ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5585/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta L.G. a chemat în judecată pârâtul

Ministerul Afacerilor Externe, solicitând instanței obligarea acestuia la

stabilirea datei la care să depună cererea de redobândire a cetățeniei române

la secția consulară a României din Republica Moldova, într-un termen scurt,

rezonabil, de maxim 30 de zile.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că în 13 septembrie 2006 s-a prezentat la secția consulară

a Ambasadei României din Republica Moldova pentru a depune cererea de

redobândire a cetățeniei române, împreună cu actele necesare, dar i-a fost

refuzată primirea și i s-a comunicat să facă o cerere scrisă de programare prin

poștă, recomandat, pentru a fi invitată să depună cererea și actele

doveditoare.

Reclamanta a arătat

că nu a primit nici un răspuns la cererea sa, motiv pentru care a mai formulat

o cerere la data de 11 iunie 2009, la care nu a primit răspuns.

Pârâtul a formulat întâmpinare

prin care a invocat excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, excepția

prescrierii dreptului la acțiune.

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 968

din 23 februarie 2010 a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant

și excepția prescripției.

Totodată, a admis în parte

acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pârâtul la stabilirea unei date pentru

depunerea cererii și actelor într-un termen de maxim 6 luni de la rămânerea irevocabilă

a sentinței.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța a reținut că dreptul reclamantei de a obține analiza cererii

într-un termen rezonabil este recunoscut de lege. Acest drept presupune în mod necesar

primirea cererii într-un termen care, împreună cu perioada necesară analizării pe

fond a cererii de Comisia pentru Cetățenie, să nu contravină prevederilor Convenției

europene asupra cetățeniei.

Refuzul pârâtului de a

stabili o dată pentru primirea cererii la mai mult de trei ani de la data exprimării

voinței inițiale, având în vedere și timpul necesar desfășurării celorlalte operațiuni

necesare pentru analiza cererii, nu este justificat.

Împotriva acestei sentințe

considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs Ministerul Afacerilor Externe.

Recurentul a susținut,

în esență, următoarele critici:

1) instanța de fond a

dat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, judecătorul fondului

nu a pus în discuția părților faptul că, la dosar, nu există nici o dovadă a faptului

că reclamanta și-a asumat acest litigiu, în condițiile în care semnătura de pe cererea

adresată organului administrativ nu corespunde cu aceea aplicată pe acțiune.

2) Instanța a pronunțat

o hotărâre întemeiată pe o greșită interpretare a legii (art. 304 pct. 9) atunci

când a constatat că refuzul pârâtului de a stabili o dată pentru primirea cererii

la mai mult de trei ani de la data expirării voinței (…) nu este justificat.

3) S-a mai susținut că

pârâtul nu are culpă procesuală și nu suntem în prezența unui refuz de soluționare

a cererii reclamantei chiar dacă s-ar considera că cerere de programare a datei

pentru prezentarea la sediul oficiului consular în vederea depunerii cererii de

redobândire a cetățeniei nu a fost soluționată într-un termen de 4 luni.

4) „Termenul rezonabil”

de soluționare a cererii, invocat de instanță, nu se regăsește în legislația română

de lege lata, iar pentru determinarea acestuia trebuie avute în vedere toate circumstanțele

relevante.

5) Instanța nu poate invoca

lipsa de diligență a Ministerului Afacerilor Externe pentru deblocarea impasului

real în care s-a ajuns la secția consulară a Ambasadei României la Chișinău, deoarece

la data de 19 noiembrie 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 354/2004 pentru aprobarea

O.U.G. nr. 36/2009 ce modifică Legea nr. 21/1991, act normativ potrivit căruia cererea

și documentele vizând recunoașterea cetățeniei române vor putea fi înregistrate

și la birourile teritoriale aflate în subordinea Direcției Cetățeniei din cadrul

Ministerului Justiției.

Recursul este nefondat

pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează:

Referitor la critica privind

lipsa dovezii de reprezentant a reclamantei urmează a se constata că este neîntemeiată,

întrucât așa cum corect a reținut și instanța de fond, acțiunea este semnată descifrabil

de către reclamantă iar nu „pentru” reclamantă, de către o persoană fără mandat.

Recurentul a invocat motivul

referitor la greșita aplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 2

alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, care definesc noțiunea

de refuz nejustificat de soluționare a cererii.

Într-adevăr, Legea cetățeniei

române nr. 21/1991, cu modificările și completările ulterioare, stabilește o procedură

complexă pentru înregistrarea, examinarea și finalizarea cererilor de acordare sau

redobândire a cetățeniei române, fără să prevadă un termen în care autoritățile

române să proceseze astfel de cereri.

În lipsa unui asemenea

termen legal, trebuie, însă, să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția

Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și

ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora „Fiecare stat parte

trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind

dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea

unui atestat de cetățenie”.

În același sens sunt,

de altfel, și prevederile art. 7 din Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a Comitetului

de Miniștri al Consiliului Europei, cu privire la buna administrare, adoptată de

Comitetul de Miniștri la 20 iunie 2007, articol intitulat „Principiul acționării

într-un termen rezonabil”, potrivit căruia „Autoritățile publice trebuie să acționeze

și să își îndeplinescă atribuțiile într-un termen rezonabil”.

Cu privire la noțiunea

de „termen rezonabil”, în doctrina europeană s-a arătat că aceasta este o noțiune

relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte; dreptul de a fi ascultat

într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod

global și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg

a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru

a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil,

stabilind că aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului

proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei

durate rezonabile.

În acest sens, s-a arătat

că, în materie civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției

competente dar el include și durata procedurii administrative prealabile, atunci

când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de la

Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție

de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special,

în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și cel al autorităților

competente.

În speța dedusă judecății,

Înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării cererii

- iunie 2009 - și data soluționării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil,

în sensul dispozițiilor legale mai sus menționate și a jurisprudenței Curții Europene

a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, instanța

de control judiciar nu poate primi susținerea recurentului, în sensul că există

un număr foarte mare de cereri, care depășesc capacitatea de procesare a secției

consulare a Ambasadei, întrucât autoritățile naționale trebuie să ia măsurile necesare

pentru respectarea „principiului acționării într-un termen rezonabil”, care guvernează

materia aflată în discuție, în conformitate cu art. 10 din Convenția Europeană pentru

Cetățenie și art. 7 din Recomandarea CM/ Rec (2007) 7 a Comitetului de Miniștri

al Consiliului Europei, mai sus menționate.

Așa fiind, faptul de a

nu răspunde solicitării intimatului-reclamant de programare în vederea depunerii

cererii de redobândire a cetățeniei române și a actelor necesare, reprezintă un

refuz nejustificat de soluționare a cererii, în accepțiunea art. 2 alin. (1)

lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Pentru motivele arătate,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor

Externe împotriva sentinței civile nr. 968 din 23 februarie 2010 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie

2011.