ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 573/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 573/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Hotărârea nr. 1888 din 29 octombrie 2009

Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a respins ca inadmisibilă cererea

formulată de L.C., judecător la Tribunalul Arad, prin care a solicitat

promovarea la Curtea de Apel Timișoara prin valorificarea rezultatelor obținute

la concursul de promovare în funcții de execuție (pe loc), organizat la data de

31 mai 2009.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a reținut că

doamna judecător L.C. a participat la concursul de promovare în funcții de

execuție din data de 31 mai 2009, candidând pentru promovarea pe loc la Curtea

de Apel Timișoara și a obținut media 8,35, clasându-se pe poziția a 8-a,

îndeplinind condițiile prevăzute la art. 27 din Regulamentul privind

organizarea și desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor și

procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al

Magistraturii nr. 621 din 21 septembrie 2006, cu modificările și completările

ulterioare.

Având în vedere faptul

că pentru promovarea pe loc la Curtea de Apel Timișoara au fost scoase la

concurs 3 posturi, doamna judecător L.C., a fost declarată respinsă ca urmare a

neîncadrării în limita posturilor alocate concursului.

În conformitate cu

dispozițiile art. 30 alin. (1) din Regulamentul anterior menționat,

„judecătorii care îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 27, dar care nu au

fost promovați ca urmare a lipsei posturilor vacante, pot fi promovați în

posturile ce se vacantează la instanțele pentru care au optat la înscriere, în

termen de 6 luni de la data comunicării rezultatelor finale ale

concursului".

Conform dispozițiilor

art. 27, pentru a fi declarat admis la concurs, candidatul trebuie să obțină

cel puțin media generală 7 și nu mai puțin de 5 la fiecare dintre cele două

probe de concurs menționate la art. 17 (proba teoretică și proba practică).

Făcând referire la

„posturile ce se vacantează la instanțele sau parchetele pentru care au optat

la înscriere", Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a apreciat că

dispozițiile art. 30 din Regulament au în vedere numai situația valorificării

rezultatelor concursului pentru promovarea efectivă.

Prin urmare, este

exclusă posibilitatea valorificării rezultatelor concursului pentru candidații

care au participat la concurs pentru promovarea pe loc.

La această concluzie

se ajunge și prin interpretarea teleologică a dispozițiilor art. 30 din

Regulament, dat fiind faptul că scopul introducerii instituției „valorificării

rezultatelor concursului de promovare" în Regulament a fost acela de a

crea posibilitatea ocupării posturilor vacante la instanțele superioare,

imediat după vacantarea acestora, pe baza rezultatelor obținute de către cei

care au optat pentru promovarea efectivă, fără a fi necesară organizarea unui

nou concurs de promovare.

Pe de alta parte,

conform dispozițiilor art. 6 alin. (3) și (4) din Regulament, prin cererea de

înscriere la concurs fiecare candidat poate formula o singură opțiune cu

privire la felul promovării (efectivă sau pe loc), opțiune care nu poate fi

modificată ulterior, în scopul valorificării.

Împotriva acestei

hotărâri, L.C. a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea

recursului, se arată că în baza art. 30 alin. (1) din Regulament, a formulat o

cerere de valorificare a concursului în termenul legal de 6 luni pe care a

adresat-o Consiliului Superior al Magistraturii, care însă a fost respinsă ca

inadmisibilă prin hotărârea atacată.

Recurenta consideră

că această hotărâre este nelegală întrucât art. 27 din Regulamentul privind

organizarea și desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor și

procurorilor reglementează posibilitatea valorificării rezultatelor concursului

de promovare de către candidații care îndeplinesc condițiile de medie

prevăzute, dar care, ca urmare a lipsei posturilor vacante, nu au fost

promovați, fără a face distincție între candidații care au participat la

concurs pentru promovare efectivă sau promovare pe loc.

Distincția făcută de

către intimat nu are un suport legal (ubi lex nondistinguit nec nos

distuinguere debemus) și prin urmare nu trebuie făcută.

Analizând

dispozițiile art. 27 din Regulament care fixează media și notele minime ce

trebuiesc obținute pentru promovarea concursului, se poate lesne constata că

textul vorbește despre „candidați", fără a distinge după cum magistrații

au concurat pentru promovarea efectivă sau pentru promovarea pe loc. De

asemenea, reglementând posibilitatea valorificării ulterioare a rezultatelor

concursului, în intervalul celor 6 luni de la comunicarea mediilor finale,

textul art. 30 alin. (1) arată că „judecătorii și procurorii care îndeplinesc

condițiile prevăzute de art. 27" pot solicita această valorificare, tot

fără a distinge în funcție de felul promovării.

