ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3304/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3304/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 4281 din 02

decembrie 2009 a respins excepția de necompetență materială a acestei instanțe,

ca neîntemeiată, respingând totodată de asemenea ca neîntemeiată acțiunea

formulată de reclamanta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul

Energiei, în contradictoriu cu pârâta S.N.T.G.N. T.G. SA, având ca obiect

obligarea pârâtei la plata creanței, certe lichide și exigibile, în cuantum de

6.696.373,73 lei actualizată cu rata inflației, la data plății efective.

Pentru a hotărî astfel instanța a

reținut că, prin sentința comercială nr. 5569 din 06 aprilie 2009, a

Tribunalului București, secția a VI-a, s-a admis excepția de necompetență

materială și s-a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea

Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, cu motivarea că tariful pentru licență de dispecerizare intră sub

incidența art. 10 din Legea nr. 554/2004, iar în condițiile în care prin

precizările depuse la dosar, reclamanta a susținut că tariful în discuție nu

intră în categoria celor reglementate de Codul fiscal, pârâta a afirmat, atât

în scris cât și oral, că această susținere duce la concluzia invocării de către

reclamantă a excepției necompetenței materiale cu privire la care curtea de

apel are obligația să se pronunțe.

Cu privire la această excepție

instanța a apreciat că este neîntemeiată cu motivarea că Autoritatea Națională

de Reglementare în Domeniul Energiei este un organism guvernamental finanțat

din fonduri proprii, în componența cărora intră și sumele încasate cu titlu de

tarif pentru licențe, de unde și concluzia că acesta, stabilit ca fiind o sumă

(contribuție) anuală, se încadrează în categoria „contribuțiilor” de natură

publică prevăzute de art. 10 din Legea nr. 554/2004, neavând relevanță

împrejurarea că acest tarif se percepe direct și nu prin vărsăminte la buget și

nici faptul că nu se încadrează în noțiunea de fiscal, în accepțiunea Codului.

Pe fondul pricinii s-a apreciat că,

potrivit dispozițiilor H.G. nr. 784/2000, prin acest act normativ nu sunt

reglementate două tarife distincte, respectiv pentru licența de transport și

pentru licența de dispecerizare, fapt menționat expres în art. 8 din această

hotărâre, iar conform art. 56 alin. (3) din Constituția României, referitor la

contribuțiile financiare, sunt interzise prestațiile în afara celor stabilite

prin lege, în situații excepționale.

În acest context instanța de fond a

concluzionat că, în speță, nu este vorba de o creanță certă, lichidă și

exigibilă în favoarea reclamantei.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs reclamanta pentru nelegalitate și netemeinicie invocând conform

art. 304

1

C. proc. civ. motive de recurs care se încadrează în

dispozițiile art. 304 pct. 3 și pct. 9 C. proc. civ.

Primul motiv de recurs se încadrează

în dispozițiile art. 304 pct. 3 coroborat cu dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. respectiv greșita aplicare a legii în ceea ce privește soluționarea

excepției de necompetență materială a instanței de contencios administrativ și

pe cale de consecință pronunțarea hotărârii recurate cu încălcarea competenței

materiale a instanței comerciale respectiv a Tribunalului București, secția

comercială.

Pe acest motiv de recurs se arată că

în mod greșit instanța de fond a respins excepția de necompetență materială

invocată de recurentă apreciind că sunt aplicabile dispozițiile art. 10 din

Legea nr. 554/2004. Recurenta susține că în cauză nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 deoarece obiectul acțiunii nu se

încadrează în dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, prin cererea de

chemare în judecată solicitându-se plata unei creanțe certe lichide și

exigibile și nu anularea unui anumit act administrativ.

Iar ceea ce se solicită de recurentă

respectiv obligarea pârâtei la plata tarifului pentru licență de dispecerizare

nu reprezintă o contribuție anuală, nefiind un simplu tarif forfetar, iar la fundamentarea

acestuia se are în vedere activitatea prestată de potențialul titular

materializată în cantitatea gazelor vehiculate și efectiv dispecerizate de

către acesta.

Al doilea motiv de recurs, care

privește fondul cauzei se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. invocându-se greșita apreciere a probelor dosarului și aplicarea greșită a

legii în ceea ce privește fundamentarea soluției de respingere pe argumentul că

pârâta nu datorează suma solicitată cu titlu de tarif de dispecerizare pe motiv

că din anexa 8 la H.G. nr. 784/2000 rezultă că tariful pentru licență acordat

pentru activitățile de transport și dispecerizare este unul singur „nefiind

relevantă împrejurarea că au fost emise pentru pârâta două licențe”.

