ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 17.03.2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1054/2011

HOTĂRÂRE
17.03.2011
CAMERĂ
penal
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1054/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului de față

În baza actelor și lucrărilor dosarului cauzei

constată următoarele:

Prin sentința

penală nr. 20 din 15 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția

penală, în baza art. 26 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen., raportat la art. 6 din Legea 78/2000, cu aplicarea

art. 320/1 C. pen. a fost condamnat inculpatul T.E. la pedeapsa rezultantă de 2

ani închisoare.

S-a reținut

astfel că, inculpatul T.E., student în anul terminal al Facultății de Drept din

cadrul Universității Hyperion, a pretins în cursul lunii mai 2010 de la un

număr de aproximativ 40 de studenți

aflați

în anul terminal al Facultății de Drept Universitatea Hyperion, suma de 1.500

Euro de la fiecare pentru a fi remisă prin intermediul inculpatei

G.N.,

cadru didactic, profesor universitar al Centrului Tutorial Caransebeș al Universității

„Hyperion" inculpatului S.G., cadru didactic, profesor universitar la

Universitatea „Hyperion", pentru ca acesta, în calitatea sa de membru al

comisiei de examinare a studenților înscriși la examenul de licență programat

în perioada 26-30

iunie 2010, să-i

favorizeze pentru promovarea examenului.

Reținând

vinovăția inculpatului T.E., Tribunalul în raport de criteriile de

individualizare prev. de art. 72 C. pen. a aplicat acestuia pedeapsa rezultantă

de 2 ani închisoare cu executare în regim de detenție.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat apel Direcția Națională

Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova și inculpatul T.E.,

cauza

fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru

cauze cu minori sub nr. 3495/115/2010.

Prin încheierea

de ședință din data de 7 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Craiova,

secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. 3495/115/2010, în baza

art. 300

2

raportat la art. 160/b alin. (1), C. proc. pen. a

constatat legalitatea și temeinicia arestării preventive față de inculpatul T.E.

Astfel, Curtea

de Apel verificând legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a

inculpatului, în temeiul art. 300/2 raportat la art. 160/b C. proc. pen., a

constat că subzistă temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri și nu

au intervenit elemente noi care să justifice încetarea acesteia. Instanța a

constat că în speță există un interes public care impune privarea de libertate

în continuare a

inculpatului, având în

vedere dispozițiile art. 300/2 C. proc. pen.,

raportat la art. 160/b

alin. (1), (3) C. proc. pen.

S-a reținut, totodată că în cauză nu s-a depășit

durata rezonabilă a

măsurii arestării preventive, inculpații fiind

arestați din ianuarie 2010.

Împotriva

acestei încheieri de ședință a declarat, în termen legal,

recurs inculpatul T.E. fără a arăta în scris

motivele de casare a

încheierii de ședință atacate, dosarul fiind

înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 14 martie

2011, sub numărul 2192/1/2011.

La termenul

fixat pentru soluționarea recursului, apărătorul desemnat din oficiu pentru

recurentul inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea

recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării

preventive, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii

privative nu mai subzistă.

Concluziile

apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public,

precum și ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea

introductivă a prezentei decizii.

Examinând

recursul declarat de către inculpate, prin prisma dispozițiilor prevăzute de

art. 385

6

recursul nefondat pentru considerentele ce se vor

arăta:

Astfel, Înalta Curte reține că în conformitate cu

dispozițiile art. 300

2

inculpatul este arestat, instanța sesizată este datoare să verifice în cursul

judecății legalitatea și temeinicia arestării preventive; iar potrivit art. 160

b

alin. (3) din același cod, când

constată că

temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare

privarea de

libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate,

instanța dispune prin încheiere motivată menținerea stării de arest.

Din examinarea

actelor dosarului se constată că, împotriva inculpatului T.E. s-a luat măsura

arestării preventive în baza art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen., pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.

26 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen.

, cu aplicarea art.4 1 alin. (2)

constând în aceea că inculpatul T.E., student în anul terminal al Facultății de

Drept din cadrul Universității Hyperion, a pretins în cursul lunii mai 2010 de

la un număr de aproximativ 40 de studenți aflați în anul terminal al Facultății

de Drept Universitatea Hyperion, suma de 1.500 Euro de la fiecare pentru a fi

remisă inculpatului S.G., cadru didactic, profesor universitar la Universitatea

„Hyperion", pentru ca acesta, în

calitatea

sa de membru al comisiei de examinare a studenților înscriși la

examenul

de licență programat în perioada 26-30 iunie 2010, să-i favorizeze pentru

promovarea examenului.