În condițiile în care

tematica și bibliografia, subiectele de concurs, baremurile de corectare au

fost aceleași, atât pentru candidații care au optat pentru promovarea efectivă,

cât și cei care au optat pentru promovarea pe loc, este evident că și notele

obținute sunt o oglindire a unor criterii obiective identice. Ca atare, a

aplica diferențiat dispozițiile art. 30 și a nu da posibilitatea tuturor

candidaților care îndeplinesc condițiile de a se bucura de posibilitatea

valorificării rezultatelor concursului, ar echivala cu instituirea unui tratament

discriminatoriu.

Astfel prin Decizia

nr. 2038/2007 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar

nr. 12157/1/2006 s-a dispus anularea hotărârii prin care s-a respins cererea

recurentului de valorificare a concursului de promovare fiind obligat intimatul

să emită o hotărâre de promovare efectivă a acestuia cu motivarea că textul

legal nu face distincție între valorificarea rezultatelor concursului pentru

promovarea efectivă și promovarea pe loc.

Examinând cauza și

hotărârea atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Prin Hotărârea

Plenului CSM nr. 1888 din 29 octombrie 2009, a fost respinsă cererea petentei

L.C. de valorificare a rezultatelor obținute la concursul de promovare în

funcții de execuție organizat la data de 31 mai 2009, în raport cu dispozițiile

art. 30 din Regulamentul de concurs și cu opțiunea de promovare pe loc

formulată de petentă, conform art. 6 alin. (3) și (4) din Regulamentul de

concurs.

Dispozițiile

incidente din Regulamentul de concurs sunt următoarele:

- art. 6 alin. (3) și

(4), conform cărora:

„(3) În termen de 15

zile de la data publicării datelor prevăzute la alin. (1), cei interesați pot

depune cereri de înscriere la concurs la Consiliul Superior al Magistraturii,

în care se menționează felul promovării, efectivă sau pe loc, instanța ori

parchetul la care se solicită promovarea, specializarea și, pentru promovarea

la curțile de apel, secția pentru care optează.

(4) Fiecare candidat

poate formula o singură opțiune cu privire la felul promovării, instanța ori

parchetul la care solicită promovarea, respectiv secția pentru care optează în

cazul promovării la curțile de apel, precum și specializarea pentru care

optează, în vederea stabilirii materiilor de concurs.”

- art. 30, conform

cărora:

„(1) Judecătorii și

procurorii care îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 27, dar care nu au

fost promovați ca urmare a lipsei posturilor vacante pot fi promovați în

posturile ce se vacantează la instanțele și parchetele pentru care au optat la

înscriere, în termen de 6 luni de la data comunicării rezultatelor finale ale

concursului.

(2) Dispozițiile art.

28 alin. (3) și ale art. 29 se aplică în mod corespunzător.”

- art. 28 alin. (3),

conform cărora:

„(3) Promovarea în

funcții de execuție vacante sau pe loc a candidaților declarați admiși la

concurs se face în ordinea mediilor obținute, în limita numărului de posturi

aprobate.”

L.C., judecător la

Tribunalul Arad, a participat la concursul de promovare în funcții de execuție

din 31 mai 2009, formulând opțiunea de promovare pe loc la Curtea de Apel

Timișoara, aspect necontestat de către recurentă.

Recurenta a formulat

opțiunea de „promovare pe loc” cu respectarea dispozițiilor art. 6 alin. (3) și

(4) din Regulamentul de concurs, în deplină cunoștință de cauză și fără a

contesta la momentul respectiv legalitatea acestor dispoziții în raport cu

reglementările cu forță juridică superioară, în cauză cele ale Legii nr.

303/2004.

Hotărârea nr. 1888

din 2009 a Plenului CSM prin care a fost respinsă cererea recurentei de

valorificare a rezultatelor obținute la concursul din 31 mai 2009 cu motivarea

că valorificarea este posibilă numai pentru candidații care au formulat opțiune

de „promovare efectivă” este legală și temeinică și în acord cu jurisprudența

anterioară a Instanței Supreme (Î.C.C.J. - Secția de contencios administrativ

și fiscal, Decizia nr. 3745 din 1 noiembrie 2006, publicată în Jurisprudența

Secției pe anul 2006 - Semestrul II, Ed. Hamangiu, București, 2007), de care

instanța de recurs este datoare să țină seama, în considerarea dreptului la un

proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, a principiului securității raporturilor juridice și a jurisprudenței

CEDO care a statuat în mod constant că rolul jurisdicției supreme este acela de

a stabili o interpretare de urmat a dispozițiilor legale, prin înlăturarea

divergențelor de jurisprudență (CEDO, Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cauza

Beian împotriva României (nr. 1), § 39 - 40).

