ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3832/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2990 din 22

iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC G. SRL, în

contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit

și a anulat

Procesul-verbal nr. 10043 din

14 mai 2009 și Decizia nr. 17891 din 17 iunie 2009.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că reclamanta a beneficiat de finanțare nerambursabilă pentru

derularea proiectului „Modernizare F.C. S.C.G. SA", în valoare de

7.057.921 lei. In cadrul proiectului a achiziționat de la SC G.S.C. K&M G.

SRL următoarele echipamente: microcutter 4to/h (84.000 Euro), mașină de tocat

carne 4to/h (161.000 Euro), kutter 500 1 (200.000 Euro) și unitate integrată de

igienă (14.000 Euro).

Pe parcursul derulării proiectului

furnizorul a propus înlocuirea echipamentului kutter 500 1 cu malaxor 1500 1,

prețul echipamentului rămânând neschimbat. Având în vedere că soluția propusă

era considerată mai eficientă s-a încheiat un act adițional și s-a solicitat

autorității pârâte aprobarea modificării soluției tehnice.

Prin adresa nr. 1580 din 01 noiembrie

2007 autoritatea publică a solicitat noi informații cu privire la bugetul

propus pentru modificarea contractului și, prin adresa 1965 din 16 noiembrie

2007, Centrul Regional de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit București a

comunicat „nota de aprobare privind modificarea contractului".

Ulterior, în urma unui control

efectuat de autoritatea publică pârâtă s-a întocmit procesul verbal de

constatare atacat, prin care s-a impus recuperarea sumei de 354.360 lei pe

motiv că pentru echipamentul Malaxor 1500 1 nu s-au obținut trei oferte

conforme de la trei furnizori diferiți.

Pe această situație de fapt, prima

instanță a constatat că produsele achiziționate nu constituiau o linie

tehnologică, așa cum pretinde reclamanta, cererea de oferte și ofertele depuse

în cadrul proiectului referindu-se la produse individuale. Cererea de ofertă

adresată societății câștigătoare (fila 334 dosar) se referă la produse

individuale (nu se face nici o mențiune privind caracterul unitar al

achiziției) iar oferta depusă de această societate propune, în mod similar,

produse privite în mod independent. A mai reținut că faptul că echipamentele fac

parte dintr-un flux tehnologic nu le conferă calitatea de linie tehnologică.

A mai reținut prima instanță că nu se

poate afirma că acordul intimatei nu ar fi avut în vedere achiziționarea

malaxorului de la același furnizor. Toate actele care au stat la baza notei de

aprobare se referă la înlocuirea produsului printr-un act adițional la

contractul de furnizare inițial.

A concluzionat în sensul că memoriul

justificativ al reclamantei, act avut în vedere de intimată la momentul

emiterii notei de aprobare, precizează faptul că înlocuirea celor două

echipamente se face printr-un act adițional la contractul încheiat cu

furnizorul inițial și, de altfel, nici nu era de conceput, așa cum am spus mai

sus, ca înlocuirea să se facă de către un alt furnizor cât timp reclamanta se

afla în raporturi contractuale cu SC G.S.C. K&M G. SRL.

împotriva acestei sentințe a declarat

recurs pârâta Agenția de Plăți

pentru

Dezvoltare Rurală și Pescuit, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7

și pct. 9 C.

proc. civ. și dispozițiile art. 304 ind. 1 din același cod.

Analizând cu prioritate motivul de

recurs de ordine publică, invocat din oficiu, referitor la necompetența

materială a Curții de Apel București, secția a VIII- a contencios administrativ

și fiscal, în soluționarea cauzei, raportat la obiectul acțiunii, actele

dosarului și dispozițiile legale incidente constată că acesta este fondat

pentru considerentele ce urmează.

Prin acțiunea introductivă de instanță

reclamanta a solicitat anularea Procesului-verbal de constatare încheiat la

data de 13 mai 2009 și înregistrat cu nr. 10.043 din 14 mai 2009, precum și a

Deciziei de soluționare a contestației nr. 15.233 din 13 iulie 2009, ambele

acte emise de autoritatea pârâtă și care au constatat existența unui debit

pentru neregularitatea produsă de utilizarea ajutorului financiar nerambursabil

primit prin Programul SAPARD.

Din analiza conținutului celor două

acte administrativ fiscale, rezultă că prin acestea s-a stabilit în sarcina

reclamantei SC G. SA suma de 354.360 lei reprezentând recuperare decontării

efectuate de către A.D.R.P. pentru contravaloarea echipamentului „Malaxor de

1500 litri", acesta nefiind eligibil deoarece reclamanta nu a obținut

oferte de la cel puțin 3 furnizori.

Cele două acte contestate au fost

întocmite în temeiul dispozițiilor O.G. nr. 79/2003 privind controlul și

recuperarea fondurilor comunitare, suma stabilită ca debit în sarcina

reclamantei având natura unei creanțe bugetare.

In aceste condiții, Înalta Curte

constată că pentru a determina instanța competentă material să soluționeze

prezenta acțiune, sunt aplicabile dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 a

contenciosului administrativ.

Articolul 10 alin. (1) din Legea

554/2004 reglementează competența materială a instanței de contencios

administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de procedură

civilă, în raport de două criterii și anume: poziția organului emitent în structura

aparatului administrației publice și, în cazul actelor administrative ce

privesc taxe, impozite, contribuții sau datorii vamale, ori accesorii ale

acestora, cuantumul sumei ce formează obiectul actului contestat.

Din interpretarea textului legal

menționat se desprinde concluzia că dacă litigiul poartă asupra unui act

administrativ care se referă la taxe, impozite, contribuții sau datorii vamale,

ori accesorii ale acestora, competența materială a instanței se stabilește

exclusiv în funcție de criteriul valoric, indiferent de poziționarea, în cadrul

organelor administrației publice a autorității publice emitente a actului

contestat. Astfel, tribunalele soluționează în fond cererile având ca obiect

taxe, impozite, contribuții sau datorii vamale, și accesorii ale acestora de

până la 500.000 lei, iar curțile de apel, litigiile în cazul cărora suma este

mai mare de 500.000 lei.

Cum, în speța de față, suma reținută

în actele fiscale contestate este mai mică de 500.000 lei neavând relevanță

poziția organului emitent în sistemul administrației publice, Înalta Curte

concluzionează că, în prezenta cauză, competența materială de soluționare în

primă instanță revine, Tribunalului București, secția a IX-a contencios

administrativ și fiscal, astfel încât sentința atacată a fost pronunțată de o

instanță necompetentă.

Având în vedere temeinicia motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte constată că

cercetarea celorlalte critici formulate de recurenta-pârâtă este inutilă,

aceasta având posibilitatea să reia aceste susțineri cu ocazia rejudecării

cauzei de către instanța competentă.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) raportate la cele ale

art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa hotărârea atacată

și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, secția

a IX-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul

declarat de Agenția Națională pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, împotriva

sentinței civile nr. 2990 din 22 iunie 2010 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite

cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția a IX-a

contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

30 iunie 2011.