competenței de soluționare a cauzei privind pe I.I., I.F. și P.D. ,

dată prin ordonanță, în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Ineu.

S-a mai reținut de instanța de fond

că prin ordonanța nr. 660/P/2009 din 19 februarie 2010, Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Timișoara, în baza art. 228 în referire la art. 10 lit. a) si f)

C. proc. pen., precum și art. 45 în ref. la art. 42, art. 38 din același cod a

dispus neînceperea urmăririi penale față de notarul public V.A. sub aspectul

săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 246 și art. 31 în ref. la art. 290 C.

pen.

Prin aceeași ordonanță s-a dispus

disjungerea și declinarea competenței de soluționare a cauzei privind pe I.F., P.D.

și I.I. în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Ineu, în vederea

continuării cercetărilor sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art.

290 ș.a. C. pen.

Împotriva acestei ordonanțe

petiționara a formulat plângere la procurorul general al Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Timișoara, iar prin ordonanța nr. 357/II/2/2010 din 14

aprilie 2010, s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a plângerii petentului A.C.F.U.

din loc. Răpsig, jud. Arad.

În motivarea sentinței pronunțate,

prima instanță a reținut că, raportat la actele și lucrările dosarului de

urmărire penală, în cauză nu s-a făcut dovada că notarul public V.A., cu rea

credință, nu și-a îndeplinit sau și-a îndeplinit defectuos atribuțiile de

serviciu sau că a determinat, înlesnit sau ajutat în orice mod, cu intenție, la

săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, astfel

încât soluția de netrimitere în judecată este legală și temeinică.

S-a mai arătat că, pe de altă parte,

formulând plângere în temeiul art. 278

1

C. proc. pen. împotriva

rezoluției de neîncepere a urmăririi penală confirmată de procurorul ierarhic

superior, petenta nu a administrat probe, în raport cu care să se poată stabili

o altă situație de fapt, încercând în fapt, indirect, să obțină desființarea

contractului de vânzare-cumpărare și a hotărârilor adunării generale în alt mod

decât cel reglementat de dispozițiile legale, respectiv declanșarea controlului

judiciar pe alte căi decât cele prevăzute de legea procesual civilă.

Împotriva sentinței penale nr.

246/PI din 4 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, petiționara a declarat

recurs solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și pe fond

admiterea plângerii și trimiterea cauzei procurorului pentru începerea

urmăririi penale împotriva intimatului V.A., cu obligarea acestuia la plata

cheltuielilor de judecată, conform actelor anexate.

În acest sens a arătat că, potrivit disp.

art. 246 C. pen. și a art. 35, art. 45 alin. (1) din Legea nr. 36/1995

notarul public avea obligația ca în momentul încheierii actului juridic să

verifice îndeplinirea condițiilor de formă și fond, susținând că în mod greșit

Curtea de Apel Timișoara a considerat că litigiul are un caracter civil.

În realitate, Legea nr. 1/2000 care

stabilește situația juridică a Composesoratului, prin prevederile art. 28 alin.

(6) consfințește în mod neechivoc caracterul inalienabil al dreptului de

proprietate privată indiviză a composesoratului. Nu se poate susține că aceste

terenuri se bucură de o liberă circulație întrucât, potrivit disp. art. 28

alin. (7) din Legea nr. 1/2000 , modificată prin Legea nr. 247/2005,

„terenurile acestor forme asociative nu pot fi înstrăinate în nici un mod, în

întregime sau în parte".

Față de aceste prevederi consideră

că notarul public a încheiat un act în contra legii și contra dispozițiilor

legale.

Recursul este fondat pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Verificând sentința atacată prin

prisma motivului de recurs invocat de petiționară, Înalta Curte constată că

intimatul V.A. , în calitate de notar public a autentificat un contract de

vânzare-cumpărare cu încălcarea dispozițiilor legale în materie.

Astfel, prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 994 din 30 aprilie 2009 a

BNP V. si M., C.F.U. Răpsig, com. Bogsig, jud. Arad, reprezentat de I.I.,

împuternicit în baza Hotărârii Adunării Generale și actelor anexate, a vândut

cumpărătorilor L.M. și L.M.M., nouă suprafețe de teren arabil extravilan,

însumând 200 ha, cu prețul de 2500 lei/ha, respectiv la prețul total de

501.180,75 lei (filele 128 – 129 dos. 463/P/08 al Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel Timișoara).

Potrivit disp. art. 28 din Legea nr.

1/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, alin. (6) prevede

că „membrii formelor asociative aflați în devălmășie sau indiviziune nu pot

înstrăina propriile cote-părți unor persoane din afara acestora”, iar potrivit

alin. (7), „terenurile acestor forme asociative nu pot fi înstrăinate în nici

un mod , în întregime sau în parte.”

Așa fiind, se constată că

prevederile art. 28 alin. (6) din Legea nr. 1/2000 stabilesc caracterul

inalienabil al dreptului de proprietate privată indiviză a composesoratului ,

pentru ca prevederile alin. (7) ale aceluiași articol să restrângă , să

definească și să delimiteze cadrul legal al liberei circulații al acestei

categorii de terenuri.

