ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1668/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1668/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de

Apel București, reclamantul S.N.P.V.P. a solicitat instanței, în numele

membrilor săi, funcționari publici cu statut special din tabelele precizate

ulterior, în contradictoriu cu intimații Ministerul Internelor și Reformei

Administrative, I.G.P.R. și D.G.P. București, să dispună obligarea acestora la

plata drepturilor bănești constând în prima de concediu aferentă perioadei 2004

– 2006, actualizate potrivit ratei inflației, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reprezentantul

reclamanților a invocat neplata de către pârâți a drepturilor bănești sus

menționate, cu toate că erau datorate, fundamentul legal al acestor drepturi

fiind prevederile art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul

cauzei în data de 12 februarie 2008, pârâtul Ministerul Internelor și Reformei

Administrative a solicitat respingerea acțiunii ca lipsită de interes în ce

privește plata primei de concediu, urmare a adoptării O.U.G. nr. 146/2007. În

privința sporului de fidelitate, invocă suspendarea operată prin O.U.G. nr. 118/2004,

astfel că textul ce constituie temei al acțiunii reclamantului nu putea, de

asemenea, și nu poate produce efecte juridice.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de

10 martie 2008, pârâtul I.G.P.R. a învederat instanței, cu privire la fondul

cauzei, pe de o parte, să aibă în vedere perioadele în care fiecare dintre

pârâți angajații săi au funcționat in cadrul perioadei de referință, iar pe de

altă parte a recunoscut pretențiile reclamanților, în considerarea Deciziei nr.

XII/2007 a ÎCCJ, cu atât mai mult cu cât urmează a se face plata benevolă a

sumelor, potrivit O.U.G. nr. 146/2007. Totodată, a invocat excepția

necompetenței materiale a instanței în privința reclamanților personal

contractual, cu privire la care este competent Tribunalul București, secția a

VIII-a litigii de muncă și asigurări sociale.

Prin sentința

civilă nr. 2022 din 2 iulie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei de interes

formulată de pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative. A

respins acțiunea formulată de S.N.P.V.P., în numele reclamanților B.M., ș.a.,

împotriva pârâtului Ministerul Internelor și Reformei Administrative, pentru

lipsa calității procesuale active.

A respins ca

inadmisibilă acțiunea formulată de S.N.P.V.P. în numele reclamanților C.C.,

ș.a., împotriva pârâtului Ministerul Internelor și Reformei Administrative. A

respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de S.N.P.V.P. în numele

reclamantului C.I.C. împotriva pârâtului I.G.P.R.

A disjuns și

declinat în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios

administrativ și fiscal, competența de soluționare a acțiunii formulată de S.N.P.V.P.

în numele reclamanților, funcționari publici cu statut special din tabelele

precizate, în contradictoriu cu pârâta D.G.P. București. A respins restul

excepțiilor invocate.

A admis

acțiunea formulată de S.N.P.V.P. în numele reclamanților și împotriva

Ministerului Internelor și Reformei Administrative și în consecință, a obligat

pârâtul M.I.R.A. să achite acestora drepturile bănești reprezentând prima de

concediu aferentă perioadei 2004 – 2006, fiecăruia în raport de perioada în

care a avut calitatea de funcționar public cu statut special în cadrul

M.I.R.A., sume actualizate potrivit ratei inflației în raport de data plății

efective.

A admis

acțiunea formulată de S.N.P.V.P. în numele reclamanților și împotriva pârâtului

I.G.P.R. și, în consecință, a obligat pârâtul I.G.P.R. să achite reclamanților

drepturile bănești reprezentând prima de concediu aferentă perioadei 2004 –

2006, fiecăruia în raport de perioada în care au avut calitatea de funcționari

publici cu statut special în cadrul I.G.P.R., sume actualizate potrivit ratei

inflației în raport de data plății efective.

A obligat

pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative și I.G.P.R. să achite S.N.P.V.P.

suma de câte 200 lei fiecare cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în

esență, că din adeverințele depuse la dosarul cauzei, reclamanții reprezentați

de sindicat aveau, în perioada de referință, calitatea de funcționari publici

cu statut special, având legate raporturile de serviciu cu unii dintre pârâți,

în raport de aceștia urmând a se verifica atât competența materială a

instanței, cât și calitatea procesuală pasivă.

1.Procedând la examinarea excepțiilor invocate în cauză, Curtea

apreciază ca nefondată excepția lipsei de interes a reclamanților în formularea

prezentei acțiuni, excepție invocată de pârâtul M.I.R.A. și fundamentată de

acesta pe adoptarea O.U.G. nr. 146/2007.

