ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1196/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1196/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin Hotărârea nr. 1892 din 29 octombrie 2009, Plenul C.S.M.

a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de M.C.C., judecător la Judecătoria Arad, prin care a solicitat promovarea la Tribunalul Arad prin valorificarea rezultatelor obținute la concursul de promovare în funcții

de execuție (pe loc), organizat la data de 31 mai 2009.

Pentru a pronunța această hotărâre, Plenul

C.S.M. a reținut că d

omnul judecător M.C.C.

a participat la concursul de promovare în funcții de execuție din data de 31 mai

2009,

candidând pentru promovarea pe loc la Tribunalul Arad și a obținut media 8,80, clasându-se pe poziția a 3-a, îndeplinind

condițiile prevăzute la art. 27 din Regulamentul

privind organizarea și desfășurarea

concursului de promovare a

judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea

Plenului C.S.M. nr. 621/2C06, cu modificările

și completările

ulterioare.

Având în vedere faptul că pentru

promovarea pe loc la Tribunalul Arad au fost scoase la concurs 2 posturi, domnul

judecători M.C.C.

, a fost declarat respins

ca urmare a neîncadrării în limita

posturilor alocate concursului.

În conformitate cu dispozițiile art.

30 alin. (1) din Regulamentul anterior

menționat,

„judecătorii care îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 27, dar care nu au

fost

promovați ca urmare a lipsei posturilor vacante, pot fi promovați

în posturile ce se vacantează la instanțele pentru care au optat la înscriere,

în termen de 6 luni de la data comunicării rezultatelor finale ale concursului”.

Conform dispozițiilor art. 27, pentru

a fi declarat admis la concurs, candidatul trebuie să obțină cel puțin media

generală 7 și nu mai puțin de 5 la fiecare dintre cele

două probe de concurs menționate la art. 17 (proba teoretică și proba

practică).

Făcând referire

la „posturile ce se vacantează la instanțele sau parchetele pentru

care au optat

la înscriere”, Plenului C.S.M. a apreciat că dispozițiile art. 30 din

Regulament au în

vedere numai situația valorificării rezultatelor

concursului pentru promovarea efectivă.

Prin urmare,

este exclusă posibilitatea valorificării rezultatelor concursului pentru

candidații care

au participat la concurs pentru promovarea pe loc.

La această

concluzie se ajunge și prin interpretarea teleologică a dispozițiilor art.

30 din Regulament, dat fiind faptul

că scopul introducerii instituției „valorificării

rezultatelor concursului de promovare” în Regulament a fost acela de a

crea posibilitatea

ocupării

posturilor vacante la instanțele superioare, imediat după vacantarea acestora,

pe

baza rezultatelor obținute de

către cei care au optat pentru promovarea efectivă, fără a fi

necesară

organizarea unui nou concurs de promovare.

Pe de alta

parte, conform dispozițiilor art. 6 alin. (3) și (4) din Regulament, prin

cererea de înscriere la concurs

fiecare candidat poate formula o singură opțiune cu privire la felul promovații

(efectivă sau pe loc), opțiune care nu poate fi modificata ulterior, în scopul

valorificării.

Împotriva acestei hotărâri M.C. a

declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului, se arată că

în baza art. 30 alin. (1) din Regulament, a formulat o cerere de valorificare a

concursului în termenul legal de 6 luni pe care a adresat-o C.S.M., care însă a

fost respinsă, ca inadmisibilă, prin hotărârea atacată.

Recurentul consideră că această

hotărâre este nelegală întrucât art. 27 din Regulamentul privind organizarea și

desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor și procurorilor reglementează

posibilitatea valorificării rezultatelor concursului de promovare de către

candidații care îndeplinesc condițiile de medie prevăzute, dar care, ca urmare

a lipsei posturilor vacante, nu au fost promovați, fără a face distincție între

candidații care au participat la concurs pentru promovare efectivă sau

promovare pe loc.

Distincția făcută de către intimat

nu are un suport legal (ubi lex nondistinguit nec nos distuinguere debemus) și

prin urmare nu trebuie făcută.

Analizând dispozițiile art. 27 din

Regulament care fixează media și notele minime ce trebuiesc obținute pentru promovarea

concursului, se poate lesne constata că textul vorbește despre „candidați”, fără

a distinge după cum magistrații au concurat pentru promovarea efectivă sau

pentru promovarea pe loc. De asemenea, reglementând posibilitatea valorificării

ulterioare a rezultatelor concursului, în intervalul celor 6 luni de la comunicarea

mediilor finale, textul art. 30 alin. (1) arată că „judecătorii și procurorii

care îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 27” pot solicita această

valorificare, tot fără a distinge în funcție de felul promovării.

