ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 431/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 431/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

cu recurs

Prin sentința civilă

nr. 186 din 30 martie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ

și fiscal, a hotărât admiterea, în parte, a acțiunii formulate de reclamantul L.I.

în contradictoriu cu pârâta COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR

și a dispus obligarea pârâtei să procedeze la emiterea deciziei reprezentând

titlu de despăgubiri pentru imobilul situat în Craiova, județul Dolj, în termen

de 90 de zile de la data rămânerii irevocabile a sentinței; totodată, a fost

respinsă cererea de sesizare a tribunalului cu soluționarea excepției de

nelegalitate a dispoziției nr. 7924/2005 formulată de pârâtă precum și capătul

de cerere privind daunele cominatorii; de asemenea s-a dispus respingerea

acțiunii față de A.N.R.P.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește

cererea de sesizare a tribunalului cu soluționarea excepției de nelegalitate,

în raport de dispozițiile art. 5 alin. (2) din LCA, art. 126 alin. (6) din

Constituția României, instanța de fond a apreciat ca fiind inadmisibilă

invocarea excepția de nelegalitate cu privire la acte ce nu pot forma obiectul

unei acțiuni în anulare în fața instanțelor de contencios administrativ.

Astfel, în raport de

faptul că prin art. 26 din Legea nr. 10/2001, s-a prevăzut în materia

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

competența materială a secției civile a tribunalului în a cărei circumscripție

se află sediul unității deținătoare de soluționare a cererilor de anulare a

deciziei sau, după caz, a dispoziției motivate de respingere a notificării sau

a cererii de restituire în natură, reglementându-se, astfel, o procedură

judiciară specială de contestare a actelor de restituire în natură sau de

stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent la instanța civilă, precum și

față de dispozițiile art. 5 alin. (2) din LCA care exceptează controlul

instanței de contencios actele pentru care prin lege organică se prevede o altă

procedură judiciară pentru modificarea sau desființarea lor, instanța de fond a

apreciat ca fiind inadmisibilă cererea de sesizare a instanței de contencios

administrativ cu privire la soluționarea excepției de nelegalitate a

dispoziției nr. 7924 din 20 aprilie 2005, emisă de Primarul Municipiului

Craiova.

Pe fondul cauzei,

instanța de fond a reținut că, deși, reclamantul a început procedurile de

recuperare a unui bun al său sau a contravalorii acestuia prin formularea unei

notificări în anul 2001, autoritatea locală, cu competențe în materia

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv,

s-a pronunțat, abia, la 20 aprilie 2005; s-a constatat, astfel, că între data

depunerii cererii, notificării, și data introducerii acțiunii, respectiv 06

ianuarie 2010, au trecut aproximativ 9 ani, fără ca în perioada respectivă

autoritățile abilitate de lege să ajungă la finalizarea procedurii, astfel, că

durata excesivă a procedurilor administrative a fost de natură a încălca în mod

evident principiul termenului rezonabil, parte a procesului echitabil, în

sensul art. 6 din CEDO.

În acest context,

Curtea de apel a apreciat că procedurile administrative, coroborate cu cele

judiciare trebuie să se desfășoare în termen rezonabil și că depășirea unui

termen de 5 ani de la data formulării cererii de acordare a măsurilor

reparatorii constituie o încălcare evidentă a prevederilor art. 6 din CEDO.

Totodată, s-a mai

reținut că pârâta nu a făcut dovada efectuării vreunei operațiuni administrative

prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 de la data înaintării de către

Primăria Municipiului Craiova a dosarului, înregistrat sub nr. 12147/CC,

respectiv, 06 aprilie 2006, și până la data introducerii cererii de chemare în

judecată.

În afara argumentului

decurgând din art. 6 al Convenției, instanța de fond a mai considerat și că

prin neîndeplinirea obligației de a se emite titlurile de despăgubiri

autoritățile pârâte, care nu pot să invoce chestiuni de organizare a aplicării

legii, au adus o evidentă atingere noțiunii de bun și, implicit, obligației

statului de a proteja bunurile, valorile patrimoniale ale persoanelor,

obligație asumată în virtutea art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO.

A conchis instanța de

fond că în cauză, prin comportamentul pârâtei s-a ajunge la o încălcare atât a

art.6 din Convenție cât și a art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, motiv pentru care a apreciat că absența totală a despăgubirilor de aproximativ 5

ani a creat reclamantului o sarcină excesivă, incompatibilă cu dreptul la

respectul bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Împotriva sentinței

civile nr. 186 din 30 martie 2010 și a încheierii din data de 2 aprilie 2010 a

Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat

recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor invocând

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în

dezvoltarea căruia a susținut, în esență, următoarele:

Printr-o primă critică

formulată recurenta susține că instanța de fond în mod netemeinic și nelegal a

respins cererea de sesizare a tribunalului în vederea soluționării excepției de

nelegalitate a dispoziției nr. 18017/2005 emisă de Primăria Municipiului

Craiova, în condițiile în care aceasta reprezintă un act unilateral cu caracter

individual, care poate fi atacat, pe cale de excepție, la instanța de

contencios administrativ. Totodată, se susține că, în speță, există o

dependență evidentă între soluționarea în fond a litigiului, respectiv cererea

reclamanților privind obligarea Comisiei Centrale la emiterea titlului de

despăgubire și art.1 din Dispoziția nr. 18017/2005 emis de către Primarul

Municipiului Craiova, a cărei excepție de nelegalitate a fost invocată, în

condițiile art. 4 alin. (1) din LCA.

