ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1900/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanții G.T., G.L.

și G.S. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor

Externe, obligarea acestuia să le primească cererile de redobândire a

cetățeniei române, însoțite de actele doveditoare și să le transmită de îndată

către Comisia pentru Cetățenie, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii

lor, reclamanții au învederat instanței că s-au adresat Secției Consulare a

Ambasadei României la Chișinău în martie 2006, în vederea depunerii cererilor

lor de redobândire a cetățeniei, dar, dat fiind refuzul de primire a actelor,

în ianuarie 2007 au solicitat, printr-o cerere scrisă, primirea cererilor lor

și a actelor doveditoare, revenind cu o solicitare similară în 2009, solicitând

din nou programarea, cerere căreia, de asemenea, nu i s-a dat curs.

Prin întâmpinarea

formulată, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a solicitat respingerea

acțiunii, în principal ca prescrisă, având în vedere că termenul de 6 luni

pentru a se adresa instanței, care a început să curgă din luna martie 2006, era

împlinit la momentul sesizării instanței, iar în subsidiar, a solicitat

respingerea acțiunii ca nefondată.

Prin sentința civilă

nr. 1232 din 10 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prescripției dreptului

la acțiune, a admis acțiunea formulată de reclamanții G.T., G.L. și G.S.

împotriva pârâtului Ministerul Afacerilor Externe și în consecință, a obligat

pârâtul să primească cererile reclamanților de redobândire a cetățeniei române,

precum și actele doveditoare, să le transmită de îndată Ministerului Justiției -

Comisia pentru Cetățenie și să achite reclamanților suma de 12,9 RON cu titlu

de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond, analizând excepția prescripției dreptului la

acțiune invocată de pârât în raport de prima cerere a reclamanților, Curtea a

reținut că acțiunea formulată urmărește sancționarea instituției pârâte pentru

nesoluționarea în termenul legal a unei cereri.

Astfel, niciun moment

reclamanții nu au solicitat expressis verbis sancționarea pârâtului pentru

nesoluționarea în termenului legal a cererii lor din 2007, ci au prezentat

demersul lor ca pe un tot unitar, astfel încât instanța de fond a luat în

calcul ultima revenire a reclamanților.

Pe cale de

consecință, prima instanță a apreciat că perioada de timp mai mare de 3 ani și

jumătate, de la formularea cererii și până la momentul sesizării instanței,

poate fi considerată mai mult decât rezonabilă în accepțiunea art. 10 din

Convenția Europeană asupra Cetățeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie

1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit căreia „fiecare

stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil

cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea

acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie”.

Împotriva hotărârii

instanței de fond pârâtul

Ministerul Afacerilor Externe

a declarat recurs,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului se arată că, pentru instanța de fond, nu a avut relevanță starea

obiectivă de fapt invocată de Ministerul Afacerilor Externe, deși tocmai

aceasta a determinat, într-o legătură cauzală directă, situația specifică a

derulării procedurii consulare sub potențialul pe care Ministerul Afacerilor

Externe îl învedera și pe care și l-a dorit să se atingă în anii următori.

Recurentul mai arată

că, în prezent, stadiul procesării cererilor de dobândire a atins un nivel

satisfăcător față de anii anteriori, prin deschiderea unei locații a Secției

Consulare a Ambasadei României la Chișinău, dar acumularea cererilor de

intenție a cetățenilor moldoveni pentru redobândirea cetățeniei din perioada

când nu se înregistra ritmul actual de lucru (peste 360.000 de solicitări)

generează și astăzi o mare dificultate în îndeplinirea doleanțelor acestor

cetățeni de a fi programați cât mai repede în vederea depunerii actelor.

În lipsa unei culpe administrative,

pentru argumentele precizate, recurentul consideră că nu putea fi obligat, în baza

legii contenciosului administrativ (cu discriminarea persoanelor ce au depus cereri

anterior reclamanților dar care nu au formulat acțiune în instanță), să schimbe

ordinea cronologică stabilită și să primească cererea reclamanților.

Răspunsul a fost redactat

și transmis în interiorul termenului de 30 de zile care a început să curgă de la

data recepționării petiției la Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău.

În aceste condiții, recurentul

consideră că nu sunt întrunite condițiile existenței unei împrejurări de a nu se

fi răspuns solicitanților în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii sau

aceea a unui refuz nejustificat.

Singurele elemente ce

se impuneau a fi cercetate erau acelea de a se verifica emiterea unui răspuns al

autorității publice în termen de 30 de zile de la data primirii cererii și faptul

ca acesta să nu încorporeze un refuz explicit. Or, această verificare ar fi condus

cu ușurință la concluzia că, din această perspectivă, nu au fost încălcate normele

contenciosului administrativ.

