ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3304/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 4281 din 02 decembrie 2009 a respins excepția de necompetență materială a acestei instanțe, ca neîntemeiată, respingând totodată de asemenea ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, în contradictoriu cu pârâta S.N.T.G.N. T.G. SA, având ca obiect obligarea pârâtei la plata creanței, certe lichide și exigibile, în cuantum de 6.696.373,73 lei actualizată cu rata inflației, la data plății efective.

Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că, prin sentința comercială nr. 5569 din 06 aprilie 2009, a Tribunalului București, secția a VI-a, s-a admis excepția de necompetență materială și s-a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, cu motivarea că tariful pentru licență de dispecerizare intră sub incidența art. 10 din Legea nr. 554/2004, iar în condițiile în care prin precizările depuse la dosar, reclamanta a susținut că tariful în discuție nu intră în categoria celor reglementate de Codul fiscal, pârâta a afirmat, atât în scris cât și oral, că această susținere duce la concluzia invocării de către reclamantă a excepției necompetenței materiale cu privire la care curtea de apel are obligația să se pronunțe.

Cu privire la această excepție instanța a apreciat că este neîntemeiată cu motivarea că Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei este un organism guvernamental finanțat din fonduri proprii, în componența cărora intră și sumele încasate cu titlu de tarif pentru licențe, de unde și concluzia că acesta, stabilit ca fiind o sumă (contribuție) anuală, se încadrează în categoria „contribuțiilor” de natură publică prevăzute de art. 10 din Legea nr. 554/2004, neavând relevanță împrejurarea că acest tarif se percepe direct și nu prin vărsăminte la buget și nici faptul că nu se încadrează în noțiunea de fiscal, în accepțiunea Codului. Pe fondul pricinii s-a apreciat că, potrivit dispozițiilor H.G.

nr. 784/2000, prin acest act normativ nu sunt reglementate două tarife distincte, respectiv pentru licența de transport și pentru licența de dispecerizare, fapt menționat expres în art. 8 din această hotărâre, iar conform art. 56 alin. (3) din Constituția României, referitor la contribuțiile financiare, sunt interzise prestațiile în afara celor stabilite prin lege, în situații excepționale. În acest context instanța de fond a concluzionat că, în speță, nu este vorba de o creanță certă, lichidă și exigibilă în favoarea reclamantei. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta pentru nelegalitate și netemeinicie invocând conform art. 304 1 C. proc. civ. motive de recurs care se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 3 și pct. 9 C. proc.

civ. Primul motiv de recurs se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 3 coroborat cu dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. respectiv greșita aplicare a legii în ceea ce privește soluționarea excepției de necompetență materială a instanței de contencios administrativ și pe cale de consecință pronunțarea hotărârii recurate cu încălcarea competenței materiale a instanței comerciale respectiv a Tribunalului București, secția comercială. Pe acest motiv de recurs se arată că în mod greșit instanța de fond a respins excepția de necompetență materială invocată de recurentă apreciind că sunt aplicabile dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004. Recurenta susține că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 deoarece obiectul acțiunii nu se încadrează în dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, prin cererea de chemare în judecată solicitându-se plata unei creanțe certe lichide și exigibile și nu anularea unui anumit act administrativ.

Iar ceea ce se solicită de recurentă respectiv obligarea pârâtei la plata tarifului pentru licență de dispecerizare nu reprezintă o contribuție anuală, nefiind un simplu tarif forfetar, iar la fundamentarea acestuia se are în vedere activitatea prestată de potențialul titular materializată în cantitatea gazelor vehiculate și efectiv dispecerizate de către acesta. Al doilea motiv de recurs, care privește fondul cauzei se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocându-se greșita apreciere a probelor dosarului și aplicarea greșită a legii în ceea ce privește fundamentarea soluției de respingere pe argumentul că pârâta nu datorează suma solicitată cu titlu de tarif de dispecerizare pe motiv că din anexa 8 la H.G.

nr. 784/2000 rezultă că tariful pentru licență acordat pentru activitățile de transport și dispecerizare este unul singur „nefiind relevantă împrejurarea că au fost emise pentru pârâta două licențe”. Recurenta arată că această soluție este nelegală pe de o parte în raport de dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) și alin. (2) alin. c) din Legea gazelor nr. 351/2004 care reglementează distinct cele două activității – transport la lit. c) și activitățile subsecvente care sunt necesare și decurg din activitățile menționate de la lit. a)-f) respectiv activitatea de dispecerizare – activitate interdependentă, dar distinctă în ceea ce privește tarifarea de activitatea de transport și pe de altă parte în raport de situația concretă.

