Decizia nr. 1668/2009 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

În ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților B.M., ș.a., ale căror pretenții au fost formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Curtea o apreciază ca fondată. Astfel, din materialul probator al dosarului nu reiese calitatea de funcționari publici cu statut special, existând fie mențiunea „nu se regăsește în evidențele Direcției Generale Management Resurse Umane”, fie nici o mențiune.

În privința admisibilității acțiunii formulată de Sindicat în numele reclamanților C.C., ș.a., Curtea o apreciază ca inadmisibilă în raport de prevederile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 a sindicatelor.

Aceasta nu înseamnă că Sindicatul nu trebuie să facă dovada faptului că reclamanții în numele cărora a formulat acțiunea au cunoștință de formularea prezentei acțiuni în numele lor, pentru a-și putea exprima manifestarea de voință. Numai în acest fel se poate acorda eficiență textul care prevede imperativ că acțiunea nu va putea fi introdusă/continuată de sindicat dacă cel în cauză se opune/renunță la judecată. Prin urmare, pentru a verifica admisibilitatea acțiunii (nu va putea fi introdusă de sindicat dacă cel în cauză se opune), este necesar a se face dovada că reclamanții avea cunoștință de formularea acestei acțiuni. Or, acest aspect s-a verificat prin semnarea de către aceștia, de „luare la cunoștință”, a tabelelor depuse de sindicat la dosarul cauzei. Pentru aceleași considerente, va fi respinsă acțiunea formulată de S.N.P.V.P.L. în numele reclamantului C.I.C. împotriva pârâtului I.G.P.R.

În ceea ce privește excepția de necompetență materială a instanței în soluționarea pretențiilor reclamanților care aveau, în perioada de referință, legate raporturile de serviciu cu pârâta D.G.P.M.B., Curtea o apreciază ca întemeiată, pentru următoarele considerente: Textul de lege care antrenează competența instanțelor de contencios administrativ în litigii precum cel de față este cel al art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind funcționarii publici, text potrivit căruia „Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe”. Prin urmare, definitoriu în atragerea competenței instanței de contencios este raportul de serviciu al funcționarului public, astfel că instituția în raport de care se apreciază instanța de contencios administrativ competentă, potrivit prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, este instituția cu care reclamanta are legat raportul de serviciu, în speță pârâta D.P. București, iar nicidecum ordonatorul principal de credite, respectiv Ministerul Internelor și Reformei Administrative. Astfel de litigii urmăresc să sancționeze refuzul de plată a unor drepturi cuvenite funcționarilor publici în baza raporturilor lor de serviciu, astfel că singurul element obiectiv în determinarea competenței materiale a instanței de contencios administrativ este poziția instituției publice, la nivel central sau local, cu care este legat raportul de serviciu, adică raportul juridic din care derivă pretențiile deduse judecății. Prin urmare, Curtea apreciază că aparține Tribunalului București, ca instanță de contencios administrativ, competența de soluționare a prezentei cereri, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 158 alin. (3) C. proc. civ. la art. 10 alin. (1) teza a I din Legea nr. 554/2004, va disjunge și va declina competența de soluționare în favoarea menționatei instanțe în ceea ce îi privește pe reclamanții angajați ai D.G.P.M.B. în perioada 2004-2006.

Au mai fost invocate următoarele excepții: - excepția necompetenței materiale a instanței în privința reclamanților care nu sunt funcționari publici cu statut special, ci personal contractual, supuși jurisdicției muncii, iar nu celei de contencios administrativ; Această excepție urmează a fi respinsă de instanță în raport de depunerea tabelelor consolidate, cu valoare de precizare a acțiunii, în raport de care formularea acțiunii și pentru personalul contractual nu a mai fost susținută de sindicat. - excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților în raport de reclamanții care nu sunt proprii lor angajați. Curtea va respinge, de asemenea, o atare excepție, interpretând pretențiile reclamanților ca formulate de către fiecare în parte în contradictoriu cu acela dintre pârâți cu care a avut legate raporturile de serviciu în perioada de referință.

Examinând fondul pretențiilor restului reclamanților în contradictoriu cu pârâții MIRA și I.G.P.R., Curtea reține că temeiul legal care le conferă dreptul de a beneficia, la plecarea în concediul de odihnă, de o primă de concediu egală cu salariul de bază cuvenit pentru perioada de concediu de odihnă este art. 37 alin. (2) teza a l-a din O.G. nr. 38/2003, în vigoare de la data de 1 iunie 2004, potrivit căruia „La plecarea în concediul de odihnă polițistul primește o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”. De altfel, tocmai urmând același raționament, Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. XII din 2 februarie 2007, pronunțată în interesul legii, a statuat, în vederea aplicării unitare a art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003, că „Prima de concediu, respectiv o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, pe lângă indemnizația de concediu, se cuvine pentru perioada anilor 2004 - 2006, astfel cum a fost reglementată prin dispoziția legală menționată”.

Părțile care au căzut parțial în pretenții, pârâții M.I.R.A. și I.G.P.R., vor fi obligați, în temeiul art. 274 C. proc. civ. să achite S.N.P.V.P.L. câte 200 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial, acordate de instanță proporțional cu numărul reclamanților în raport de care acești pârâți au căzut în pretenții. Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, arată că instituția noastră, în temeiul art. 275 C. proc. civ. a recunoscut prin întâmpinarea formulată în cauză dreptul polițiștilor care au făcut dovada calității fie funcționa r public cu statut special și care au avut raporturi de serviciu cu I.G.P.R. de a beneficia de plata primelor de concediu cuvenite pentru perioada anilor 2004 - 2006. Prin urmare, instanța de fond nu trebuia să oblige instituția noastră la plata cheltuielilor de judecată. Este adevărat că acești reclamanți au figurat pe tabelele inițiale, fără semnături, depuse de sindicat la termenul din data de 13 februarie 2008, dar nu au mai figurat pe tabelele consolidate sau pe cele conținând semnătura fiecăruia dintre ei (reprezentând acordul lor pentru introducerea acțiunii), depuse la termenul din data de 9 aprilie2008. În motivarea hotărârii atacate, chiar instanța de fond a reținut că, cităm: „pentru a verifica admisibilitatea acțiunii (nu va putea fi introdusă de sindicat dacă cel în cauză se opune), este necesar a se face dovada că reclamanții aveau cunoștință de formularea acestei acțiuni. Or, acest aspect s-a verificat prin semnarea de către aceștia a tabelelor depuse de sindicat la dosarul cauzei”. În considerarea acestei motivații, pe care o considerăm legală și temeinică, instanța de fond a respins acțiunea tuturor polițiștilor care nu și-au însușit acțiunea prin semnarea tabelelor. Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondate pentru cele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003, „la plecarea în concediu de odihnă, polițistul primește o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”. Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale. Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia. Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă. Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil. Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. Din cele prezentate rezultă că prima de vacanță i se cuvine reclamantei, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept. Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat. Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are dreptul la o primă de concediu. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.