ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2617/2011

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 2337 din 2 iunie

2009, Curtea de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și

fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanții G.D. și G.C., în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe și a obligat pârâtul la

primirea cererii și actelor în maxim 6 luni de la rămânerea irevocabilă a

hotărârii.

Pentru a hotărî astfel prima instanță

a reținut că din analiza prevederilor art. 10 din Convenția Europeană asupra

cetățeniei, ratificată prin Legea nr. 396/2001 și a prevederilor art. 12 alin.

(2) din Legea nr. 21/1991, republicată, rezultă, fără echivoc, că examinarea

cererii reclamantului într-un termen rezonabil presupune încadrarea în acest

termen a tuturor activităților pe care ea le implică, respectiv în speță, primirea

cererii de către misiunea diplomatică sau oficiul consular competent,

înaintarea cererii către Comisia pentru cetățenie din cadrul Ministerului

Justiției,soluționarea cererii etc.

Or, a apreciat Curtea, refuzul

pârâtului de a stabili o dată pentru primirea cererii la aproape un an de la

data exprimării voinței inițiale, având în vedere și timpul necesar

desfășurării celorlalte operațiuni necesare pentru analiza cererii, nu este

justificat.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor

Externe, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că

față de împrejurarea că există un răspuns administrativ al MAE ce a fost

comunicat reclamantului, judecătorul fondului trebuia să analizeze dacă acesta

încorporează un refuz nejustificat și, cu atât mai mult, dacă acesta poate fi

considerat ca exprimând o restricționare a realizării unui drept sau interes

legitim.

Justificarea refuzului îndeplinirii

operațiunii învederate de reclamant (programarea datei pentru depunerea cererii

de redobândire a cetățeniei) nu poate atrage condamnarea autorității

administrative solicitate deoarece contenciosul administrativ (varietate a

răspunderii civile delictuale) sancționează exclusiv culpa administrativă (prin

dovedirea unei forme de vinovăție) și nu faptul obiectiv al neîndeplinirii unei

atribuții (prezumat relativ, conform art. 1 din Legea nr. 554/ 2004, a

constitui un prejudiciu prin vătămarea adusă de încălcarea unui drept sau

interes legitim al petiționarului).

A susținut recurentul că, la data

formulării recursului, stadiul procesării cererilor de redobândire a atins un

nivel satisfăcător față de anii anteriori, prin deschiderea unei noi locații a

Secției Consulare a Ambasadei României la Chișinău. Dar acumularea cererilor de

intenție a cetățenilor moldoveni pentru redobândirea cetățeniei din perioada

când nu se înregistra ritmul actual de lucru (peste 360.000 de solicitări)

generează și astăzi o mare dificultate în îndeplinirea doleanțelor acestor cetățeni

de a fi programați cât mai repede în vederea depunerii actelor.

In lipsa unei culpe administrative,

recurentul consideră că nu putea fi obligat în baza legii contenciosului

administrativ (cu discriminarea persoanelor ce au depus cereri anterior reclamantului

dar care nu au formulat acțiune în instanță), să schimbe ordinea cronologică

stabilită și să primească cererea reclamantului.

De aceea, recurentul apreciază că

puterea judecătorească nu se poate substitui puterii executive în a edicta

termenele de primire ale cererilor de redobândire a cetățeniei și de a le

impune apoi subscrisului, potrivit autorității lucrului judecat, într-o ordine

ce ar putea însemna dereglarea activității secției consulare a Ambasadei

României în Republica Moldova.

Recurentul a menționat că „Termenul

rezonabil" de soluționare a cererii, invocat de reclamant, nu se regăsește

în legislația română de lege lata iar durata acestui termen rezonabil a fost

decantată în jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului dar, chiar

și așa, ea nu se aplică decât în cazurile expres specificate, în condițiile în

care solicitanții sunt rezidenți în tara a cărei cetățenie o solicită, durata

analizării cererii determină o vătămare prin limitarea drepturilor individului

față de celelalte persoane în mijlocul cărora trăiește în mod statornic și care

se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetățean, ipoteză

în care nu se regăsește reclamantul.