Printr-o altă

critică, formulată pe fondul cauzei, susține recurenta că în mod netemeinic și

nelegal a fost obligată la emiterea deciziei cu motivarea încălcării

principiului procesului rezonabil, fără a se ține cont de faptul că procedura

administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 este o procedură

complexă, ce presupune parcurgerea mai multor etape obligatorii și nici de

aspectele obiective ale soluționării dosarului de despăgubire al reclamanților.

În acest sens, susține

recurenta că prin adresa nr. 12147/CC din 19 ianuarie 2010, dosarul aferent

Dispoziției nr. 7924/2005 a fost remis Primăriei Municipiului Craiova, în

vederea reanalizării notificării reclamantului care, în baza actelor depuse la

dosar, nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului, putând

beneficia, astfel, de măsuri reparatorii în echivalent numai pentru imobilul

construcție demolată, și nici dovada calității de moștenitor după celălalt

coproprietar.

Mai arată recurenta

că în mod greșit instanța de fond, fără a verifica în virtutea principiului

rolului activ , dacă aceste aspecte sunt întemeiate, a reținut că s-a încălcat

dreptul persoanei la soluționarea într-un termen rezonabil deși, este evident

că, Primăria Municipiului Craiova și-a depășit limitele investirii prin

emiterea unei dispoziții pentru întreg imobilul, în favoarea numai a

reclamantului și în condițiile în care acesta nu a făcut dovada dreptului său

de proprietate asupra terenului revendicat.

Mai susține recurenta

și că nu poate fi reținută culpa sa privind durata de soluționare a dosarelor

de despăgubire, deoarece, în exercitarea atribuțiilor sale a emis Decizia nr. 2815/2008

prin care a stabilit ordinea de soluționare a dosarelor de despăgubire, care nu

face altceva decât să respecte egalitatea de tratament a persoanelor

îndreptățite care au dosare de despăgubiri înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale, decizie de care instanța de fond nu a ținut seama la

pronunțarea hotărârii recurate.

În opinia recurentei

soluționarea dosarelor reclamanților înaintea celor venite anterior acestui

dosar duce la încălcarea drepturilor celorlalte persoane îndreptățite, având

impact implicit și asupra principiului acordării unor despăgubiri juste și

echitabile.

instanței de recurs

Analizând hotărârea

atacată prin prisma criticilor recurentei circumscrise motivelor de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 cât și sub toate aspectele, potrivit art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs pentru considerentele

arătate în continuare.

În primul rând,

Înalta Curte va înlătura criticile referitoare la netemeinicia și nelegalitatea

hotărârii recurate sub aspectul respingerii cererii de sesizare a tribunalului

în vederea soluționării excepției de nelegalitate a Dispoziției nr. 7924 din 20

aprilie 2005 emisă de Primăria Municipiului Craiova, și nu a Dispoziției nr. 18017/2005

la care din eroare se face referire prin motivele de recurs, constatând că în

mod corect instanța de fond a respins ca inadmisibilă respectiva cererea de

sesizare.

Astfel, este de

necontestat faptul că potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) cu referire la

art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, pot face obiectul excepției de

nelegalitate numai actele administrative care pot forma obiectul unei acțiuni

în contencios administrativ. Așadar, actele administrative care intră sub

incidența prevederilor art. 5 alin. (2) din LCA, pentru modificarea sau

desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară,

și care nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ nu pot forma,

potrivit principiului simetriei, nici obiectul excepției de nelegalitate.

În aceste condiții,

Înalta Curte, în acord cu jurisprudența sa constantă, reamintește că intră sub

incidența dispozițiilor art. 5 alin. (2) din LCA dispoziția emisă de Primărie

în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, prin care se propune acordarea de

despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv de către stat și care nu mai pot

fi restituite în natură, întrucât o asemenea dispoziție poate fi contestată în

termenele și în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar nu pe calea

contenciosului administrativ.

Pe fondul cauzei,

Înalta Curte constată, în primul rând, că prin criticile de recurs formulate, recurenta-pârâtă

procedează, cu mici nuanțe, la reiterarea aspectelor invocate în fața instanței

de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect în considerentele hotărârii

recurate, condiții în care nu va relua argumentele expuse de judecătorul

fondului ci se va limita, doar, la analiza criticilor care se circumscriu unor

motive de recurs, în sensul art. 304 C. proc. civ.