Hotărârea contestată

este întemeiată având în vedere că vacantarea unor posturi de execuție care să

permită valorificarea rezultatelor concursului în intervalul de 6 luni de la

data rezultatelor finale este posibilă numai în cazul opțiunii de promovare

efectivă, deoarece în situația promovării pe loc, nu se poate vorbi de posibila

vacantare în intervalul respectiv a unor posturi, atâta timp cât asemenea

posturi sunt scoase la concurs de către CSM și nu presupun existența unui post

de execuție vacant.

În altă ordine de

idei, Înalta Curte apreciază ca nefondată și critica recurentei potrivit căreia

dispozițiile art. 30 din Regulament sunt aplicate diferențiat instituind

aplicarea unui tratament discriminatoriu.

Principiul egalității

sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o

situație identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să

însemne uniformitate.

Funcția sa este aceea

de a preveni formularea de distincții arbitrare și de a evita diferențele de

tratament juridic fără motive obiective.

Principiul

nediscriminării este înscris în toate tratatele și documentele internaționale

de protecție a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui

tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput

astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă și perfecționată a

principiului egalității tuturor în fața legii. De altfel, art. 7 din Declarația

Universală proclamă că toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul,

fără deosebire, la protecția egală a legii.

Ca natură juridică,

dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, este un drept subiectiv substanțial. Textul în discuție

enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este

limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare,

indiferent de criteriul care stă la baza ei.

Dreptul la

nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenția europeană a drepturilor

omului, nu are o existență independentă în sistemul de protecție europeană a

drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece

nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă

autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil să fie încălcat,

fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost

invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă,

numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție și/sau de protocoalele

sale adiționale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare

Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția generală a oricărei forme

de discriminare, și cu privire la orice drept recunoscut în legislația

națională a unui stat contractant.

Făcând o interpretare

nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a

distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror

particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de

tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci

când autoritățile statului introduc distincții între situații analoage și

comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și

obiectivă.

De asemenea, conform

jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene

a Drepturilor Omului, principiul constituțional al egalității în drepturi

presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest

principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele

aflate în situații distincte.

În plus, Protocolul

nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune interdicția generală

a oricărei forme de discriminare.

Curtea de la

Strasbourg reține două criterii cumulative de definire a discriminării: o

inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut

(CEDO, 23 noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria A nr. 70, p. 46; CEDO, 18

februarie 1991, Fredin, Seria A nr. 192, p. 60) și lipsa unei justificări

obiective și rezonabile (CEDO, 23 iulie 1968, Affaire linguistique belge

c/Belgique, Seria A nr. 6, p. 9).

În sistemul nostru

juridic, principiul analizat se găsește reglementat în art. 16 alin. (1) din

Constituție și în O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor

formelor de discriminare, republicată.

Conform art. 2 alin.

(1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, discriminarea reprezintă orice

deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă,

naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex,

orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare

HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care

are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau

exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor recunoscute de lege, în

domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale

vieții publice”.

În opinia Înaltei

Curți, în cauza de față, nu poate fi vorba de aplicarea unui tratament

privilegiat sau discriminatoriu, de constatarea unei inegalități, contrare

prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție.

De altfel, prin

Decizia nr. 820/2008, Curtea Constituțională a admis excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin.

(1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor

de discriminare, republicată, și a reținut faptul că ele sunt neconstituționale

în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele

judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte

normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le

înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte

acte normative.

Or, în cauza de față,

diferența de tratament, privită prin prisma condițiilor necesare procedurii de

valorificare a rezultatelor obținute la concursul de promovare în funcții de

execuție a judecătorilor și procurorilor, nu privește situații analoage sau

comparabile, întrucât nu vizează persoane aflate în aceeași situație, atâta

timp cât petenta, care a optat pentru promovarea pe loc, invocă existența

discriminării prin raportare la candidați care au formulat o altă opțiune, și

anume aceea de promovare efectivă. Astfel, respingerea cererii petentei are la

bază o justificare obiectivă și rezonabilă decurgând din existența situațiilor

diferite în care se situează candidații care au formulat opțiuni diferite și

din împrejurarea că procedura valorificării rezultatelor este posibilă,

potrivit dispozițiilor Regulamentului de concurs, în măsura vacantării unor

posturi de execuție ce pot fi ocupate prin promovarea efectivă, iar nu prin

promovarea pe loc.

În ceea ce privește

Decizia nr. 2038/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal invocată de recurent, Înalta Curte constată că această

decizie a avut ca obiect alt concurs, organizat în baza unui alt regulament,

astfel că aceasta nu poate fi reținută ca practică judiciară în cauza de față.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu

pot fi primite, iar hotărârea recurată este temeinică și legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1)

teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 29 alin. (7) din Legea nr.

317/2004, republicată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de L.C. împotriva Hotărârii nr. 1888 din 29 octombrie 2009 a Plenului

Consiliului Superior al Magistraturii, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 februarie 2010.