ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 803/2011

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 246/PI din 4 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, în temeiul art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. a respins ca nefondată plângerea formulată de petenta A.C.F.U. din loc. Răpsig, jud. Arad prin reprezentant Z.C.G. împotriva ordonanței nr. 660/P/2009 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara în 19 februarie 2010, menținută prin ordonanța procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara nr. 357/II/2/2010 din 14 aprilie 2010. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut, în esență, că în motivarea plângerii, petiționara a susținut că notarul public V.A.

și-a încălcat atribuțiile de serviciu prevăzute de Legea nr. 36/1995, de Statutul Profesiei de Notar Public, de Regulamentul acestei profesii, precum și de Normele interne ce guvernează activitatea notarilor publici, în sensul că nu a verificat condițiile de formă și de fond ale procurii prin care numitul I.I. a fost împuternicit să vândă terenul aparținând petentei de către un număr de 28 așa-ziși membrii ai Composesoratului, printr-o hotărâre a Adunării Generale din data de 28 aprilie 2009. De asemenea, a mai arătat că în mod nelegal și netemeinic notarul public V.A. a fost considerat nevinovat, dispunându-se în privința sa neînceperea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 246 C. pen.

și art. 31 rap. la art. 290 C. pen. Petenta a apreciat ca fiind nelegală și netemeinică și soluția de disjungere și declinare a competenței de soluționare a cauzei privind pe I.I., I.F. și P.D. , dată prin ordonanță, în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Ineu. S-a mai reținut de instanța de fond că prin ordonanța nr. 660/P/2009 din 19 februarie 2010, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, în baza art. 228 în referire la art. 10 lit. a) si f) C. proc. pen., precum și art. 45 în ref. la art. 42, art. 38 din același cod a dispus neînceperea urmăririi penale față de notarul public V.A. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 246 și art. 31 în ref. la art. 290 C. pen.

Prin aceeași ordonanță s-a dispus disjungerea și declinarea competenței de soluționare a cauzei privind pe I.F., P.D. și I.I. în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Ineu, în vederea continuării cercetărilor sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 290 ș.a. C. pen. Împotriva acestei ordonanțe petiționara a formulat plângere la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, iar prin ordonanța nr. 357/II/2/2010 din 14 aprilie 2010, s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a plângerii petentului A.C.F.U. din loc. Răpsig, jud. Arad.

În motivarea sentinței pronunțate, prima instanță a reținut că, raportat la actele și lucrările dosarului de urmărire penală, în cauză nu s-a făcut dovada că notarul public V.A., cu rea credință, nu și-a îndeplinit sau și-a îndeplinit defectuos atribuțiile de serviciu sau că a determinat, înlesnit sau ajutat în orice mod, cu intenție, la săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, astfel încât soluția de netrimitere în judecată este legală și temeinică. S-a mai arătat că, pe de altă parte, formulând plângere în temeiul art. 278 1 C. proc. pen.

împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penală confirmată de procurorul ierarhic superior, petenta nu a administrat probe, în raport cu care să se poată stabili o altă situație de fapt, încercând în fapt, indirect, să obțină desființarea contractului de vânzare-cumpărare și a hotărârilor adunării generale în alt mod decât cel reglementat de dispozițiile legale, respectiv declanșarea controlului judiciar pe alte căi decât cele prevăzute de legea procesual civilă. Împotriva sentinței penale nr. 246/PI din 4 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, petiționara a declarat recurs solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și pe fond admiterea plângerii și trimiterea cauzei procurorului pentru începerea urmăririi penale împotriva intimatului V.A., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, conform actelor anexate.

În acest sens a arătat că, potrivit disp. art. 246 C. pen. și a art. 35, art. 45 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 notarul public avea obligația ca în momentul încheierii actului juridic să verifice îndeplinirea condițiilor de formă și fond, susținând că în mod greșit Curtea de Apel Timișoara a considerat că litigiul are un caracter civil. În realitate, Legea nr. 1/2000 care stabilește situația juridică a Composesoratului, prin prevederile art. 28 alin. (6) consfințește în mod neechivoc caracterul inalienabil al dreptului de proprietate privată indiviză a composesoratului. Nu se poate susține că aceste terenuri se bucură de o liberă circulație întrucât, potrivit disp. art. 28 alin. (7) din Legea nr. 1/2000 , modificată prin Legea nr. 247/2005, „terenurile acestor forme asociative nu pot fi înstrăinate în nici un mod, în întregime sau în parte". Față de aceste prevederi consideră că notarul public a încheiat un act în contra legii și contra dispozițiilor legale.

Recursul este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Verificând sentința atacată prin prisma motivului de recurs invocat de petiționară, Înalta Curte constată că intimatul V.A. , în calitate de notar public a autentificat un contract de vânzare-cumpărare cu încălcarea dispozițiilor legale în materie. Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 994 din 30 aprilie 2009 a BNP V. si M., C.F.U. Răpsig, com. Bogsig, jud. Arad, reprezentat de I.I., împuternicit în baza Hotărârii Adunării Generale și actelor anexate, a vândut cumpărătorilor L.M. și L.M.M., nouă suprafețe de teren arabil extravilan, însumând 200 ha, cu prețul de 2500 lei/ha, respectiv la prețul total de 501.180,75 lei (filele 128 – 129 dos.

