ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6786/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 24 noiembrie 2010, reclamanta S.C. T. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B.C. I.S.R. S.A. - Sucursala Oradea cerând să se constate stingerea ipotecii instituită asupra imobilului situat în municipiul Oradea, prin contractul de ipotecă autentificat sub nr. 1577 din 31 octombrie 2000 de BNP G.G., precum și a celei instituite asupra imobilului situat în municipiul Oradea, prin contractul de ipotecă autentificat sub nr. 1578 din 31 octombrie 2000 de BNP G.G., ca urmare a intervenirii prescripției, cu efectuarea cuvenitelor mențiuni în colile de carte funciară. Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1800 pct. 4, art. 1885 alin. (2) C. civ.

și art. 34 pct. 4 din Legea nr. 7/1996. Prin Sentința civilă nr. 276/com din 24 februarie 2011, Tribunalul Bihor a declinat competența de soluționare a cererii formulată în favoarea Judecătoriei Oradea. În motivarea sentinței, tribunalul a reținut că litigiul, deși se poartă între două societăți comerciale, nu prezintă nici un element de comercialitate, ci, dimpotrivă, are caracter civil, cu mențiunea că pentru soluționarea sa nu sunt relevante conținutul contractului de credit și raporturile juridice comerciale intervenite între părțile contractante. Instanța a mai reținut că intervenirea prescripției unor ipoteci este un fapt juridic civil, distinct de raportul juridic care a dus la nașterea dreptului de ipotecă, iar prin scopul urmărit, acela de radiere a ipotecilor, reclamanta tinde la o rectificare de carte funciară, cerere aflată, potrivit legii, în competența instanțelor de drept civil.

Prin Sentința civilă nr. 4682 din 7 iunie 2011, Judecătoria Oradea a declinat competența de soluționare a cauzei către Tribunalul Bihor și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Curtea de Apel Oradea în vederea pronunțării unui regulator de competență. În motivarea sentinței, judecătoria a reținut că litigiul dedus judecății are caracter comercial, întrucât drepturile reale accesorii a căror prescripție se cere a se constata au luat naștere ca urmare a încheierii unui contract de credit între pârâtă, o societate bancară, și o terță societate comercială, iar contractul de credit este un fapt obiectiv de comerț conform art. 3 pct. 11 C. com.

Anume, judecătoria a constatat că reclamanta a garantat executarea obligației terței societăți prin instituirea unor ipoteci asupra unor imobile care îi aparțin, caz în care, rezultă că drepturile de ipotecă care se pretind a fi prescrise s-au născut în legătură cu contractul de credit, ca accesorii ale acestuia. Totodată, judecătoria a observat că toate părțile semnatare ale contractelor de credit și de ipotecă au calitatea de comerciant iar raporturile juridice dintre ele s-au născut ca urmare a unor relații comerciale. Așa fiind, contrar celor reținute de tribunal, Judecătoria Oradea a statuat în sensul că, deși intervenția prescripției reprezintă un fapt juridic civil în sens larg, aceasta nu poate fi analizată separat de raportul juridic care a dat naștere dreptului care se susține că s-a prescris, care în speță, este de natură comercială.

Referitor la caracterul patrimonial sau nepatrimonial al litigiului, instanța a apreciat că litigiul este unul patrimonial, valoarea sa fiind reprezentată de valoarea cumulată a drepturilor de ipotecă a căror stingere prin prescripție se cere, adică 265000 RON, astfel încât competența de soluționare sub acest aspect revine tribunalului. Prin Sentința civilă nr. 15 din 22 iunie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă a stabilit competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Oradea.

În motivarea sentinței, instanța a reținut că atât cererea principală dedusă judecății, prin care se solicită constatarea faptului stingerii celor două ipoteci constituite asupra unor imobile, cu consecința radierii mențiunilor înscrise cu privire la acestea în cărțile funciare, cât și motivul de drept invocat în justificarea pretenției deduse judecății, respectiv faptul intervenirii prescripției, au caracter civil, fiind de competența instanțelor civile și nu caracter comercial. Instanța a statuat că nu prezintă relevanță juridică împrejurarea că litigiul se poartă între două societăți comerciale, respectiv faptul că cele două ipoteci au luat naștere ca urmare a încheierii unui contract de credit între pârâtă, o societate bancară, și o terță societate comercială, cât timp instanța nu este investită cu analiza raporturilor comerciale ivite între aceste părți.