În condițiile în care tematica și

bibliografia, subiectele de concurs, baremurile de corectare au fost aceleași,

atât pentru candidații care au optat pentru promovarea efectivă, cât și cei

care au optat pentru promovarea pe loc, este evident că și notele obținute sunt

o oglindire a unor criterii obiective identice. Ca atare, a aplica diferențiat

dispozițiile art. 30 și a nu da posibilitatea tuturor candidaților care

îndeplinesc condițiile de a se bucura de posibilitatea valorificării rezultatelor

concursului, ar echivala cu instituirea unui tratament discriminatoriu.

Astfel, prin Decizia nr. 2038/2007

pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosar nr. 12157/1/2006,

s-a dispus anularea hotărârii prin care s-a respins cererea recurentului de

valorificare a concursului de promovare fiind obligat intimatul să emită o

hotărâre de promovare efectivă a acestuia cu motivarea că textul legal nu face

distincție între valorificarea rezultatelor concursului pentru promovarea

efectivă și promovarea pe loc.

Examinând cauza și hotărârea

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile

legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 1892/2009,

a fost respinsă cererea petentului M.C. de valorificare a rezultatelor obținute

la concursul de promovare în funcții de execuție organizat la data de 31 mai

2009, în raport cu dispozițiile art. 30 din Regulamentul de concurs și cu

opțiunea de promovare pe loc formulată de petent, conform art. 6 alin. (3) și (4)

din Regulamentul de concurs.

Dispozițiile incidente din

Regulamentul de concurs sunt următoarele:

- art. 6 alin. (3) și (4), conform cărora:

„(3)

În termen de 15 zile de la data publicării datelor

prevăzute la alin. (1), cei interesați pot depune cereri de înscriere la

concurs la C.S.M., în care se menționează felul promovării, efectivă sau pe

loc, instanța ori parchetul la care se solicită promovarea, specializarea și,

pentru promovarea la curțile de apel, secția pentru care optează.

(4)

Fiecare candidat poate formula o

singură opțiune cu privire la felul promovării, instanța ori parchetul la care

solicită promovarea, respectiv secția pentru care optează în cazul promovării

la curțile de apel, precum și specializarea pentru care optează, în vederea

stabilirii materiilor de concurs.”

- art. 30, conform cărora:

„

(1)

Judecătorii și procurorii care îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 27, dar

care nu au fost promovați ca urmare a lipsei posturilor vacante pot fi

promovați în posturile ce se vacantează la instanțele și parchetele pentru care

au optat la înscriere, în termen de 6 luni de la data comunicării rezultatelor

finale ale concursului.

(2)

Dispozițiile art. 28 alin. (3) și ale art. 29 se aplică în

mod corespunzător.”

- art. 28 alin. (3), conform cărora:

„(3)

Promovarea în funcții de execuție vacante sau pe loc a candidaților declarați

admiși la concurs se face în ordinea mediilor obținute, în limita numărului de

posturi aprobate.”

M.C., judecător la Judecătoria Arad, a participat la concursul de promovare în funcții de execuție din 31 mai

2009, formulând opțiunea de promovare pe loc la Tribunalul Arad, aspect necontestat de către recurent.

Recurentul a formulat opțiunea de

„promovare pe loc” cu respectarea dispozițiilor art. 6 alin. (3) și (4) din

Regulamentul de concurs, în deplină cunoștință de cauză și fără a contesta la

momentul respectiv legalitatea acestor dispoziții în raport cu reglementările

cu forță juridică superioară, în cauză cele ale Legii nr. 303/2004.

Hotărârea nr. 1892 a Plenului C.S.M.

prin care a fost respinsă cererea recurentului de valorificare a rezultatelor

obținute la concursul din 31 mai 2009 cu motivarea că valorificarea este

posibilă numai pentru candidații care au formulat opțiune de „promovare

efectivă” este legală și temeinică și în acord cu jurisprudența anterioară a

Instanței Supreme (Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal

, decizia nr. 3745

din 1 noiembrie 2006, publicată în Jurisprudența Secției pe anul 2006 –

Semestrul II), de care instanța de recurs este datoare să țină seama, în

considerarea dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din C.E.D.O.,

a principiului securității raporturilor juridice și a jurisprudenței C.E.D.O.

care a statuat în mod constant că rolul jurisdicției supreme este acela de a

stabili o interpretare de urmat a dispozițiilor legale, prin înlăturarea

divergențelor de jurisprudență (C.E.D.O., Hotărârea din 6 decembrie 2007 în

cauza B. împotriva României (nr. 1), § 39-40).

