ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2853/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2853/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanții S.O.,

S.M. și

S.V. au chemat în judecată pe

pârâtul M.A.E.,

solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să fie

obligat pârâtul să le primească cererea de redobândire a cetățeniei române.

În motivarea acțiunii, reclamanții au

arătat că în septembrie 2006 și ulterior în septembrie 2008, s-au adresat cu o

primă cerere scrisă către S.

C.A.R. din

Chișinău, dar le-a fost refuzată primirea, comunicându-li-se să facă cerere

scrisă de programare prin poștă pentru a fi

invitați să depună cererea

și actele doveditoare.

Prin

întâmpinarea, pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului la

acțiune, față de cererea reclamanților

formulată în 2006.

Prin sentința

civilă nr. 1887 din data de 5 mai 2010, Curtea de Apel

București, secția a Vlll-a de contencios

administrativ și fiscal, a

respins excepția

prescripției și a admis acțiunea formulată de reclamanții S.O., S.M., S.V. și a

obligat pârâtul M.

A.E. la primirea cererii în termen de cel mult 6 luni

de la

rămânerea irevocabilă hotărârii.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a

reținut că excepția prescripției dreptului la acțiune este nefondată, întrucât

data comunicării refuzului de soluționare luată în calcul pentru calcularea

termenului de prescripției este cea a ultimei adrese de răspuns, respectiv 16

septembrie 2008.

Pe fondul cauzei, prima instanță a

reținut că împrejurările de ordin

general

invocate de M.A.E., nu pot justifica refuzul de

primire a cererii

reclamantului.

Constatând că

pârâtul nu a făcut dovada dificultăților de ordin practic în procesarea

cererilor primite, Curtea a apreciat că acesta nu a respectat obligația legală

de a soluționa cererea reclamantului într-un termen rezonabil.

Fără a fi contestat numărul covârșitor

de astfel de cereri ori greutățile inerente în gestionarea unui asemenea număr

de cereri, în condițiile

personalului redus

al secției consulare și al insuficienței spațiului, instanța a

apreciat

că termenul de 2 ani și 8 luni cât a trecut de la formularea cererii și până în

momentul pronunțării hotărâri poate fi considerat mai mult decât rezonabil în

accepțiunea art. 10 din Convenția europeană asupra cetățeniei,

adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 și

ratificată de România prin Legea

nr. 396/2002, în care instituția pârâtă

avea obligația de a primi cererea

reclamantului,

în condițiile în care obligația de soluționare a cererilor în termen

rezonabil

subsumează toate etapele eventuale ale unei proceduri, inclusiv cele

premergătoare depunerii efective a cererii, cât timp aceasta din urmă e

condiționată de anumite proceduri și termene.

Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs pârâtul M.A.E., solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii cererii

reclamantei pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Recurentul

consideră că instanța de fond în mod greșit a respins excepția

prescripției dreptului la acțiune, în

condițiile în care recurentul susține că intimații au invocat refuzul

nejustificat al instituției abilitate de a soluționa cererea înregistrată în

luna septembrie 2006.

De asemenea, recurentul arată că

greșit s-a constatat existența unui refuz nejustificat de rezolvare a cererilor

intimaților având ca obiect redobândirea cetățeniei române.

În dezvoltarea acestei critici,

recurentul susține faptul că a răspuns la cererea intimaților, în sensul că

aceasta va fi soluționată favorabil la momentul la care urmează să fie

procesate și cererile similare ale altor cetățeni moldoveni, depuse în aceeași

perioadă.

De asemenea,

recurentul a reluat susținerea, făcută și în fața instanței de

fond, în sensul că există motive de

ordin administrativ, organizatoric, cele peste 300.000 de cereri înregistrate

cu acest obiect, care au făcut imposibilă rezolvarea acestora în cadrul unui

termen rezonabil.

În opinia

recurentului, instanța de fond trebuia să evalueze exact situația

specifică a derulării activității în

exteriorul României și gradul în care M.A.E. își poate dimensiona structura

administrativă într-un teritoriu ce nu se află sub suveranitatea statului

român, împrejurare ce se reflectă asupra mecanismului de luare a deciziilor.

În concluzie, recurentul a arătat că,

în speță, nu sunt întrunite condițiile existenței unui refuz nejustificat de

rezolvare a cererii intimatului, conform definiției legale a acestei noțiuni,

simpla trecere a timpului neputând fi asimilată ipotezei avute în vedere de

legiuitor.

Examinând cauza

prin prisma motivelor invocate în recurs și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., față de materialul probator și

dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că

recursul este

nefondat și urmează a-l

respinge, pentru considerentele ce urmează.

În primul rând, Înalta Curte constată

ca fiind nefondată critica recurentului privind greșita soluționare de către

instanța de fond a excepției prescripției dreptului material la acțiune, motiv

pentru care se impune determinarea, cu prioritate, a momentului de început al

curgerii termenului de prescripție.

Legea nr. 554/2004 reglementează, prin

art. 11, două categorii de

termene pentru

sesizarea instanței de contencios administrativ, termene a căror natură

juridică este prevăzută expres în alin. (5): (i) un termen de prescripție cu

durata

de 6 luni, a cărui împlinire are ca efect stingerea dreptului la acțiune [(art.

11 alin. (1)] și (ii) un termen de decădere cu durata de un an, aplicabil numai

pentru motive temeinice și care nu poate fi depășit nici ca efect al intervenirii

unor cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției avute în

vedere la alin. (1), astfel cum prevede art. 11 alin. (2).