Răspunsul administrativ

primit de reclamanți nu încorpora un refuz de soluționare a cererii de depunere

a dosarului, ci arăta condițiile concrete în care acesta urma să fie procesat, fără

a conține formulări pur potestative din partea autorității publice solicitate în

sensul de a nu îndeplini obligația prevăzută de Legea nr. 21/1991.

Pe de o parte, durata

acestui termen rezonabil a fost decantată numai în jurisprudența CEDO dar, chiar

și așa, ea nu se aplică decât în cazurile expres specificate, în condițiile în care

solicitanții sunt rezidenți în țara a cărei cetățenie o solicită, durata analizării

cererii determină o vătămare prin limitarea drepturilor individului față de celelalte

persoane în mijlocul cărora trăiește în mod statornic și care se bucură de plenitudinea

beneficiilor oferite de statutul de cetățean, ipoteză în care nu se regăsesc reclamanții.

Pe de altă parte, susține

instituția recurentă, instanța nu avea niciun temei legal pentru a obliga Ministerul

Afacerilor Externe la primirea cererii de redobândire a cetățeniei „în termen de

30 de zile", iar sistemul românesc de drept, având origine continentală (franceză

și germană) nu admite decât aplicarea metodei tehnico-juridice de interpretare a

legii (conform dispozițiilor normative scrise) și este inacceptabil ca instanța

română să judece în echitate, potrivit sistemului de drept cutumiar, specific spațiului

anglo-saxon.

Interpretarea potrivit

căreia aprecierea caracterului „rezonabil" al unui termen depinde de complexul

circumstanțelor fiecărui caz în parte și nu doar de durata termenului, este constantă

și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În lipsa unui temei legal

concret, recurentul consideră că puterea judecătorească nu se poate substitui puterii

executive în a edicta termenele de primire ale cererilor de redobândire a cetățeniei.

Recurentul mai menționează

că, la data de 19 noiembrie 2009, a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 pentru

aprobarea O.U.G. nr. 36/ 2009 ce modifică și completează Legea nr. 21/1991.

Potrivit acestei legi,

cererea și documentele vizând recunoașterea cetățeniei române vor putea fi înregistrate

și la birourile teritoriale aflate în subordinea Direcției Cetățenie din cadrul

Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești, astfel că nu se poate invoca

lipsa de diligentă a Statului Român pentru deblocarea impasului real în care s-a

ajuns la Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău în activitatea de colectare

a cererilor actuale de redobândire a cetățeniei române.

Examinând sentința recurată,

în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele

care vor fi expuse în continuare.

Instanța de control judiciar

constată că, în cauză, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut

corect situația de fapt în raport de materialul probator administrat și a realizat

o încadrare juridică adecvată.

Critica recurentului privind

greșita aplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i)

Legea contenciosului administrativ, care definește noțiunea de refuz nejustificat

de soluționare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive:

Potrivit art. 12

alin. (3) Legea cetățeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reședința

în străinătate pot depune cererea de redobândire a cetățeniei române, însoțită de

actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice

sau oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de îndată

Comisiei pentru cetățenie.

Problema care se impune

a fi rezolvată în cauză este legată de termenul în care autoritățile române trebuie

să soluționeze cererile de redobândire a cetățeniei române.

Din lecturarea textului

legal anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit

un termen în care autoritățile române să proceseze astfel de cereri.

Ca atare, în lipsa unui

asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția

Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și

ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora „fiecare stat parte

trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind

dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea

unui atestat de cetățenie”.

Doctrina europeană a arătat

că noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate fi definită

după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie

apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg

a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru

a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil.

Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces,

în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.

Astfel, în materie «civilă»,

dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente, dar el

include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției

este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de la

Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție

de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special,

în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și cel al autorităților

competente.

În cauză, Înalta Curte

apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării cererii - martie 2006

- și data soluționării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul

dispozițiilor legale mai sus menționate și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Pe de altă parte, instanța

de control judiciar nu poate primi susținerea recurentului în sensul că există un

număr foarte mare de cereri, care depășesc capacitatea de procesare a Secției Consulare

a Ambasadei, întrucât autoritățile naționale trebuie să ia măsurile necesare pentru

respectarea principiului celerității, care guvernează materia aflată în discuție.

În ceea ce privește menționarea

faptului că a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 care modifică și completează

Legea nr. 21/1991, instanța constată că dispozițiile acestei legi sunt ulterioare

momentului introducerii acțiunii și nu au putere retroactivă.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi

primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care

o va menține.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 1232 din 10 martie

2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 31 martie 2011.