În cauză pârâta – intimată este titulară a două licențe una pentru activitatea de transport acordată din 17 ianuarie 2001 pe o perioadă de 15 ani, valabilă până la data de 17 ianuarie 2016 și a doua licență de dispecerizare acordată la data de 25 iulie 2001 pe o perioadă de 4 ani, care a expirat la data de 25 iulie 2005 și care, la cerere a fost admisă eliberarea unei noi licențe de dispecerizare nr. 561 din 13 ianuarie 2006 valabilă până la 13 octombrie 2021. În consecință în raport de dispozițiilor legale aplicabile care reglementează două tarife pentru cele două licențe se arată că pârâta datorează suma solicitată reprezentând tarif de dispecerizare această sumă nefiind stabilită de recurentă, neputându-se reține faptul că prin anexa 8 al H.G.

nr. 784/2000 este reglementat un singur tarif pentru ambele activități. Pe recursul declarat se solicită admiterea, în principal casarea cu trimitere pentru judecare la instanța competentă material și în subsidiar modificarea sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată. La dosarul intimatei-pârâte a formulat întâmpinare în care solicită respingerea recursului ca nefondat apreciind corecta și legală soluția de respingere a acțiunii reclamantei-recurente. Curtea în raport de motivele de recurs și de susținerile părților va aprecia pentru următoarele considerente că recursul este fondat în cauză sentința atacată fiind, în parte, pe fond nelegală și netemeinică. Sentința atacată este legală sub aspectul respingerii excepției de necompetență materială a instanței de contencios administrativ.

În mod corect instanța de fond a apreciat că în raport de obiectul – tarif pentru licența de dispecerizare care se încadrează în categoria „Contribuțiilor” de natură publică și de calitatea autorității reclamante ANRE – autoritate publică cu atribuții în domeniul energiei și gazelor naturale nefiind un agent economic, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004. În consecință soluția instanței de fond prin care s-a respins excepția de necompetență materială invocată de recurentă este legală instanța de contencios administrativ Curtea de apel București fiind competentă material să soluționeze cauza atât sub aspectul obiectului cât și cu privire la cuantumul sumei pretinse cu titlu de tarif de dispecerizare.

În ceea ce privește soluția pe fond pronunțată prin sentința recurată, Curtea apreciază ca fondat recursul, în cauză fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Curtea apreciază că este interpretată și aplicată greșit dispozițiile din anexa 8 din H.G. nr. 784/2000 în sensul că nu sunt reglementate prin acest act două tarife distincte unul pentru licența de transport și unul pentru licența de dispecerizare, fiind înlăturată nejustificat împrejurarea că reclamanta a emis pentru pârâtă din două licențe distincte. Acesta este unul din motivele pentru care Curtea apreciază că soluția recurată este nelegală deoarece în raport de dispozițiile art. 3 pct. 35 din Legea gazelor coroborat cu dispozițiile H.G.

nr. 784/2000 pentru aprobarea Regulamentului privind acordarea licențelor și autorizațiilor în domeniul gazelor naturale rezultă că pârâta intimată în calitate de titulară a două licențe distincte pentru activitățile specifice pe care le desfășoară în sectorul gazelor naturale datorează atât tariful de transport cât și tariful de dispecerizare ultimul formând obiectul prezentei cauze. Din probele administrate rezultă că intimata deține două licențe distincte pentru activitatea de transport și pentru activitatea de dispecerizare solicitate prin adrese diferite și acordate intimatei pe o perioadă de valabilitate diferită una de cealaltă.

Astfel licența de transport a fost acordată din 17 ianuarie 2001 pentru o perioadă de 15 ani valabilă până la data de 17 ianuarie 2016 și licența de dispecerizare acordată la data de 25 iulie 2001 pentru o perioadă de 4 ani și reînnoită la cererea intimatului până la data de 13 ianuarie 2021. În baza acestor licențe diferite enumerate conform art. 46 din Legea gazelor întemeiate desfășoară două activități autonome de sine stătătoare astfel cum sunt ele caracterizate la art. 3 pct. 22 din Legea gazelor – activitatea de dispecerizare și la pct. 54 al aceluiași articol – activitatea de transport gaze.