Termenul de prescripție de 6 luni este

aplicabil în cazul cererilor prin care se solicită anularea unui act administrativ

individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și

repararea pagubei. Acest termen începe să curgă de la date diferite, în funcție

de obiectul acțiunii, în speță fiind relevante momentele de început prevăzute

la lit. b) și c): data

comunicării

refuzului nejustificat de soluționare a cererii - în cazul refuzului

explicit

de soluționare a acesteia, așa cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. i)

teza I; data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv

data expirării termenului legal de soluționare a cererii - în cazul

nesoluționării în termenul legal a unei cereri, în sensul art. 2 alin. (1) lit.

h).

Termenul de

decădere de un an este reglementat ca o situație de excepție

de la regula prescriptibilității

acțiunii în termenul de 6 luni și devine aplicabil numai dacă acțiunea nu a

fost introdusă în termenul de 6 luni din motive temeinice. Acest termen se

calculează începând cu data comunicării actului,

data luării la cunoștință, data introducerii cererii, în funcție de

obiectul acțiunii,

potrivit regulilor configurate la alin. (1).

Prin alin. (2) al art. 11, legiuitorul

a înțeles să limiteze la un an perioada de așteptare a răspunsului la o cerere,

obligând subiectele de drept să depună

diligente

și să nu tergiverseze introducerea acțiunii în contencios administrativ,

cu

scuza că nu s-a primit niciun răspuns în scris de la autoritatea publică

sesizată și că s-a așteptat primirea acestuia.

De altfel, ar fi contrar reglementării

contenciosului administrativ ca persoana care se consideră vătămată într-un

drept recunoscut de lege sau într-

un

interes legitim, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de

soluționare a unei cereri, precum și pentru refuzul de efectuare a unei

operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului

său [(art. 8 alin. 1 teza II)], să fie îndreptățită să sesizeze instanța de

judecată fără să fie supusă unui termen care să curgă de la data expirării

termenului legal de soluționare sau de la data comunicării refuzului

nejustificat de soluționare a acesteia.

Totodată, în jurisprudența Curții

Constituționale a României și a C.

E.D.O. s-a

statuat în mod constant că instituirea unor termene pentru efectuarea

diferitelor acte de procedură și stabilirea sancțiunilor

ce operează în

cazul nerespectării lor nu sunt de natură a încălca art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.,

acestea fiind restricții admise întrucât nu aduc atingere dreptului de acces la

un tribunal, în substanța sa.

Prin urmare, în

considerarea acestor prevederi legale și din perspectiva

logicii

reglementării contenciosului administrativ, sesizarea transmisă pârâtului

în cursul anului

2008, la care M.A.E. a răspuns în data

de

16 septembrie 2008, nu poate fi calificată decât ca o nouă cerere de aprobare a

depunerii actelor pentru redobândirea cetățeniei române, fără programare, sau

cu o programare rezonabilă de 30 de zile.

Din această perspectivă, soluția

adoptată asupra excepției prescripției dreptului la acțiune este corectă,

termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de

art.

11 alin. (1) începând să curgă de la data expirării termenului de soluționare a

acestei noi cereri, acțiunea fiind înregistrată la data de 12 februarie 2009.

Pe fondul cauzei, Înalta Curte

apreciază că susținerea recurentului

privind

greșita aplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i)

din Legea contenciosului administrativ, care definește noțiunea de refuz

nejustificat de soluționare a cererii, nu

este fondată pentru următoarele motive:

Potrivit art. 12 alin. (3) din Legea

cetățeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reședința în

străinătate pot depune cererea de redobândire a cetățeniei române, însoțită de

actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor impuse de lege, la misiunile

diplomatice sau oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi

înaintate de îndată Comisiei pentru cetățenie.

În urma demersurilor repetate

întreprinse de intimații-reclamanți începând cu luna septembrie 2006, S.C.A.R. la

Chișinău le-a comunicat acestora că Legea cetățeniei nu stabilește termene de

soluționare a cererilor și că instituția în cauză face eforturi constante

pentru procesarea solicitărilor de programări formulate în ultimii ani.

Problema care se impune a fi rezolvată

în cauză este legată de termenul în care autoritățile române trebuie să

soluționeze cererile de redobândire a cetățeniei române.

Din lecturarea textului legal anterior

arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit un termen în

care autoritățile române să proceseze astfel de cereri.

Ca atare, în lipsa unui asemenea

termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția

Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997

și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora: „Fiecare

stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil

cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea

acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie”.

Doctrina europeană a arătat că

noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate fi

definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen

rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în

mod concret.

Curtea de la Strasbourg a avut ocazia

să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a

determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau

nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra

întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare

realizării unei durate rezonabile.

Astfel, în materie « civilă », dies a

quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente, dar el

include și durata procedurii

administrative

prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției este precedată de un

recurs

prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de la Strasbourg,

caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de

circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în

special, în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și

cel al autorităților competente.

Înalta Curte apreciază că intervalul

de timp cuprins între data formulării primei cereri, septembrie 2006, și data

soluționării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul

dispozițiilor legale mai sus menționate și a jurisprudenței C.E.D.O.

La pronunțarea prezentei decizii,

instanța are în vedere și practica judiciară anterioară în materie a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

În raport de toate aceste

considerente, Înalta Curte constată că recursul de față este nefondat,

neexistând motive de modificare sau casare a sentinței recurate în sensul dispozițiilor

art. 304 pct. 9 sau art. 304

1

C. proc. civ., astfel încât, în

temeiul art. 312 alin. (l) - (3) C. proc. civ.

și art. 20 din Legea nr. 554/2004, îl va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de M.A.E. împotriva

Sentinței

nr. 1887 din 5 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 18 mai 2011.