ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3832/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2990 din 22 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC G. SRL, în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit și a anulat Procesul-verbal nr. 10043 din 14 mai 2009 și Decizia nr. 17891 din 17 iunie 2009. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta a beneficiat de finanțare nerambursabilă pentru derularea proiectului „Modernizare F.C. S.C.G. SA", în valoare de 7.057.921 lei. In cadrul proiectului a achiziționat de la SC G.S.C. K&M G. SRL următoarele echipamente: microcutter 4to/h (84.000 Euro), mașină de tocat carne 4to/h (161.000 Euro), kutter 500 1 (200.000 Euro) și unitate integrată de igienă (14.000 Euro).

Pe parcursul derulării proiectului furnizorul a propus înlocuirea echipamentului kutter 500 1 cu malaxor 1500 1, prețul echipamentului rămânând neschimbat. Având în vedere că soluția propusă era considerată mai eficientă s-a încheiat un act adițional și s-a solicitat autorității pârâte aprobarea modificării soluției tehnice. Prin adresa nr. 1580 din 01 noiembrie 2007 autoritatea publică a solicitat noi informații cu privire la bugetul propus pentru modificarea contractului și, prin adresa 1965 din 16 noiembrie 2007, Centrul Regional de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit București a comunicat „nota de aprobare privind modificarea contractului". Ulterior, în urma unui control efectuat de autoritatea publică pârâtă s-a întocmit procesul verbal de constatare atacat, prin care s-a impus recuperarea sumei de 354.360 lei pe motiv că pentru echipamentul Malaxor 1500 1 nu s-au obținut trei oferte conforme de la trei furnizori diferiți.

Pe această situație de fapt, prima instanță a constatat că produsele achiziționate nu constituiau o linie tehnologică, așa cum pretinde reclamanta, cererea de oferte și ofertele depuse în cadrul proiectului referindu-se la produse individuale. Cererea de ofertă adresată societății câștigătoare (fila 334 dosar) se referă la produse individuale (nu se face nici o mențiune privind caracterul unitar al achiziției) iar oferta depusă de această societate propune, în mod similar, produse privite în mod independent. A mai reținut că faptul că echipamentele fac parte dintr-un flux tehnologic nu le conferă calitatea de linie tehnologică. A mai reținut prima instanță că nu se poate afirma că acordul intimatei nu ar fi avut în vedere achiziționarea malaxorului de la același furnizor.

Toate actele care au stat la baza notei de aprobare se referă la înlocuirea produsului printr-un act adițional la contractul de furnizare inițial. A concluzionat în sensul că memoriul justificativ al reclamantei, act avut în vedere de intimată la momentul emiterii notei de aprobare, precizează faptul că înlocuirea celor două echipamente se face printr-un act adițional la contractul încheiat cu furnizorul inițial și, de altfel, nici nu era de conceput, așa cum am spus mai sus, ca înlocuirea să se facă de către un alt furnizor cât timp reclamanta se afla în raporturi contractuale cu SC G.S.C. K&M G. SRL. împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc.

civ. și dispozițiile art. 304 ind. 1 din același cod. Analizând cu prioritate motivul de recurs de ordine publică, invocat din oficiu, referitor la necompetența materială a Curții de Apel București, secția a VIII- a contencios administrativ și fiscal, în soluționarea cauzei, raportat la obiectul acțiunii, actele dosarului și dispozițiile legale incidente constată că acesta este fondat pentru considerentele ce urmează. Prin acțiunea introductivă de instanță reclamanta a solicitat anularea Procesului-verbal de constatare încheiat la data de 13 mai 2009 și înregistrat cu nr. 10.043 din 14 mai 2009, precum și a Deciziei de soluționare a contestației nr. 15.233 din 13 iulie 2009, ambele acte emise de autoritatea pârâtă și care au constatat existența unui debit pentru neregularitatea produsă de utilizarea ajutorului financiar nerambursabil primit prin Programul SAPARD.

Din analiza conținutului celor două acte administrativ fiscale, rezultă că prin acestea s-a stabilit în sarcina reclamantei SC G. SA suma de 354.360 lei reprezentând recuperare decontării efectuate de către A.D.R.P. pentru contravaloarea echipamentului „Malaxor de 1500 litri", acesta nefiind eligibil deoarece reclamanta nu a obținut oferte de la cel puțin 3 furnizori. Cele două acte contestate au fost întocmite în temeiul dispozițiilor O.G. nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, suma stabilită ca debit în sarcina reclamantei având natura unei creanțe bugetare. In aceste condiții, Înalta Curte constată că pentru a determina instanța competentă material să soluționeze prezenta acțiune, sunt aplicabile dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Articolul 10 alin. (1) din Legea 554/2004 reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de procedură civilă, în raport de două criterii și anume: poziția organului emitent în structura aparatului administrației publice și, în cazul actelor administrative ce privesc taxe, impozite, contribuții sau datorii vamale, ori accesorii ale acestora, cuantumul sumei ce formează obiectul actului contestat. Din interpretarea textului legal menționat se desprinde concluzia că dacă litigiul poartă asupra unui act administrativ care se referă la taxe, impozite, contribuții sau datorii vamale, ori accesorii ale acestora, competența materială a instanței se stabilește exclusiv în funcție de criteriul valoric, indiferent de poziționarea, în cadrul organelor administrației publice a autorității publice emitente a actului contestat.

Astfel, tribunalele soluționează în fond cererile având ca obiect taxe, impozite, contribuții sau datorii vamale, și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei, iar curțile de apel, litigiile în cazul cărora suma este mai mare de 500.000 lei. Cum, în speța de față, suma reținută în actele fiscale contestate este mai mică de 500.000 lei neavând relevanță poziția organului emitent în sistemul administrației publice, Înalta Curte concluzionează că, în prezenta cauză, competența materială de soluționare în primă instanță revine, Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, astfel încât sentința atacată a fost pronunțată de o instanță necompetentă. Având în vedere temeinicia motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că cercetarea celorlalte critici formulate de recurenta-pârâtă este inutilă, aceasta având posibilitatea să reia aceste susțineri cu ocazia rejudecării cauzei de către instanța competentă. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) raportate la cele ale art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de Agenția Națională pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, împotriva sentinței civile nr. 2990 din 22 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 iunie 2011.