Cu referire la cauza, Înalta Curte, apreciază că,

în raport de modul

de concepere a activității infracționale, de

împrejurările comiterii faptei și de importanța relațiilor sociale încălcate de

inculpat prin săvârșirea unor infracțiuni grave, precum și de persoana

inculpatului, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol social concret

pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și

neîncredere în buna desfășurare a actului de justiție, existând totodată

temerea că dacă

acesta ar fi pus în

libertate s-ar sustrage judecății și executării pedepsei.

De altfel, în

cauză măsura arestării preventive a recurentului inculpat este justificată și

de existența, pe lângă cerințele prevăzute de

art.

143 C. proc. pen. și a cazului prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen.,

în

sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile săvârșite este mai

mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate a acestuia ar

prezenta pericol pentru ordinea publică.

În aprecierea

persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a

recurentului inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub

acest aspect prin jurisprudența CEDO (Letellier c Franței), prin care a statuat

că în măsura în care dreptul național o

recunoaște

- prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei

publice,

anumite infracțiuni pot suscita o „tulburare a societății" de natură să

justifice o detenție preventivă.

Este adevărat că

privarea de libertate este o măsură gravă și că menținerea acesteia nu se

justifică decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în

considerare și apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului

public (Saadi contra Regatul Unit), iar menținerea arestului preventiv în

pofida prezumției de nevinovăție,

prevalează

asupra regulilor privind libertatea individuală.

În jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a expus

patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea și

desigur, menținerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o

infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei), riscul

ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiției (Wemhoff

împotriva Germaniei), riscul să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva

Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier c. Franței.

Înalta Curte constată că, în cauză este

îndeplinită una dintre aceste

condiții, respectiv, pericolul ca

inculpatul să tulbure ordinea publică, astfel încât apreciază că lăsarea în

libertate a recurentului inculpat ar genera creșterea sentimentului de

nesiguranță al populației și ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii

populației în capacitatea de protecție a organelor statului, acesta având

obligația de a avea un mecanism care să descurajeze comiterea de asemenea

fapte.

Faptul că a fost pronunțată o hotărâre de

condamnare în cauză nu

alterează prezumția de nevinovăție, limitarea

libertății persoanei încadrându-se în dispozițiile legii precum și în

prevederile art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale.

Având în vedere

probatoriul administrat și soluția pronunțată de tribunal, Înalta Curte

consideră că nu au dispărut temeiurile avute în vedere la luarea măsurii

arestării preventive, că menținerea acestei măsuri de către instanța de apel

este pe deplin justificată în raport cu dispozițiile evocate coroborate cu cele

ale art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte evaluând gravitatea infracțiunii pentru care

inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond, modul și

circumstanțele în care se presupune că a

fost

comisă de acesta, starea de nesiguranță care ar putea fi declanșată

prin

punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la

luarea măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că privarea sa de

libertate, în această fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate

prezentând pentru aspectele mai sus prezentate un pericol actual și real pentru

ordinea publică.

Față de

considerentele arătate, constatând nefondate criticile formulate de recurentul

inculpat prin apărător, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit.

b) și art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul

cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

ÎN

D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat T.E. împotriva încheierii

din 7 martie 2011 a Curții de Apel

Craiova,

secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul

nr.

3495/115/2010.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 17 martie 2011.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2013-01-16
0,93
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 133/2013
Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea de ședință din 09 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Craiova - secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. 10728/63/2012, în
ÎCCJ 2011-09-19
0,92
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3103/2011
Asupra recursului de față: în baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința penală nr. 18 din 27 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul nr. 701/101/2010, în baza art. 255 alin. (1) C. pen. raportat
ÎCCJ 2015-01-23
0,92
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 33/2015
al la localul E. din mun. Caransebeș iar ulterior la restaurantul hotelului A. (unde era cazat inculpatul S.G.) pentru a servi cina, aceasta încheindu-se în jurul orei 24. După încheierea cinei, inculpatul T.E. a purtat o convorbire telefon
ÎCCJ 2012-07-04
0,92
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2380/2012
320 1 C. proc. pen. Împotriva acestei încheieri, în termen legal a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, privind pe intimații inculpați P.J. și P.C., recurs care a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justi
ÎCCJ 2013-06-07
0,92
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1990/2013
Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 195 din 9 mai 2012, Tribunalul Dolj, în baza art. 257 C. pen., cu aplicarea disp. art. 320 1 C. proc. pen., art. 74 lit. a) și art. 76 l
Sursă