ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 431/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea atacată cu recurs Prin sentința civilă nr. 186 din 30 martie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a hotărât admiterea, în parte, a acțiunii formulate de reclamantul L.I. în contradictoriu cu pârâta COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR și a dispus obligarea pârâtei să procedeze la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubiri pentru imobilul situat în Craiova, județul Dolj, în termen de 90 de zile de la data rămânerii irevocabile a sentinței; totodată, a fost respinsă cererea de sesizare a tribunalului cu soluționarea excepției de nelegalitate a dispoziției nr. 7924/2005 formulată de pârâtă precum și capătul de cerere privind daunele cominatorii; de asemenea s-a dispus respingerea acțiunii față de A.N.R.P.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: În ceea ce privește cererea de sesizare a tribunalului cu soluționarea excepției de nelegalitate, în raport de dispozițiile art. 5 alin. (2) din LCA, art. 126 alin. (6) din Constituția României, instanța de fond a apreciat ca fiind inadmisibilă invocarea excepția de nelegalitate cu privire la acte ce nu pot forma obiectul unei acțiuni în anulare în fața instanțelor de contencios administrativ.

Astfel, în raport de faptul că prin art. 26 din Legea nr. 10/2001, s-a prevăzut în materia imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, competența materială a secției civile a tribunalului în a cărei circumscripție se află sediul unității deținătoare de soluționare a cererilor de anulare a deciziei sau, după caz, a dispoziției motivate de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, reglementându-se, astfel, o procedură judiciară specială de contestare a actelor de restituire în natură sau de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent la instanța civilă, precum și față de dispozițiile art. 5 alin. (2) din LCA care exceptează controlul instanței de contencios actele pentru care prin lege organică se prevede o altă procedură judiciară pentru modificarea sau desființarea lor, instanța de fond a apreciat ca fiind inadmisibilă cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ cu privire la soluționarea excepției de nelegalitate a dispoziției nr. 7924 din 20 aprilie 2005, emisă de Primarul Municipiului Craiova.

Pe fondul cauzei, instanța de fond a reținut că, deși, reclamantul a început procedurile de recuperare a unui bun al său sau a contravalorii acestuia prin formularea unei notificări în anul 2001, autoritatea locală, cu competențe în materia stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, s-a pronunțat, abia, la 20 aprilie 2005; s-a constatat, astfel, că între data depunerii cererii, notificării, și data introducerii acțiunii, respectiv 06 ianuarie 2010, au trecut aproximativ 9 ani, fără ca în perioada respectivă autoritățile abilitate de lege să ajungă la finalizarea procedurii, astfel, că durata excesivă a procedurilor administrative a fost de natură a încălca în mod evident principiul termenului rezonabil, parte a procesului echitabil, în sensul art. 6 din CEDO.

În acest context, Curtea de apel a apreciat că procedurile administrative, coroborate cu cele judiciare trebuie să se desfășoare în termen rezonabil și că depășirea unui termen de 5 ani de la data formulării cererii de acordare a măsurilor reparatorii constituie o încălcare evidentă a prevederilor art. 6 din CEDO. Totodată, s-a mai reținut că pârâta nu a făcut dovada efectuării vreunei operațiuni administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 de la data înaintării de către Primăria Municipiului Craiova a dosarului, înregistrat sub nr. 12147/CC, respectiv, 06 aprilie 2006, și până la data introducerii cererii de chemare în judecată.

În afara argumentului decurgând din art. 6 al Convenției, instanța de fond a mai considerat și că prin neîndeplinirea obligației de a se emite titlurile de despăgubiri autoritățile pârâte, care nu pot să invoce chestiuni de organizare a aplicării legii, au adus o evidentă atingere noțiunii de bun și, implicit, obligației statului de a proteja bunurile, valorile patrimoniale ale persoanelor, obligație asumată în virtutea art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO.

A conchis instanța de fond că în cauză, prin comportamentul pârâtei s-a ajunge la o încălcare atât a art.6 din Convenție cât și a art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, motiv pentru care a apreciat că absența totală a despăgubirilor de aproximativ 5 ani a creat reclamantului o sarcină excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectul bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. 2. Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 186 din 30 martie 2010 și a încheierii din data de 2 aprilie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în dezvoltarea căruia a susținut, în esență, următoarele: Printr-o primă critică formulată recurenta susține că instanța de fond în mod netemeinic și nelegal a respins cererea de sesizare a tribunalului în vederea soluționării excepției de nelegalitate a dispoziției nr. 18017/2005 emisă de Primăria Municipiului Craiova, în condițiile în care aceasta reprezintă un act unilateral cu caracter individual, care poate fi atacat, pe cale de excepție, la instanța de contencios administrativ. Totodată, se susține că, în speță, există o dependență evidentă între soluționarea în fond a litigiului, respectiv cererea reclamanților privind obligarea Comisiei Centrale la emiterea titlului de despăgubire și art.1 din Dispoziția nr. 18017/2005 emis de către Primarul Municipiului Craiova, a cărei excepție de nelegalitate a fost invocată, în condițiile art. 4 alin. (1) din LCA.