Hotărârea contestată este întemeiată

având în vedere că vacantarea unor posturi de execuție care să permită

valorificarea rezultatelor concursului în intervalul de 6 luni de la data

rezultatelor finale este posibilă numai în cazul opțiunii de promovare

efectivă, deoarece în situația promovării pe loc, nu se poate vorbi de posibila

vacantare în intervalul respectiv a unor posturi, atâta timp cât asemenea

posturi sunt scoase la concurs de către C.S.M. și nu presupun existența unui

post de execuție vacant.

În altă ordine de idei, Înalta Curte

apreciază ca nefondată și critica recurentului potrivit căreia dispozițiile

art. 30 din Regulament sunt aplicate diferențiat instituind aplicarea unui tratament

discriminatoriu.

Principiul egalității sau

nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situație

identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne

uniformitate.

Funcția sa este aceea de a preveni

formularea de distincții arbitrare și de a evita diferențele de tratament

juridic fără motive obiective.

Principiul nediscriminării este

înscris în toate tratatele și documentele internaționale de protecție a

drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal

tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul

nediscriminării apare ca o formă modernă și perfecționată a principiului

egalității tuturor în fața legii. De altfel, art. 7 din Declarația Universală

proclamă că toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul, fără

deosebire, la protecția egală a legii.

Ca natură juridică, dreptul la

nediscriminare, prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., este un drept subiectiv

substanțial. Textul în discuție enumeră un număr de 13 motive de

nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este

interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza

ei.

Dreptul la nediscriminare prevăzut

de art. 14 din C.E.D.O., nu are o existență independentă în sistemul de

protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta

îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El

poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil să

fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care

a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face,

însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție și /sau de

protocoalele sale adiționale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția generală a

oricărei forme de discriminare, și cu privire la orice drept recunoscut în

legislația națională a unui stat contractant.

Făcând o interpretare nuanțată a

prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge

nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror

particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de tratament devine

discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile

statele introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca

acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

De asemenea, conform jurisprudenței

Curții Constituționale, în concordanță cu cea a C.E.D.O., principiul

constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai

pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor

soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte.

În plus, Protocolul nr. 12 la C.E.D.O.

impune interdicția generală a oricărei forme de discriminare.

Curtea de la Strasbourg reține două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de

tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut și lipsa unei

justificări obiective și rezonabile.

În sistemul nostru juridic,

principiul analizat se găsește reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituție

și în O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de

discriminare, republicată.

Conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr.

137/2000, republicată, discriminarea reprezintă orice deosebire, excludere,

restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă,

religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă,

handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o

categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect

restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în

condiții de egalitate, a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic,

economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”.

În opinia Înaltei Curți, în cauza de

față, nu poate fi vorba de aplicarea unui tratament privilegiat sau

discriminatoriu, de constatarea unei inegalități, contrare prevederilor art. 16

alin. (1) din Constituție.

De altfel, prin decizia nr. 820/2008,

Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000

privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,

republicată, și a reținut faptul că ele sunt neconstituționale în măsura în

care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au

competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de

lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create

pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Or, în cauza de față,

diferența de tratament, privită prin prisma condițiilor necesare procedurii de

valorificare a rezultatelor obținute la concursul de promovare în funcții de

execuție a judecătorilor și procurorilor, nu privește situații analoage sau

comparabile, întrucât nu vizează persoane aflate în aceeași situație, atâta

timp cât petentul, care a optat pentru promovarea pe loc, invocă existența

discriminării prin raportare la candidați care au formulat o altă opțiune, și

anume aceea de promovare efectivă. Astfel, respingerea cererii petentului are

la bază o justificare obiectivă și rezonabilă decurgând din existența

situațiilor diferite în care se situează candidații care au formulat opțiuni

diferite și din împrejurarea că procedura valorificării rezultatelor este

posibilă, potrivit dispozițiilor Regulamentului de concurs, în măsura vacantării

unor posturi de execuție ce pot fi ocupate prin promovarea efectivă, iar nu

prin promovarea pe loc.

În ceea ce privește

decizia nr. 2038/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, invocată de recurent, Înalta Curte constată că această

decizie a avut ca obiect alt concurs, organizat în baza unui alt regulament,

astfel că aceasta nu poate fi reținută ca practică judiciară în cauza de față.

Astfel fiind, Înalta Curte constată

că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi

primite, iar hotărârea este temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele

arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ., raportat la art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată,

recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de M.C. împotriva

Hotărârii nr. 1892 din 29 octombrie 2009 a Plenului C.S.M., ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 3 martie 2010.