Adoptarea

O.U.G. nr. 146/1997 pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă

suspendate în perioada 2001 - 2006 nu face ca reclamanții să-și fi pierdut

interesul în promovarea unei astfel de acțiuni.

Obiectul

prezentei acțiuni îl constituie drepturile bănești pretinse de reclamanți, or

în aceste condiții singura ipoteză care ar fi antrenat rămânerea fără obiect,

iar nu lipsa de interes, a prezentei pricini ar fi fost plata efectivă a

drepturilor pretinse de reclamanți.

Prin urmare,

instanța va respinge ca nefondată excepția lipsei de interes a reclamanților.

lipsei calității procesuale active a reclamanților B.M., ș.a., ale căror

pretenții au fost formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Internelor

și Reformei Administrative, Curtea o apreciază ca fondată.

Astfel, din

materialul probator al dosarului nu reiese calitatea de funcționari publici cu

statut special, existând fie mențiunea „nu se regăsește în evidențele Direcției

Generale Management Resurse Umane”, fie nici o mențiune.

admisibilității acțiunii formulată de Sindicat în numele reclamanților C.C.,

ș.a., Curtea o apreciază ca inadmisibilă în raport de prevederile art. 28 alin.

(2) din Legea nr. 53/2003 a sindicatelor.

înseamnă că Sindicatul nu trebuie să facă dovada faptului că reclamanții în

numele cărora a formulat acțiunea au cunoștință de formularea prezentei acțiuni

în numele lor, pentru a-și putea exprima manifestarea de voință. Numai în acest

fel se poate acorda eficiență textul care prevede imperativ că acțiunea nu va

putea fi introdusă/continuată de sindicat dacă cel în cauză se opune/renunță la

judecată.

Prin urmare,

pentru a verifica admisibilitatea acțiunii (nu va putea fi introdusă de

sindicat dacă cel în cauză se opune), este necesar a se face dovada că

reclamanții avea cunoștință de formularea acestei acțiuni.

Or, acest

aspect s-a verificat prin semnarea de către aceștia, de „luare la cunoștință”,

a tabelelor depuse de sindicat la dosarul cauzei.

Pentru

aceleași considerente, va fi respinsă acțiunea formulată de S.N.P.V.P.L. în

numele reclamantului C.I.C. împotriva pârâtului I.G.P.R.

6.

În ceea ce privește excepția de necompetență materială a instanței în

soluționarea pretențiilor reclamanților care aveau, în perioada de referință,

legate raporturile de serviciu cu pârâta D.G.P.M.B., Curtea o apreciază ca

întemeiată, pentru următoarele

considerente:

Textul de lege

care antrenează competența instanțelor de contencios administrativ în litigii

precum cel de față este cel al art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind

funcționarii publici, text potrivit căruia „Cauzele care au ca obiect raportul

de serviciu al funcționarului public sunt de competența instanțelor de

contencios administrativ, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită

expres prin lege competența altor instanțe”.

Prin urmare,

definitoriu în atragerea competenței instanței de contencios este raportul de

serviciu al funcționarului public, astfel că instituția în raport de care se

apreciază instanța de contencios administrativ competentă, potrivit

prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, este instituția cu care

reclamanta are legat raportul de serviciu, în speță pârâta D.P. București, iar

nicidecum ordonatorul principal de credite, respectiv Ministerul Internelor și

Reformei Administrative.

Astfel de

litigii urmăresc să sancționeze refuzul de plată a unor drepturi cuvenite

funcționarilor publici în baza raporturilor lor de serviciu, astfel că singurul

element obiectiv în determinarea competenței materiale a instanței de

contencios administrativ este poziția instituției publice, la nivel central sau

local, cu care este legat raportul de serviciu, adică raportul juridic din care

derivă pretențiile deduse judecății.

Prin urmare,

Curtea apreciază că aparține Tribunalului București, ca instanță de contencios

administrativ, competența de soluționare a prezentei cereri, astfel că, în

temeiul dispozițiilor art. 158 alin. (3) C. proc. civ. la art. 10 alin. (1)

teza a I din Legea nr. 554/2004, va disjunge și va declina competența de

soluționare în favoarea menționatei instanțe în ceea ce îi privește pe

reclamanții angajați ai D.G.P.M.B. în perioada 2004-2006.

următoarele excepții:

-

excepția necompetenței materiale a instanței în privința reclamanților care nu

sunt funcționari publici cu statut special, ci personal contractual, supuși

jurisdicției muncii, iar nu celei de contencios administrativ;

Această

excepție urmează a fi respinsă de instanță în raport de depunerea tabelelor

consolidate, cu valoare de precizare a acțiunii, în raport de care formularea acțiunii

și pentru personalul contractual nu a mai fost susținută de sindicat.

