ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1177/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul

D.N. a solicitat instanței obligarea pârâtului Ministerul Administrației și

Internelor la plata primelor de concediu pentru anii 2004 - 2006 și a sporului

de fidelitate pentru anul 2005, actualizate cu coeficientul de inflație.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că drepturile bănești solicitate sunt prevăzute de O.G. nr. 38/2003, ale

cărei prevederi

au fost în mod abuziv

suspendate prin legile anuale ale bugetului.

Prin sentința civilă nr. 2626 din 17

iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, judecând cauza în fond după casare, a

respins acțiunea reclamantului

ca neîntemeiată și a respins

cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor

Publice.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut că așa cum reiese din adeverința depusă la dosar, în

perioada 2004 – 2006,

reclamantul a avut

raporturi de serviciu cu D.G.E.

I.P. și cu A.S., iar nu cu pârâtul

Ministerul Administrației și Internelor, în aceste condiții, acțiunea

formulată de reclamant apare ca neîntemeiată,

întrucât drepturile bănești

solicitate

sunt datorate doar în baza unui raport de serviciu.

Împotriva acestei hotărâri,

reclamantul D.N. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că potrivit

art. 1 din H.G. nr. 577/2003 privind structura organizatorică și atribuțiile

Autorității pentru străini (M. Of. nr. 391/6.06.2003) (în vigoare în perioada

de referință), „Autoritatea pentru străini este structura specializată,

organizată în subordinea Ministerului de Interne, care exercită atribuțiile ce

îi sunt date în competență, prin lege”.

Totodată, potrivit art. 5 alin. (5)

din H.G. nr. 577/2003, precitată, „Posturile necesare constituirii Autorității

pentru străini se asigura prin redistribuire, din cele existente în ștatele de

funcții ale D.G.E.I.P.”

Recurentul mai arată faptul că actul

normativ nu precizează în mod expres existența personalității juridice a noii

entități, stabilind doar raportul de subordonare față de Ministerul de Interne

(în prezent Ministerul Administrației și Internelor).

Pe de altă parte, potrivit

dispozițiilor art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea și

funcționarea Ministerului Administrației și Internelor, aprobată cu modificări

prin Legea nr. 15/2008, cu modificările și completările ulterioare, „ministrul

administrației și internelor are calitatea de ordonator principal de credite”.

Totodată, raportat la atribuțiile

funcției în care a fost încadrat în perioada de referință, recurentul precizează

faptul că, în considerarea dispozițiilor competențelor de gestiune a resurselor

umane ale ministrului administrației și internelor, secretarilor de stat,

secretarului general și șefilor/comandanților unităților Ministerului

Administrației și Internelor cuprinse în Anexa nr. 1 la Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 600 din 15 aprilie 2005, numirea sa

pentru ocuparea funcției s-a făcut prin ordin al ministrului, potrivit

dispozițiilor art. 1 pct. (I) lit. b) din actul normativ indicat.

Examinând cauza și sentința

recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele de recurs

invocate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

fondat.

Pentru a ajunge la această soluție

instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Înalta Curte constată că instanța de

fond în mod greșit a reținut faptul că recurentul nu are raporturi de serviciu

cu Ministerul Administrației și Internelor.

Din probatoriul administrat în cauză

rezultă că recurentul are calitatea de funcționar public cu statut special și

și-a desfășurat activitatea în cadrul D.G.E.I.P. cât și, în cadrul A.S., în

funcția de director general.

Atât D.G.E.I.P. cât și A.S. sunt

structuri aflate în subordinea Ministerului de Interne, acesta fiind ordonator principal

de credite.

Înalta Curte reține că potrivit

dispozițiilor art. 37 alin. (2) teza I din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea

și alte drepturi ale polițiștilor „la plecarea în concediul de odihnă,

polițistul primește o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară

plecării în concediu”.

Conform dispozițiilor art. 6 din

O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, cu

modificările și completările ulterioare „pentru activitatea desfășurată în

instituțiile din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță

națională, în calitate de militar, polițist, funcționar public și personal

contractual, polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20 %

din salariul de bază”.

De asemenea, în baza art. 6 din același

act normativ polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20 %

din salariul de bază.

Or, dispozițiile textului de lege

sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în

întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38

alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi

neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin

legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă

aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării

dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului

nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o

dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât

s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor

acordate din moment ce

printr-o

lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor

2001 - 2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât

s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când

se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare

a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit,

trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a

prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea

dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui,

ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui

existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină

lipsit de orice valoare.

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a respins cererea

de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice pentru considerentele în

continuare arătate:

Potrivit prevederilor art. 60 alin. (l)

C. proc. civ., „Partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva

căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere

în garanție sau în despăgubire”.

Or, în cauză, între autoritatea

chemată în garanție și autoritățile pârâte nu există un raport juridic

obligațional, atribuțiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina

Ministerului Economiei și Finanțelor de art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind

finanțele publice, neputând constitui fundamentul unui asemenea raport.

Mai mult decât atât, conform art. 34

din actul normativ sus menționat, „Ordonatorii principali de credite (cum sunt

și autoritățile pârâte - n.r.) au obligația ca până la data de 15 iulie a

fiecărui an să depună la Ministerul Economiei și Finanțelor propunerile pentru proiectul de buget și anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu

încadrarea în limitele de cheltuieli, și estimările pentru următorii 3 ani,

comunicate potrivit art. 33, însoțite de documentații și fundamentări detaliate”

[(alin. (1)] iar „Ministerul Economiei și Finanțelor examinează proiectele de

buget și poartă discuții cu ordonatorii principali de credite asupra acestora.

În caz de divergență hotărăște Guvernul”.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că susținerile

recurentului sunt fondate iar instanța de fond în mod greșit a respins acțiunea,

ca neîntemeiată, motiv pentru care în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., recursul va fi admis, hotărârea atacată va fi modificată, în parte,

în sensul că va fi admisă acțiunea reclamantului, menținându-se celelalte dispoziții

ale sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de D.N. împotriva

sentinței civile nr. 2626 din 17 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte hotărârea atacată și,

pe fond, admite acțiunea reclamantului D.N.

Obligă pârâtul Ministerul

Administrației și Internelor la plata către reclamant a primei de concediu

pentru perioada 2004 – 2006 și a sporului de fidelitate pe anul 2005

actualizate cu coeficientul de inflație.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 3 martie 2010.