Deși prima instanță reține aceste

dispoziții legale și face referire la ele, în mod eronat conchide că o

eventuală încălcare a lor se impunea a fi făcută în cadrul unui proces de

constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, nefiind

suficientă adresa nr. 5168 din 15 iulie 2009 a Instituției Prefectului Arad.

Or, conform adresei sus-menționate

aflată la fila 11 din dos. nr. 357/II/2/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel Timișoara, adresă emisă de Direcția Controlul Legalității Actelor,

Juridic, Relații Publice și Secretariat din cadrul Instituției Prefectului -

județul Arad, se arată că „în prezent, după modificarea Legii nr. 1/2000, sunt

interzise actele de dispoziție” cu privire la terenurile aflate în proprietatea

composesoratului. De asemenea, se invocă disp. art. 28 alin. (5) din Legea nr.

1/2000 potrivit cărora „Suprafețele forestiere aflate în proprietate comună,

conform naturii acestora rămân în proprietate indiviză pe toata durata

existenței lor.”

Totodată, se citează și dispozițiile

alin. (6) ale aceluiași articol, care consacră caracterul inalienabil al

dreptului de proprietate indiviză.

În final, adresa concluzionează că

„în acord cu prevederile legale invocate, terenurile formelor asociative nu pot

fi înstrăinate în nici un mod, în întregime sau în parte”.

În aceeași ordine de idei, Înalta

Curte, verificând activitatea notarului public legata de autentificarea

contractului de vânzare-cumpărare în speță, constată că potrivit dispozițiilor

art. 43 din Legea nr. 36/1995 cu modificările ulterioare, „înscrisurile

referitoare la actele notariale se redactează potrivit voinței părților și în

condițiile prevăzute de lege.”

De asemenea, conform prevederilor

art. 45 din aceeași lege, „notarul public are obligația să deslușească

raporturile reale dintre părți cu privire la actul pe care vor sa-l încheie, să

verifice dacă scopul pe care îl urmăresc este în conformitate cu legea și să le

dea îndrumările necesare asupra efectelor lui juridice.”

Pe cale de consecință, se constată

că notarul public nu poate încheia și autentifica acte în contra legii sau care

prin conținutul lor încalcă dispozițiile legale în materie.

Cu privire la solicitarea privind

obligarea intimatului la plata cheltuielilor judiciare către recurenta

petiționară conform actelor anexate la dosar, respectiv suma de 3.720 lei,

Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 193 C.

proc. pen., intitulat „Plata cheltuielilor judiciare făcute de părți”, în alin.

(6), legiuitorul a dat instanței prerogativul de a stabili obligația de restituire

a cheltuielilor judiciare făcute de părți în cursul procesului penal, potrivit

legii civile.

Așadar, instanța este cea care

stabilește, în funcție de anumite criterii, respectiv prestația apărării,

eventualele deplasări făcute pe parcursul procesului penal la instanță, pentru

care există acte justificative la dosar și alte acte și demersuri îndeplinite

efectiv în cadrul procesului penal, un cuantum echitabil de restituire a

acestor cheltuieli, fără ca acesta să devină o îmbogățire fără justă cauză a

părții care le pretinde.

Așa fiind, față de cele ce preced,

factura în sumă de 3,720 lei, reprezentând „onorariu avocat”, purtând ștampila

și semnătura avocat dr. A.F.M., depusă la dosar împreună cu împuternicirea

avocațială și „memoriu cu privire la motivele de recurs” , nu justifică

obligația instanței la a stabili în sarcina intimatului plata integrala a

acestor cheltuieli către recurenta petiționară, având în vedere faptul că dosarul

s-a soluționat la primul termen de judecată, cauza nu a suferit nici o amânare

care să fi impus deplasări sau costuri suplimentare din partea recurentei

petente sau a apărătorului acesteia, iar motivele de recurs sunt dezvoltate pe

două pagini și jumătate, fiind de fapt singurul act întocmit în cauză de

apărătorul recurentei.

Ca atare, recursul fiind fondat,

Curtea urmează a-l admite și a dispune potrivit dispozitivului prezentei

decizii, cu obligarea intimatului V.A. la plata cheltuielilor judiciare în sumă

de 2.000 lei către recurenta petiționară.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

petiționara A.C.F.U. împotriva sentinței penale nr. 264/P din 4 noiembrie 2010

a Curții de Apel Timișoara.

Casează sentința penală atacată și

rejudecând:

Admite plângerea formulată de

petiționara A.C.F.U., desființează ordonanța nr. 660/P/2009 din 19 februarie

2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și trimite cauza la

procuror în vederea începerii urmăririi penale.

Obligă intimatul V.A. la plata

cheltuielilor judiciare în sumă de 2.000 lei către recurenta petiționară.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 2

martie 2011.