-

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților în raport de

reclamanții care nu sunt proprii lor angajați.

Curtea va

respinge, de asemenea, o atare excepție, interpretând pretențiile reclamanților

ca formulate de către fiecare în parte în contradictoriu cu acela dintre pârâți

cu care a avut legate raporturile de serviciu în perioada de referință.

8.

Examinând fondul pretențiilor restului reclamanților în contradictoriu cu

pârâții MIRA și I.G.P.R., Curtea reține că temeiul legal care le conferă

dreptul de a beneficia, la plecarea în concediul de odihnă, de o primă de

concediu egală cu salariul de bază cuvenit pentru perioada de concediu de

odihnă este art. 37 alin. (2) teza a l-a din O.G. nr. 38/2003, în vigoare de la

data de 1 iunie 2004, potrivit căruia „La plecarea în concediul de odihnă

polițistul primește o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna

anterioară plecării în concediu”.

De altfel,

tocmai urmând același raționament, Înalta Curte de Casație și Justiție prin

Decizia nr. XII din 2 februarie 2007, pronunțată în interesul legii, a statuat,

în vederea aplicării unitare a art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003, că

„Prima de concediu, respectiv o sumă egală cu salariul de bază din luna

anterioară plecării în concediu, pe lângă indemnizația de concediu, se cuvine

pentru perioada anilor 2004 - 2006, astfel cum a fost reglementată prin

dispoziția legală menționată”.

au căzut parțial în pretenții, pârâții M.I.R.A. și I.G.P.R., vor fi obligați,

în temeiul art. 274 C. proc. civ. să achite S.N.P.V.P.L. câte 200 lei fiecare,

cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial, acordate de

instanță proporțional cu numărul reclamanților în raport de care acești pârâți

au căzut în pretenții.

Recurentul, în

dezvoltarea motivelor de recurs, arată că instituția noastră, în temeiul art. 275

C. proc. civ. a recunoscut prin întâmpinarea formulată în cauză dreptul

polițiștilor care au făcut dovada calității fie funcționa r public cu statut

special și care au avut raporturi de serviciu cu I.G.P.R. de a beneficia de

plata primelor de concediu cuvenite pentru perioada anilor 2004 - 2006.

Prin urmare,

instanța de fond nu trebuia să oblige instituția noastră la plata cheltuielilor

de judecată.

Este adevărat

că acești reclamanți au figurat pe tabelele inițiale, fără semnături, depuse de

sindicat la termenul din data de 13 februarie 2008, dar nu au mai figurat pe

tabelele consolidate sau pe cele conținând semnătura fiecăruia dintre ei

(reprezentând acordul lor pentru introducerea acțiunii), depuse la termenul din

data de 9 aprilie2008.

În motivarea

hotărârii atacate, chiar instanța de fond a reținut că, cităm: „pentru a

verifica admisibilitatea acțiunii (nu va putea fi introdusă de sindicat dacă

cel în cauză se opune), este necesar a se face dovada că reclamanții aveau

cunoștință de formularea acestei acțiuni. Or, acest aspect s-a verificat prin

semnarea de către aceștia a tabelelor depuse de sindicat la dosarul cauzei”. În

considerarea acestei motivații, pe care o considerăm legală și temeinică,

instanța de fond a respins acțiunea tuturor polițiștilor care nu și-au însușit

acțiunea prin semnarea tabelelor.

Examinând cauza

în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul este nefondate pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 37

alin. (2) din O.G. nr. 38/2003, „la plecarea în concediu de odihnă, polițistul

primește o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară

plecării în concediu”.

Or,

dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în

discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme

cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a

constatat că ar fi neconstituționale.

Ulterior, în

anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a

fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la

eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului

acestuia.

Suspendarea

exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât

nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența

acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează

realizarea drepturilor acordate din moment ce

printr-o lege anterioară s-a

conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate

considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că

exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni

atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate

restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele

produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare

a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la

perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul

respectiv.

A considera

altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a

aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput

și inadmisibil.

Astfel, s-ar

ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută,

să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

Din cele

prezentate rezultă că prima de vacanță i se cuvine reclamantei, iar executivul

nu putea suspenda sau abroga acest drept.

Este cert

faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu

mai poate fi anulat.

Respectarea

principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării

legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei

tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca

titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv

de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Astfel

fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre

temeinică și legală și în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are dreptul la o primă de

concediu.

În consecință,

pentru considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de I.G.P.R. împotriva

sentinței civile nr. 2022 din 2 iulie 2008 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25

martie 2009.