Așa fiind, instanța a statuat că în raport de cele menționate, competența materială de judecată se impune a fi stabilită în concordanță cu prevederile art. 1 pct. 1 C. proc. civ. și art. 2 pct. 1 lit. b) din C. proc. civ., iar în condițiile în care nu s-a dovedit că valoarea imobilelor asupra cărora s-a constituit dreptul de ipotecă este mai mare de 500.000 RON, competența revine Judecătoriei Oradea. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta S.C. T. S.R.L., invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, reclamanta afirmă că hotărârea pronunțată este nelegală, întrucât a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc.

civ. Reclamanta susține că prin hotărârea recurată instanța a schimbat, în mod nelegal, temeiul de drept al cererii deduse judecății, „respectiv, a încadrat-o în prevederile Legii nr. 7/1996, în condițiile în care aceasta avea temei de drept prevederile art. 111 C. proc. civ.”, fără a observa că, în raport de prevederile art. 35 și 36 din Legea nr. 7/1996, acțiunea în rectificarea cărții funciare are un caracter subsidiar și nu principal. Reclamanta a mai susținut că acțiunea dedusă judecății este o acțiune comercială, „deoarece contractarea de credite a căror accesoriu sunt contractele de ipotecă, este o faptă de comerț obiectivă”, motiv pentru care, în raport și de faptul că este acțiune neevaluabilă în bani, competența materială de soluționare a cauzei în primă instanță, potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc.

civ. revenea Tribunalului Bihor. Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente: În drept, potrivit prevederilor art. 1800 C. civ. (în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată) stingerea ipotecilor se poate realiza fie pe cale accesorie - prin stingerea obligației principale prin plată, novație, compensație, confuziune, remiterea de datorie etc. (alin. (1) pct. 1), fie pe cale principală - prin renunțarea creditorului la ipotecă, prin îndeplinirea formalităților și condițiilor prescrise detentorilor pentru purgarea bunurilor dobândite ori prin prescripție (alin. (1) pct. 2, 3, 4). În speța supusă analizei, se constată că reclamanta S.C.

T. S.R.L., prin cererea dedusă judecății, a pretins constatarea stingerii unor ipoteci instituite în baza unor contracte de ipotecă, de natură exclusiv civilă, pe cale principală și nu pe cale accesorie, invocând incidența prescripției achizitive, în condițiile art. 1800 alin. (1) pct. 4 C. civ. În atare condiții, cât timp reclamanta nu a invocat stingerea ipotecilor pe cale accesorie, argumentele invocate de aceasta relative la caracterul comercial al contractului de creditare bancară nr. 25 din 10 martie 2000 intervenit între pârâtă și S.C. G.M.I. S.R.L., astfel cum a fost modificat prin Actul adițional nr. 1 din 31 octombrie 2000, contract ce are în conținut obligația principală garantată cu ipotecile pentru care înțelege să invoce, în prezentul proces, pe cale principală, intervenirea unor cauze de stingere, se dovedesc a fi străine cauzei, cât timp nici drepturile și nici obligațiile izvorâte din acest contract nu sunt contestate în litigiul dedus judecății.

Așa fiind, se constată că, în mod corect, prin hotărârea recurată instanța a statuat cu privire la caracterul civil al litigiului dedus judecății. În acest context al analizei, este de observat și faptul că, în prezent, dispozițiile Legii nr. 71/2011 au suprimat distincția între litigiile de natură civilă și cele de natură comercială, dispozițiile art. 2 pct. 1, lit. a) C. proc. civ., relative la competența în materia proceselor și cererilor formulate în materie comercială, fiind abrogate de dispozițiile art. 219 pct. 1 din Legea nr. 71/2011, de imediată aplicare. Totodată, se constată că nu poate fi primită nici critica potrivit căreia instanța ce a pronunțat regulatorul de competență ar fi schimbat temeiul juridic al cererii introductive de instanță, din dispozițiile art. 111 C. proc.

civ., în dispozițiile Legii nr. 7/1996. Aceasta, întrucât, rezultă cu evidență din cuprinsul cererii de chemare în judecată că reclamanta a înțeles să-și fundamenteze pretențiile deduse judecății prin cererea principală – de constatare a stingerii ipotecilor - pe dispozițiile art. 1800 pct. 4 și art. 1885 alin. (2) C. civ., respectiv, cele deduse judecății prin cererea accesorie – de rectificare a mențiunilor de carte funciară – pe dispozițiile art. 34 pct. 4 din Legea nr. 7/1996 (în redactarea avută anterior abrogării lor prin Legea nr. 71/2011). Așa fiind, pentru considerentele de fapt și de drept arătate, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a constata că recursul dedus judecății este nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. T. S.R.L. împotriva Sentinței nr. 15 din 22 iunie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie 2011.