ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1177/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul D.N. a solicitat instanței obligarea pârâtului Ministerul Administrației și Internelor la plata primelor de concediu pentru anii 2004 - 2006 și a sporului de fidelitate pentru anul 2005, actualizate cu coeficientul de inflație. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că drepturile bănești solicitate sunt prevăzute de O.G. nr. 38/2003, ale cărei prevederi au fost în mod abuziv suspendate prin legile anuale ale bugetului. Prin sentința civilă nr. 2626 din 17 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, judecând cauza în fond după casare, a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată și a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că așa cum reiese din adeverința depusă la dosar, în perioada 2004 – 2006, reclamantul a avut raporturi de serviciu cu D.G.E. I.P. și cu A.S., iar nu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, în aceste condiții, acțiunea formulată de reclamant apare ca neîntemeiată, întrucât drepturile bănești solicitate sunt datorate doar în baza unui raport de serviciu. Împotriva acestei hotărâri, reclamantul D.N. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că potrivit art. 1 din H.G. nr. 577/2003 privind structura organizatorică și atribuțiile Autorității pentru străini (M. Of. nr. 391/6.06.2003) (în vigoare în perioada de referință), „Autoritatea pentru străini este structura specializată, organizată în subordinea Ministerului de Interne, care exercită atribuțiile ce îi sunt date în competență, prin lege”.

Totodată, potrivit art. 5 alin. (5) din H.G. nr. 577/2003, precitată, „Posturile necesare constituirii Autorității pentru străini se asigura prin redistribuire, din cele existente în ștatele de funcții ale D.G.E.I.P.” Recurentul mai arată faptul că actul normativ nu precizează în mod expres existența personalității juridice a noii entități, stabilind doar raportul de subordonare față de Ministerul de Interne (în prezent Ministerul Administrației și Internelor). Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Administrației și Internelor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 15/2008, cu modificările și completările ulterioare, „ministrul administrației și internelor are calitatea de ordonator principal de credite”.

Totodată, raportat la atribuțiile funcției în care a fost încadrat în perioada de referință, recurentul precizează faptul că, în considerarea dispozițiilor competențelor de gestiune a resurselor umane ale ministrului administrației și internelor, secretarilor de stat, secretarului general și șefilor/comandanților unităților Ministerului Administrației și Internelor cuprinse în Anexa nr. 1 la Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 600 din 15 aprilie 2005, numirea sa pentru ocuparea funcției s-a făcut prin ordin al ministrului, potrivit dispozițiilor art. 1 pct. (I) lit. b) din actul normativ indicat. Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele de recurs invocate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Înalta Curte constată că instanța de fond în mod greșit a reținut faptul că recurentul nu are raporturi de serviciu cu Ministerul Administrației și Internelor. Din probatoriul administrat în cauză rezultă că recurentul are calitatea de funcționar public cu statut special și și-a desfășurat activitatea în cadrul D.G.E.I.P. cât și, în cadrul A.S., în funcția de director general. Atât D.G.E.I.P. cât și A.S. sunt structuri aflate în subordinea Ministerului de Interne, acesta fiind ordonator principal de credite. Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (2) teza I din O.G.

nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor „la plecarea în concediul de odihnă, polițistul primește o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”. Conform dispozițiilor art. 6 din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare „pentru activitatea desfășurată în instituțiile din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, în calitate de militar, polițist, funcționar public și personal contractual, polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20 % din salariul de bază”. De asemenea, în baza art. 6 din același act normativ polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20 % din salariul de bază.

Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale. Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia. Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F. Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice pentru considerentele în continuare arătate: Potrivit prevederilor art. 60 alin. (l) C. proc. civ., „Partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire”. Or, în cauză, între autoritatea chemată în garanție și autoritățile pârâte nu există un raport juridic obligațional, atribuțiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor de art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, neputând constitui fundamentul unui asemenea raport.

Mai mult decât atât, conform art. 34 din actul normativ sus menționat, „Ordonatorii principali de credite (cum sunt și autoritățile pârâte - n.r.) au obligația ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Economiei și Finanțelor propunerile pentru proiectul de buget și anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, și estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoțite de documentații și fundamentări detaliate” [(alin. (1)] iar „Ministerul Economiei și Finanțelor examinează proiectele de buget și poartă discuții cu ordonatorii principali de credite asupra acestora. În caz de divergență hotărăște Guvernul”. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că susținerile recurentului sunt fondate iar instanța de fond în mod greșit a respins acțiunea, ca neîntemeiată, motiv pentru care în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul va fi admis, hotărârea atacată va fi modificată, în parte, în sensul că va fi admisă acțiunea reclamantului, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de D.N. împotriva sentinței civile nr. 2626 din 17 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte hotărârea atacată și, pe fond, admite acțiunea reclamantului D.N. Obligă pârâtul Ministerul Administrației și Internelor la plata către reclamant a primei de concediu pentru perioada 2004 – 2006 și a sporului de fidelitate pe anul 2005 actualizate cu coeficientul de inflație. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2010.