ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1037/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul D.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții M.A.I. și I.G.P.F. Română obligarea acestora la plata primei de concediu pe anii 2004 – 2006 la sporul de fidelitate pe anul 2005, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective. În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esență, că în perioada menționată avea calitatea de polițist și că trebuie să beneficieze de drepturile reclamate potrivit art. 6 din O.G. nr. 38/2003, dar că ulterior aceste dispoziții au fost suspendate printr-o serie de legi succesive, opinând că legile de suspendare ar contraveni unor prevederi constituționale.

Prin întâmpinare, pârâtul M.A.I. a invocat excepția lipsei de interes a reclamantului, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată întrucât drepturile pretinse de reclamant au fost suspendate prin lege. De asemenea, a formulat cerere de chemare în garanție a M.E.F., pentru ca în ipoteza în care va cădea în pretenții, chematul în garanție să fie obligat să vireze fondurile necesare plății sumelor acordate. La rândul său, pârâtul I.G.P.F. Română a depus întâmpinare solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată pentru aceleași motive pe care le-a formulat și pârâtul M.A.I. M.E.F., prin întâmpinare a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție și excepția lipsei calității sale procesuale pasive de chemat în garanție, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 1919 din 24 iunie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei de interes și cererea de chemare în garanție a M.E.F. ca neîntemeiată, a admis acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul M.A.I. și I.G.P.F. Română la plata către reclamant a contravalorii primelor de vacanță pentru perioada 2004 – 2006 și a sporului de fidelitate pentru anul 2005, actualizate cu indicele de inflație. Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut în esență următoarele: A apreciat că excepția lipsei de interes a reclamantului invocată de M.A.I. este neîntemeiată, deoarece pârâții nu au achitat sumele pretinse. A reținut că reclamantul a avut calitatea de polițist și că potrivit art. 28 lit. e) din Legea nr. 360/2002 trebuia să beneficieze de o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu și că în conformitate cu art. 6 din O.G.

nr. 38/2003 avea dreptul la spor de fidelitate pe anul 2005. A apreciat că normele legale prin care s-au suspendat drepturile pretinse de reclamant contravin normelor constituționale și a constatat că acestea nu mai erau în vigoare la data sesizării instanței. A reținut că suspendarea exercițiului unui drept nu echivalează cu stingerea dreptului respectiv, având ca efect numai imposibilitatea temporară a realizării acestuia. Cu privire la cererea de chemare în garanție a M.E.F., prima instanță a apreciat că aceasta este neîntemeiată, întrucât nu există un raport juridic legal sau convențional de garanție a sumelor pretinse de reclamant care să oblige M.E.F. să garanteze plata acestora. Împotriva sentinței civile arătate a declarat recurs pârâtul I.G.P.F.

Română, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În cuprinsul motivelor de recurs, pârâtul recurent a arătat că drepturile pretinse de reclamant au fost suspendate prin O.U.G. nr. 118/2004, ceea ce a produs o restrângere temporară a dreptului în sensul că pentru perioada de suspendare dispozițiile art. 6 din O.G. nr. 38/2003 care conferă dreptul, nu mai pot produce efecte juridice. A mai arătat că în condițiile în care dispozițiile legale care au instituit drepturile pretinse au fost suspendate, în conformitate cu Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice în bugetul I.G.P.F. Română pe anul 2005 nu au mai fost prevăzute sumele pentru plata acestor drepturi, ceea ce ar pune recurentul în imposibilitatea aducerii la îndeplinire a hotărârii instanței în cazul în care aceasta ar rămâne definitivă și irevocabilă.

Celelalte părți nu au formulat întâmpinări în cauză. Examinând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs invocate și din oficiu, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, având în vedere considerentele ce se vor expune în cele ce urmează. Potrivit art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, aprobată prin Legea nr. 353/2003 cu modificările și completările ulterioare, la plecarea în concediu de odihnă polițistul are dreptul pe lângă indemnizația de concediu și la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Totodată, în conformitate cu art. 6 din același act normativ pentru activitatea desfășurată în sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, în calitate de militar, polițist, funcționar public și personal contractual, polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază.

Printr-o serie de legi succesive, exercițiul dreptului de a primi prima de concediu și sporul de fidelitate a fost suspendat pe perioada 2004 - 2006, respectiv pentru anul 2005. Înalta Curte observă că motivul de recurs al pârâtului I.G.P.F. Română, relativ la împrejurarea că suspendarea drepturilor solicitate ar fi condus la restrângerea temporară a acestora, nu poate fi primit. Instituția juridică a suspendării nu presupune stingerea dreptului suspendat, acesta continuând să existe, operând doar o întrerupere temporară a exercițiului dreptului. Întrucât perioada de suspendare s-a scurs, titularul dreptului poate solicita valorificarea acestuia pentru perioada când dreptul a fost suspendat, doctrina și practica judiciară având caracter unanim în această materie.

Imposibilitatea angajatorului de a achita drepturile legale cuvenite reclamantului din motivul invocat de recurent potrivit căruia sumele reprezentând contravaloarea drepturilor nu ar fi fost prevăzute în bugetul acestui ordonator de credite pentru anul 2005 nu are nici un fel de relevanță, în ceea ce privește legalitatea și temeinicia soluției pronunțate de instanța de judecată. Prima instanță a recunoscut existența drepturilor pretinse de reclamant și a obligației corelative de plată a acestora aparținând pârâților, în baza temeiurilor legale evocate și a probatoriului administrat în cauză. Față de considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul art. 312 C. proc. civ., coroborate cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată, va respinge recursul pârâtului I.G.P.F.

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul I.G.P.F. împotriva sentinței civile nr. 1919 din 24 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2009.