Recurenta arată că această soluție

este nelegală pe de o parte în raport de dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b)

și alin. (2) alin. c) din Legea gazelor nr. 351/2004 care reglementează

distinct cele două activității – transport la lit. c) și activitățile

subsecvente care sunt necesare și decurg din activitățile menționate de la lit.

a)-f) respectiv activitatea de dispecerizare – activitate interdependentă, dar

distinctă în ceea ce privește tarifarea de activitatea de transport și pe de

altă parte în raport de situația concretă. În cauză pârâta – intimată este

titulară a două licențe una pentru activitatea de transport acordată din 17

ianuarie 2001 pe o perioadă de 15 ani, valabilă până la data de 17 ianuarie 2016

și a doua licență de dispecerizare acordată la data de 25 iulie 2001 pe o

perioadă de 4 ani, care a expirat la data de 25 iulie 2005 și care, la cerere a

fost admisă eliberarea unei noi licențe de dispecerizare nr. 561 din 13

ianuarie 2006 valabilă până la 13 octombrie 2021.

În consecință în raport de

dispozițiilor legale aplicabile care reglementează două tarife pentru cele două

licențe se arată că pârâta datorează suma solicitată reprezentând tarif de

dispecerizare această sumă nefiind stabilită de recurentă, neputându-se reține

faptul că prin anexa 8 al H.G. nr. 784/2000 este reglementat un singur tarif pentru

ambele activități.

Pe recursul declarat se solicită

admiterea, în principal casarea cu trimitere pentru judecare la instanța

competentă material și în subsidiar modificarea sentinței recurate în sensul

admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

La dosarul intimatei-pârâte a

formulat întâmpinare în care solicită respingerea recursului ca nefondat

apreciind corecta și legală soluția de respingere a acțiunii

reclamantei-recurente.

Curtea în raport de motivele de

recurs și de susținerile părților va aprecia pentru următoarele considerente că

recursul este fondat în cauză sentința atacată fiind, în parte, pe fond

nelegală și netemeinică.

Sentința atacată este legală sub

aspectul respingerii excepției de necompetență materială a instanței de

contencios administrativ. În mod corect instanța de fond a apreciat că în

raport de obiectul – tarif pentru licența de dispecerizare care se încadrează

în categoria „Contribuțiilor” de natură publică și de calitatea autorității

reclamante ANRE – autoritate publică cu atribuții în domeniul energiei și

gazelor naturale nefiind un agent economic, în cauză sunt aplicabile dispozițiile

art. 10 din Legea nr. 554/2004.

În consecință soluția instanței de

fond prin care s-a respins excepția de necompetență materială invocată de

recurentă este legală instanța de contencios administrativ Curtea de apel

București fiind competentă material să soluționeze cauza atât sub aspectul

obiectului cât și cu privire la cuantumul sumei pretinse cu titlu de tarif de

dispecerizare.

În ceea ce privește soluția pe fond

pronunțată prin sentința recurată, Curtea apreciază ca fondat recursul, în

cauză fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Curtea apreciază că este

interpretată și aplicată greșit dispozițiile din anexa 8 din H.G. nr. 784/2000

în sensul că nu sunt reglementate prin acest act două tarife distincte unul

pentru licența de transport și unul pentru licența de dispecerizare, fiind

înlăturată nejustificat împrejurarea că reclamanta a emis pentru pârâtă din

două licențe distincte.

Acesta este unul din motivele pentru

care Curtea apreciază că soluția recurată este nelegală deoarece în raport de

dispozițiile art. 3 pct. 35 din Legea gazelor coroborat cu dispozițiile H.G.

nr. 784/2000 pentru aprobarea Regulamentului privind acordarea licențelor și

autorizațiilor în domeniul gazelor naturale rezultă că pârâta intimată în

calitate de titulară a două licențe distincte pentru activitățile specifice pe

care le desfășoară în sectorul gazelor naturale datorează atât tariful de

transport cât și tariful de dispecerizare ultimul formând obiectul prezentei

cauze.

Din probele administrate rezultă că

intimata deține două licențe distincte pentru activitatea de transport și

pentru activitatea de dispecerizare solicitate prin adrese diferite și acordate

intimatei pe o perioadă de valabilitate diferită una de cealaltă. Astfel

licența de transport a fost acordată din 17 ianuarie 2001 pentru o perioadă de

15 ani valabilă până la data de 17 ianuarie 2016 și licența de dispecerizare

acordată la data de 25 iulie 2001 pentru o perioadă de 4 ani și reînnoită la

cererea intimatului până la data de 13 ianuarie 2021.