Recurentul a mai susținut că, în

conformitate cu art. 12 din Legea nr. 21/1991, astfel cum a fost modificat prin

O.U.G. nr. 147/2008 ce a fost aprobată prin Legea nr. 171/2009, la alin. (3) legiuitorul

a înțeles a formaliza/norma situația de fapt ce se regăsește la unele secții și

oficii consulare ale României în străinătate sub aspectul soluționării acelor

situații în care numărul solicitanților este mult mai mare decât capacitatea de

procesare a oficiului. Astfel, legiuitorul a stabilit că numărul maxim de

cereri primite în interval de un an pentru fiecare oficiu consular nu poate

depăși 30.000 de dosare,iar în baza de date a Secției Consulare a României în

Republica Moldova se regăsesc peste 30.000 de cereri de programare pentru

depunerea dosarului de redobândire a cetățeniei.

In ceea ce privește eforturile M.A.E.

de a găsi soluții „de lege ferenda" menționează că la data de 19 noiembrie

2009 a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 36/2009

ce modifică și completează Legea nr. 21/1991, potrivit căreia, cererea și

documentele vizând recunoașterea cetățeniei române vor putea fi înregistrate și

la birourile teritoriale aflate în subordinea Direcției Cetățeniei din cadrul

Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești, astfel că nu se poate

invoca lipsa de diligentă a Statului Român pentru deblocarea impasului real în

care s-a ajuns la Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău în

activitatea de colectare a cererilor actuale de redobândire a cetățeniei

române.

In fine a arătat că determinarea termenului

rezonabil de procesare a unor astfel de solicitări se stabilește în funcție de

toate circumstanțele relevante.

Examinând sentința recurată, în raport

cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

Instanța de control judiciar constată

că, în cauză, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a

reținut corect situația de fapt în raport de materialul probator administrat și

a realizat o încadrare juridică adecvată.

Critica recurentului privind greșita

aplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din

Legea contenciosului administrativ, care definește noțiunea de refuz

nejustificat de soluționare a cererii, nu este fondată pentru următoarele

motive:

Potrivit art. 12 alin. (3) din Legea

cetățeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reședința în străinătate

pot depune cererea de redobândire a cetățeniei române, însoțită de actele care

dovedesc îndeplinirea condițiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice sau

oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de îndată

Comisiei pentru cetățenie.

Problema care se impune a fi rezolvată

în cauză este legată de termenul în care autoritățile române trebuie să

soluționeze cererile de redobândire a cetățeniei române.

Din lecturarea textului legal anterior

arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit un termen în

care autoritățile române să proceseze astfel de cereri.

Ca atare, în lipsa unui asemenea

termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția

Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997

și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora: „Fiecare

stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil

cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea

acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie".

Doctrina europeană a arătat că

noțiunea de „termen rezonabil" este o noțiune relativă, care nu poate fi

definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen

rezonabil" trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global

și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg a avut ocazia

să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a

determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau

nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra

întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare

realizării unei durate rezonabile.

Astfel, în materie « civilă », dies a

quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente, dar el

include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea

jurisdicției este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

In opinia Curții de la Strasbourg,

caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de

circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în

special, în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și

cel al autorităților competente.

In cauză., Înalta Curte apreciază că

intervalul de timp cuprins între data formulării cererii - 20 iunie 2008 - și

data soluționării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul

dispozițiilor legale mai sus menționate și a jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, instanța de control

judiciar nu poate primi susținerea recurentului în sensul că există un număr

foarte mare de cereri, care depășesc capacitatea de procesare a Secției

Consulare a Ambasadei, întrucât autoritățile naționale trebuie să ia măsurile

necesare pentru respectarea principiului celerității, care guvernează materia

aflată în discuție.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că

susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite,

iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va

menține.

În consecință, pentru considerentele

arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul

Afacerilor Externe împotriva sentinței nr. 2337 din 2 iunie 2009 a Curții de

Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi

10 mai 2011.