Fiecare activitate desfășurată este distinctă deși interdependinte una față de cealaltă, licența fiind acordată separat în baza unor documente diferite și pe cale de consecință pentru fiecare activitate transport și dispecerizare desfășurată în baza unei licențe diferite se calculează două tarife distincte, cu atât mai mult cu cât perioada de valabilitate a celor două licențe este diferită. Curtea nu va reține ca fiind corect argumentul instanței de fond în sensul că anexa 8 a H.G. nr. 784/2000 pct. 2 tabelul 2 reglementează un singur tarif atât pentru activitatea de transport cât și pentru activitatea de dispecerizare. În cauză aceste dispoziții au fost interpretate greșit fără a se ține cont de nota aferentă tabelului tarife pentru licențe prin care s-a prevăzut expres la pct. 4 din H.G.

nr. 784/2000 următoarele „cantitatea de gaze naturale furnizate/transportată și dispecerizată /înmagazinată sau stocată/distribuită pentru care se calculează tarifele de licență se declară pe propria răspundere de către operatorii licențiați. Rațiunea pentru care s-a prevăzut în cadrul pct. 2 din tabelul 2 al anexei nr. 8 la H.G. nr. 784/2000 atât tariful de transport cât și tariful aferent dispecerizat gazelor naturale rezidă din faptul că, cele două activității – transportul și dispecerizarea sunt interdependente, dar autonome și sunt calculate în aceeași unitate de măsură pentru fiecare dintre acestea. Dacă s-ar fi calculat un singur tarif pentru cele două activități, litigiul nu l-ar fi prevăzut în mod distinct, nu s-ar fi acordat licențe separate – ca în prezenta cauză, ci s-ar fi acordat o singură licență pentru „transport și dispecerizare”.

Curtea apreciază că suma pretinsă prin acțiunea cu titlu de tarif de dispecerizare nu este stabilită, în mod subiectiv de către recurentă ci ea este datorată în mod legal în raport de dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) și alin. (2) alin. c) d din Legea gazelor prin care s-au reglementat, în mod distinct cele două activității interdependente, dar autonome – transport și dispecerizare și tarifele corespunzătoare separate pentru cele două categorii de activității, desfășurate în baza unor licențe diferite, cu perioade de valabilitate diferite. Plecând de la această premisă stabilită de Curte, prin prima motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin reaprecierea probelor, în sensul că intimata datorează, în prezenta cauză și tariful de dispecerizare, Curtea apreciază că în speță creanța reprezentând tariful de dispecerizare este certă, lichidă și exigibilă în favoarea recurentei.

În condițiile în care intimata a achitat numai tariful pentru transportul gazelor naturale și nu a achitat tariful pentru activitatea desfășurată în baza licenței de dispecerizare. Față de faptul că intimata-pârâtă nu a contestat, la fond sau în recurs cuantumul sumei totale solicitată de 6.696.373,73 lei compusă din debitul în valoare de 4.555.285,63 lei existent în contabilitatea recurentei la data de 31 decembrie 2008 reprezentând tarif de dispecerizare și majorări de întârziere aferente de 2.141.088,10 lei Curtea va aprecia ca legal datorată întreaga sumă pretinsă, prin admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Față de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc.

civ. va admite recursul și va modifica în parte sentința atacată în sensul că în baza art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 va admite acțiunea reclamantei astfel cum a fost formulată. Va obliga pârâta S.N.T.G.N. T.G. SA la plata către reclamantă a sumei totale de 6.696.373,73 lei din care debitul principal – tarif aferent licenței de dispecerizare în cuantum, de 4.555.285,63 lei și penalități în cuantum de 2.141.088,10 lei sumă actualizată cu rata inflației la data plății. Va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei împotriva sentinței civile nr. 4281 din 2 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată în sensul că admite acțiunea reclamantei astfel cum a fost formulată. Obligă pârâta S.N.T.G.N. T.G. SA la plata către reclamantă a sumei totale de 6.696.373,73 lei din care debitul principal – tarif aferent licenței de dispecerizare în cuantum, de 4.555.285,63 lei și penalități în cuantum de 2.141.088,10 lei sumă actualizată cu rata inflației la data plății. Va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 22 iunie 2010.