463/P/08 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara). Potrivit disp. art. 28 din Legea nr. 1/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, alin. (6) prevede că „membrii formelor asociative aflați în devălmășie sau indiviziune nu pot înstrăina propriile cote-părți unor persoane din afara acestora”, iar potrivit alin. (7), „terenurile acestor forme asociative nu pot fi înstrăinate în nici un mod , în întregime sau în parte.” Așa fiind, se constată că prevederile art. 28 alin. (6) din Legea nr. 1/2000 stabilesc caracterul inalienabil al dreptului de proprietate privată indiviză a composesoratului , pentru ca prevederile alin. (7) ale aceluiași articol să restrângă , să definească și să delimiteze cadrul legal al liberei circulații al acestei categorii de terenuri.

Deși prima instanță reține aceste dispoziții legale și face referire la ele, în mod eronat conchide că o eventuală încălcare a lor se impunea a fi făcută în cadrul unui proces de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, nefiind suficientă adresa nr. 5168 din 15 iulie 2009 a Instituției Prefectului Arad. Or, conform adresei sus-menționate aflată la fila 11 din dos. nr. 357/II/2/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, adresă emisă de Direcția Controlul Legalității Actelor, Juridic, Relații Publice și Secretariat din cadrul Instituției Prefectului - județul Arad, se arată că „în prezent, după modificarea Legii nr. 1/2000, sunt interzise actele de dispoziție” cu privire la terenurile aflate în proprietatea composesoratului.

De asemenea, se invocă disp. art. 28 alin. (5) din Legea nr. 1/2000 potrivit cărora „Suprafețele forestiere aflate în proprietate comună, conform naturii acestora rămân în proprietate indiviză pe toata durata existenței lor.” Totodată, se citează și dispozițiile alin. (6) ale aceluiași articol, care consacră caracterul inalienabil al dreptului de proprietate indiviză. În final, adresa concluzionează că „în acord cu prevederile legale invocate, terenurile formelor asociative nu pot fi înstrăinate în nici un mod, în întregime sau în parte”.

În aceeași ordine de idei, Înalta Curte, verificând activitatea notarului public legata de autentificarea contractului de vânzare-cumpărare în speță, constată că potrivit dispozițiilor art. 43 din Legea nr. 36/1995 cu modificările ulterioare, „înscrisurile referitoare la actele notariale se redactează potrivit voinței părților și în condițiile prevăzute de lege.” De asemenea, conform prevederilor art. 45 din aceeași lege, „notarul public are obligația să deslușească raporturile reale dintre părți cu privire la actul pe care vor sa-l încheie, să verifice dacă scopul pe care îl urmăresc este în conformitate cu legea și să le dea îndrumările necesare asupra efectelor lui juridice.” Pe cale de consecință, se constată că notarul public nu poate încheia și autentifica acte în contra legii sau care prin conținutul lor încalcă dispozițiile legale în materie.

Cu privire la solicitarea privind obligarea intimatului la plata cheltuielilor judiciare către recurenta petiționară conform actelor anexate la dosar, respectiv suma de 3.720 lei, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 193 C. proc. pen., intitulat „Plata cheltuielilor judiciare făcute de părți”, în alin. (6), legiuitorul a dat instanței prerogativul de a stabili obligația de restituire a cheltuielilor judiciare făcute de părți în cursul procesului penal, potrivit legii civile. Așadar, instanța este cea care stabilește, în funcție de anumite criterii, respectiv prestația apărării, eventualele deplasări făcute pe parcursul procesului penal la instanță, pentru care există acte justificative la dosar și alte acte și demersuri îndeplinite efectiv în cadrul procesului penal, un cuantum echitabil de restituire a acestor cheltuieli, fără ca acesta să devină o îmbogățire fără justă cauză a părții care le pretinde.

Așa fiind, față de cele ce preced, factura în sumă de 3,720 lei, reprezentând „onorariu avocat”, purtând ștampila și semnătura avocat dr. A.F.M., depusă la dosar împreună cu împuternicirea avocațială și „memoriu cu privire la motivele de recurs” , nu justifică obligația instanței la a stabili în sarcina intimatului plata integrala a acestor cheltuieli către recurenta petiționară, având în vedere faptul că dosarul s-a soluționat la primul termen de judecată, cauza nu a suferit nici o amânare care să fi impus deplasări sau costuri suplimentare din partea recurentei petente sau a apărătorului acesteia, iar motivele de recurs sunt dezvoltate pe două pagini și jumătate, fiind de fapt singurul act întocmit în cauză de apărătorul recurentei.

Ca atare, recursul fiind fondat, Curtea urmează a-l admite și a dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii, cu obligarea intimatului V.A. la plata cheltuielilor judiciare în sumă de 2.000 lei către recurenta petiționară.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de petiționara A.C.F.U. împotriva sentinței penale nr. 264/P din 4 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara. Casează sentința penală atacată și rejudecând: Admite plângerea formulată de petiționara A.C.F.U., desființează ordonanța nr. 660/P/2009 din 19 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și trimite cauza la procuror în vederea începerii urmăririi penale. Obligă intimatul V.A. la plata cheltuielilor judiciare în sumă de 2.000 lei către recurenta petiționară. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 2 martie 2011.