Printr-o altă critică, formulată pe fondul cauzei, susține recurenta că în mod netemeinic și nelegal a fost obligată la emiterea deciziei cu motivarea încălcării principiului procesului rezonabil, fără a se ține cont de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 este o procedură complexă, ce presupune parcurgerea mai multor etape obligatorii și nici de aspectele obiective ale soluționării dosarului de despăgubire al reclamanților. În acest sens, susține recurenta că prin adresa nr. 12147/CC din 19 ianuarie 2010, dosarul aferent Dispoziției nr. 7924/2005 a fost remis Primăriei Municipiului Craiova, în vederea reanalizării notificării reclamantului care, în baza actelor depuse la dosar, nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului, putând beneficia, astfel, de măsuri reparatorii în echivalent numai pentru imobilul construcție demolată, și nici dovada calității de moștenitor după celălalt coproprietar.

Mai arată recurenta că în mod greșit instanța de fond, fără a verifica în virtutea principiului rolului activ , dacă aceste aspecte sunt întemeiate, a reținut că s-a încălcat dreptul persoanei la soluționarea într-un termen rezonabil deși, este evident că, Primăria Municipiului Craiova și-a depășit limitele investirii prin emiterea unei dispoziții pentru întreg imobilul, în favoarea numai a reclamantului și în condițiile în care acesta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra terenului revendicat.

Mai susține recurenta și că nu poate fi reținută culpa sa privind durata de soluționare a dosarelor de despăgubire, deoarece, în exercitarea atribuțiilor sale a emis Decizia nr. 2815/2008 prin care a stabilit ordinea de soluționare a dosarelor de despăgubire, care nu face altceva decât să respecte egalitatea de tratament a persoanelor îndreptățite care au dosare de despăgubiri înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale, decizie de care instanța de fond nu a ținut seama la pronunțarea hotărârii recurate. În opinia recurentei soluționarea dosarelor reclamanților înaintea celor venite anterior acestui dosar duce la încălcarea drepturilor celorlalte persoane îndreptățite, având impact implicit și asupra principiului acordării unor despăgubiri juste și echitabile.

3. Hotărârea instanței de recurs Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor recurentei circumscrise motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 cât și sub toate aspectele, potrivit art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs pentru considerentele arătate în continuare. În primul rând, Înalta Curte va înlătura criticile referitoare la netemeinicia și nelegalitatea hotărârii recurate sub aspectul respingerii cererii de sesizare a tribunalului în vederea soluționării excepției de nelegalitate a Dispoziției nr. 7924 din 20 aprilie 2005 emisă de Primăria Municipiului Craiova, și nu a Dispoziției nr. 18017/2005 la care din eroare se face referire prin motivele de recurs, constatând că în mod corect instanța de fond a respins ca inadmisibilă respectiva cererea de sesizare.

Astfel, este de necontestat faptul că potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) cu referire la art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, pot face obiectul excepției de nelegalitate numai actele administrative care pot forma obiectul unei acțiuni în contencios administrativ. Așadar, actele administrative care intră sub incidența prevederilor art. 5 alin. (2) din LCA, pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară, și care nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ nu pot forma, potrivit principiului simetriei, nici obiectul excepției de nelegalitate.

În aceste condiții, Înalta Curte, în acord cu jurisprudența sa constantă, reamintește că intră sub incidența dispozițiilor art. 5 alin. (2) din LCA dispoziția emisă de Primărie în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, prin care se propune acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv de către stat și care nu mai pot fi restituite în natură, întrucât o asemenea dispoziție poate fi contestată în termenele și în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar nu pe calea contenciosului administrativ. Pe fondul cauzei, Înalta Curte constată, în primul rând, că prin criticile de recurs formulate, recurenta-pârâtă procedează, cu mici nuanțe, la reiterarea aspectelor invocate în fața instanței de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect în considerentele hotărârii recurate, condiții în care nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului ci se va limita, doar, la analiza criticilor care se circumscriu unor motive de recurs, în sensul art. 304 C. proc.