Înalta Curte va

înlătura toate criticile formulate pe fondul cauzei, constatând că în mod

corect instanța de fond a apreciat că recurenta-pârâtă nu a respectat

dispozițiile art.16 din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, în condițiile în care

nu și-a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în fiecare etapă a procedurii

administrative după înregistrarea dosarului nr. 12147/CC/2006 , aferent

Dispoziției nr. 7924 din 20 aprilie 2005, emisă de Primăria municipiului

Craiova în favoarea intimatului-reclamant.

Este de necontestat

că omisiunea legiuitorului de a stabili în Legea nr. 247/2005 un termen în

interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu

poate conduce la ideea că pârâta Comisie, în cadrul marjei de apreciere ce i-a

fost conferită, poate să procedeze discreționar, manifestând pasivitate și

aducând astfel, atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale

cetățenilor.

Chiar daca Legea nr. 247/2005

nu prevede un termen de soluționare a dosarelor înregistrate în baza Titlului

VII al legii, instanța de fond a apreciat întemeiat că recurenta-pârâtă avea

obligația de a respecta un termen rezonabil pentru parcurgerea etapelor

obligatorii din procedura administrativă, termen care a fost depășit în raport

cu data înregistrării dosarului și a documentației aferente pentru măsurile

reparatorii propus a fi acordate intimatului-reclamant.

Pentru respectarea

termenului rezonabil, pârâta era obligată să-și organizeze activitatea în așa

fel încât să răspundă acestei cerințe, cu atât mai mult cu cât, în cauza de

față, procedura administrativă a debutat în anul 2001 prin formularea

notificării nr. 1225/N din 22 august 2001 și nici până în prezent nu s-a emis

decizia reprezentând titlu de despăgubire

Depășirea unui termen

rezonabil în soluționarea acestui dosar a fost greșit justificată în recurs

prin aplicarea Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor cu privire la stabilirea ordinii de

soluționare a dosarelor de despăgubiri, dat fiind că această decizie este

ulterioară datei la care a fost înregistrat dosarul reclamantului-intimat la Secretariatul Comisiei recurente, respectiv 06 aprilie 2006, în vederea acordării

despăgubirilor prevăzute de lege.

Nu pot fi primite

nici criticile referitoare la, justificarea duratei termenului, prin

necesitatea completării dosarului aferent Dispoziției nr. 7924 din 20 aprilie 2005

în condițiile în care din prevederile legale aplicabile nu rezultă că ANRP sau

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ar avea competența de a

exercita un control de legalitate asupra Dispoziției Primarului, cu excepția

unui singur aspect, reglementat în mod expres de art. 16 alin. (4) din Titlu

VII al Legii nr. 247/2005, legalitatea cererii de respingere în natură.

Așadar, punând în

discuție toate operațiunile administrative care au stat la baza actului de

soluționare a notificării și reluând analiza care s-a realizat în aceea etapă,

pârâta își depășește competențele legale, iar procesul de acordare a măsurilor

reparatorii trenează în mod nejustificat.

Prin urmare, în mod

corect instanța de fond, a considerat, față de împrejurarea că dosarul privind

dispoziția nr. 7924/2005 a fost înregistrată la comisie în cursul anului 2006,

că actul de restituire a respectivului dosar prin adresa nr. 12147/CC din 19

ianuarie 2010 la Primăria municipiului Craiova cu rugămintea de a fi

reanalizate înscrisurilor ce au stat la baza emiterii Deciziei nr. 7924 din 20

aprilie 2005, în vederea clarificării unor aspecte referitoare la dobândirea

dreptului de proprietate asupra imobilului în natură teren revendicat de

reclamant, la o lună după sesizarea instanței de judecată, nu poate justifica

rămânerea în nelucrare a dosarului timp de 4 ani, și prelungirea unei proceduri

administrative pe un interval de 9 ani.

În consecință, Curtea

de apel a stabilit în mod just că prin demersul făcut de Comisie către

autoritatea locală, la aproape 5 ani de la înregistrarea dosarului și la o lună

de la sesizarea instanței de judecată, nu poate justifica atitudinea pârâtei

care prin restituirea dosarului și-a exprimat de fapt voința de a nu rezolva,

în mod nejustificat, cererea, în sensul emiterii titlului de despăgubiri, într-un

termen rezonabil, noțiune impusă de art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Toate considerentele

expuse, converg către concluzia că soluția pronunțată de instanța de fond este

temeinică și legală, motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat,

potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, față de împrejurarea că la

dosarul cauzei nu se află atașată încheierea din 2 aprilie 2010 a Curții de Apel Craiova, la care se face referire prin cererea de recurs, Înalta Curte va

respinge și recursul formulat împotriva respectivei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

pârâta COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR împotriva sentinței

civile nr. 186 din 30 martie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ

și fiscal, și a încheierii din 2 aprilie 2010 a aceleiași instanțe, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 26 ianuarie 2011.