ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 309/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 06 ianuarie 2008 reclamantul S.N.P.P.C. din cadrul M.I.R.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții M.I.R.A. și I.G.P.F. obligarea la plata primelor de concediu pentru perioada 2004 - 2006 și a sporului de fidelitate pentru anul 2005, actualizate cu coeficientul de inflației. În motivarea acțiunii s-a arătat, în esență, că O.G. nr. 38/2003 reglementează drepturile polițiștilor la prima de concediu, începând cu data de 01 ianuarie 2004, dar această primă nu a fost achitată întrucât legile bugetare au suspendat acest drept.

Se mai arată că potrivit art. 6 din O.G. nr. 38/2003 se impunea plata unui spor de fidelitate de până la 20% în raport de vechimea în muncă, spor care nu a fost acordat datorită aceluiași motiv. Pârâtul M.I.R.A. a formulat cerere de chemare în garanție a M.E.F. La rândul său chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție și excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Prin sentința civilă nr. 1536 din 20 mai 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul S.N.P.P.C. din cadrul M.I.R.A. în contradictoriu cu pârâții M.I.R.A. și I.G.P.F., a obligat pârâții să plătească reclamanților prima de vacanță pentru anii 2004 - 2006 și sporul de fidelitate pentru anul 2005, actualizate cu coeficientul de inflație și a respins cererea de chemare în garanție a M.E.F.

ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art. 6 și ale art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003, polițistul la plecarea în concediu primește o primă egală cu salariul de bază cuvenit pentru perioada de concediu, iar pentru activitatea desfășurată în instituțiile din sectorul de apărare, ordine publică și siguranță națională i se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază. A mai reținut că aplicarea acestor norme legale a fost suspendată succesiv în perioada 2004-2006 prin legile bugetare, dar suspendarea exercițiului unui drept nu echivalează cu însăși înlăturarea acestuia. A mai constatat că aceste drepturi sunt derivate din dreptul de remunerare a muncii care nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu și contrar echității impuse de o societate democratică, deoarece s-ar încălca prevederile constituționale din art. 16 alin. (1), art. 41 și art. 53 din Constituția României.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs I.G.P.F., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurentul I.G.P.F. susține în esență că hotărârea instanței de fond este vădit nelegală deoarece dispozițiile art. 6 din O.G. nr. 38/2003 fiind suspendate, este evident faptul că acestea nu pot produce efecte juridice în intervalul 01 ianuarie - 31 decembrie 2005, iar instituirea în sarcina acestei instituții a obligației de plată a dreptului pretins pe calea prezentei acțiuni s-a făcut cu încălcarea prevederilor imperative ale legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare. Examinând sentința atacată în raport de actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurenți, precum și dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 ind.

l C. proc. civ., Curtea retine următoarele: Recursul declarat de recurentul - pârât I.G.P.F. este nefondat. Potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (2) teza I din O.G.

nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 353/2003, s-a prevăzut că „la plecarea în concediul de odihnă polițistul primește o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu." Ulterior, prin art. 9 alin. (7) din Legea Bugetului de Stat pe anul 2004 nr. 507/2003 s-a prevăzut că „Aplicarea prevederilor din actele normative referitoare la primele de concediu ce se acordă cu ocazia plecării în concediul de odihnă se suspendă până la data de 31 decembrie 2004". De asemenea, prin art. 8 alin. (7) din Legea Bugetului de Stat nr. 511/2004 s-a dispus menținerea în continuare a suspendării dreptului la prima de concediu până la data de 31 decembrie 2005, iar prin dispozițiile art. 5 alin. (5) din Legea Bugetului de Stat nr. 379/2005 s-a dispus prelungirea perioadei de suspendare până la 31 decembrie 2006. Or, suspendarea exercițiului dreptului reclamantului nu echivalează cu anularea lui, sens în care s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 12 din 2007, în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, suspendarea exercițiului dreptului la prima de concediu nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege care prevede acest drept. Situația este similară și în ceea ce privește sporul de fidelitate reglementat de dispozițiile art. 6 din O.G. nr. 38/2003. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 118/2004 privind acordarea unor drepturi salariale personalului M.I.R.A., acordarea sporului de fidelitate prevăzut de art. 6 din O.G. nr. 38/2003 a fost suspendată pentru anul 2005, însă măsura suspendării nu poate avea ca efect decât amânarea punerii în aplicare a dispozițiilor legale, deoarece suspendarea nu este echivalentă cu abrogarea pe termen limitat a legii, cu lipsa temporară a dreptului însuși.

Odată cu expirarea duratei de suspendare a aplicării prevederilor legale, obligația corelată dreptului consfințit prin lege devine executorie. Prin suspendarea drepturilor prevăzute de dispozițiile art. 6 și art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003 nu se poate considera că acestea nu au existat în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate precum și dispozițiile art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurentul - pârât I.G.P.F. împotriva sentinței civile nr. 1536 din 20 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 ianuarie 2009.