În baza acestor licențe diferite

enumerate conform art. 46 din Legea gazelor întemeiate desfășoară două

activități autonome de sine stătătoare astfel cum sunt ele caracterizate la

art. 3 pct. 22 din Legea gazelor – activitatea de dispecerizare și la pct. 54

al aceluiași articol – activitatea de transport gaze. Fiecare activitate

desfășurată este distinctă deși interdependinte una față de cealaltă, licența

fiind acordată separat în baza unor documente diferite și pe cale de consecință

pentru fiecare activitate transport și dispecerizare desfășurată în baza unei licențe

diferite se calculează două tarife distincte, cu atât mai mult cu cât perioada

de valabilitate a celor două licențe este diferită.

Curtea nu va reține ca fiind corect

argumentul instanței de fond în sensul că anexa 8 a H.G. nr. 784/2000 pct. 2 tabelul 2 reglementează un singur tarif atât pentru activitatea de

transport cât și pentru activitatea de dispecerizare. În cauză aceste

dispoziții au fost interpretate greșit fără a se ține cont de nota aferentă

tabelului tarife pentru licențe prin care s-a prevăzut expres la pct. 4 din H.G.

nr. 784/2000 următoarele „cantitatea de gaze naturale furnizate/transportată și

dispecerizată /înmagazinată sau stocată/distribuită pentru care se calculează

tarifele de licență se declară pe propria răspundere de către operatorii

licențiați.

Rațiunea pentru care s-a prevăzut în

cadrul pct. 2 din tabelul 2 al anexei nr. 8 la H.G. nr. 784/2000 atât tariful

de transport cât și tariful aferent dispecerizat gazelor naturale rezidă din

faptul că, cele două activității – transportul și dispecerizarea sunt

interdependente, dar autonome și sunt calculate în aceeași unitate de măsură

pentru fiecare dintre acestea. Dacă s-ar fi calculat un singur tarif pentru

cele două activități, litigiul nu l-ar fi prevăzut în mod distinct, nu s-ar fi

acordat licențe separate – ca în prezenta cauză, ci s-ar fi acordat o singură

licență pentru „transport și dispecerizare”.

Curtea apreciază că suma pretinsă

prin acțiunea cu titlu de tarif de dispecerizare nu este stabilită, în mod

subiectiv de către recurentă ci ea este datorată în mod legal în raport de

dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) și alin. (2) alin. c) d din Legea

gazelor prin care s-au reglementat, în mod distinct cele două activității

interdependente, dar autonome – transport și dispecerizare și tarifele

corespunzătoare separate pentru cele două categorii de activității, desfășurate

în baza unor licențe diferite, cu perioade de valabilitate diferite.

Plecând de la această premisă

stabilită de Curte, prin prima motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. prin reaprecierea probelor, în sensul că intimata datorează, în

prezenta cauză și tariful de dispecerizare, Curtea apreciază că în speță

creanța reprezentând tariful de dispecerizare este certă, lichidă și exigibilă

în favoarea recurentei. În condițiile în care intimata a achitat numai tariful

pentru transportul gazelor naturale și nu a achitat tariful pentru activitatea

desfășurată în baza licenței de dispecerizare.

Față de faptul că intimata-pârâtă nu

a contestat, la fond sau în recurs cuantumul sumei totale solicitată de

6.696.373,73 lei compusă din debitul în valoare de 4.555.285,63 lei existent în

contabilitatea recurentei la data de 31 decembrie 2008 reprezentând tarif de

dispecerizare și majorări de întârziere aferente de 2.141.088,10 lei Curtea va

aprecia ca legal datorată întreaga sumă pretinsă, prin admiterea acțiunii

astfel cum a fost formulată.

Față de cele expuse mai sus, Curtea

în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. va admite recursul și va

modifica în parte sentința atacată în sensul că în baza art. 8 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004 va admite acțiunea reclamantei astfel cum a fost formulată.

Va obliga pârâta S.N.T.G.N. T.G. SA

la plata către reclamantă a sumei totale de 6.696.373,73 lei din care debitul

principal – tarif aferent licenței de dispecerizare în cuantum, de 4.555.285,63

lei și penalități în cuantum de 2.141.088,10 lei sumă actualizată cu rata

inflației la data plății.

Va menține celelalte dispoziții ale

sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei

împotriva sentinței civile nr. 4281 din 2 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința atacată în sensul că

admite acțiunea reclamantei astfel cum a fost formulată.

Obligă pârâta S.N.T.G.N. T.G. SA la plata către

reclamantă a sumei totale de 6.696.373,73 lei din care debitul principal –

tarif aferent licenței de dispecerizare în cuantum, de 4.555.285,63 lei și

penalități în cuantum de 2.141.088,10 lei sumă actualizată cu rata inflației la

data plății.

Va menține celelalte dispoziții ale sentinței

atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 22 iunie

2010.