civ. Înalta Curte va înlătura toate criticile formulate pe fondul cauzei, constatând că în mod corect instanța de fond a apreciat că recurenta-pârâtă nu a respectat dispozițiile art.16 din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, în condițiile în care nu și-a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în fiecare etapă a procedurii administrative după înregistrarea dosarului nr. 12147/CC/2006 , aferent Dispoziției nr. 7924 din 20 aprilie 2005, emisă de Primăria municipiului Craiova în favoarea intimatului-reclamant. Este de necontestat că omisiunea legiuitorului de a stabili în Legea nr. 247/2005 un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce la ideea că pârâta Comisie, în cadrul marjei de apreciere ce i-a fost conferită, poate să procedeze discreționar, manifestând pasivitate și aducând astfel, atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.

Chiar daca Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen de soluționare a dosarelor înregistrate în baza Titlului VII al legii, instanța de fond a apreciat întemeiat că recurenta-pârâtă avea obligația de a respecta un termen rezonabil pentru parcurgerea etapelor obligatorii din procedura administrativă, termen care a fost depășit în raport cu data înregistrării dosarului și a documentației aferente pentru măsurile reparatorii propus a fi acordate intimatului-reclamant.

Pentru respectarea termenului rezonabil, pârâta era obligată să-și organizeze activitatea în așa fel încât să răspundă acestei cerințe, cu atât mai mult cu cât, în cauza de față, procedura administrativă a debutat în anul 2001 prin formularea notificării nr. 1225/N din 22 august 2001 și nici până în prezent nu s-a emis decizia reprezentând titlu de despăgubire Depășirea unui termen rezonabil în soluționarea acestui dosar a fost greșit justificată în recurs prin aplicarea Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor cu privire la stabilirea ordinii de soluționare a dosarelor de despăgubiri, dat fiind că această decizie este ulterioară datei la care a fost înregistrat dosarul reclamantului-intimat la Secretariatul Comisiei recurente, respectiv 06 aprilie 2006, în vederea acordării despăgubirilor prevăzute de lege.

Nu pot fi primite nici criticile referitoare la, justificarea duratei termenului, prin necesitatea completării dosarului aferent Dispoziției nr. 7924 din 20 aprilie 2005 în condițiile în care din prevederile legale aplicabile nu rezultă că ANRP sau Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ar avea competența de a exercita un control de legalitate asupra Dispoziției Primarului, cu excepția unui singur aspect, reglementat în mod expres de art. 16 alin. (4) din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, legalitatea cererii de respingere în natură. Așadar, punând în discuție toate operațiunile administrative care au stat la baza actului de soluționare a notificării și reluând analiza care s-a realizat în aceea etapă, pârâta își depășește competențele legale, iar procesul de acordare a măsurilor reparatorii trenează în mod nejustificat.

Prin urmare, în mod corect instanța de fond, a considerat, față de împrejurarea că dosarul privind dispoziția nr. 7924/2005 a fost înregistrată la comisie în cursul anului 2006, că actul de restituire a respectivului dosar prin adresa nr. 12147/CC din 19 ianuarie 2010 la Primăria municipiului Craiova cu rugămintea de a fi reanalizate înscrisurilor ce au stat la baza emiterii Deciziei nr. 7924 din 20 aprilie 2005, în vederea clarificării unor aspecte referitoare la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în natură teren revendicat de reclamant, la o lună după sesizarea instanței de judecată, nu poate justifica rămânerea în nelucrare a dosarului timp de 4 ani, și prelungirea unei proceduri administrative pe un interval de 9 ani.

În consecință, Curtea de apel a stabilit în mod just că prin demersul făcut de Comisie către autoritatea locală, la aproape 5 ani de la înregistrarea dosarului și la o lună de la sesizarea instanței de judecată, nu poate justifica atitudinea pârâtei care prin restituirea dosarului și-a exprimat de fapt voința de a nu rezolva, în mod nejustificat, cererea, în sensul emiterii titlului de despăgubiri, într-un termen rezonabil, noțiune impusă de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluția pronunțată de instanța de fond este temeinică și legală, motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. Totodată, față de împrejurarea că la dosarul cauzei nu se află atașată încheierea din 2 aprilie 2010 a Curții de Apel Craiova, la care se face referire prin cererea de recurs, Înalta Curte va respinge și recursul formulat împotriva respectivei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR împotriva sentinței civile nr. 186 din 30 martie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, și a încheierii din 2 aprilie 2010 a aceleiași instanțe, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2011.