ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 145/2012

Asupra recursului de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 10 ianuarie 2012, pronunțată în dosarul nr. 578/85/2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, investită cu judecarea cauzei în calea de atac a apelului, în baza art. 300 2 rap. la art. 160 b C. proc. pen., s-a dispus menținerea stării de arest a inculpatului C.F.M. (fiul lui I. și al M.). Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, în esență, că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii, existând în continuare probe că inculpatul a săvârșit faptele pentru care este cercetat și pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de patru ani închisoare.

De la data când s-a verificat ultima dată legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive nu au intervenit elemente noi, care să conducă la concluzia că s-ar fi schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii. Având în vedere natura și gravitatea faptelor pentru care este trimis în judecată inculpatul, valorile sociale pretins a fi încălcate, este justificată ideea că, dacă inculpatul s-ar afla în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică. Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpatul C.F.M., solicitând punerea în libertate, întrucât nu există pericolul concret pentru ordinea publică, iar instanța trebuie să aprecieze acest pericol în raport de persoana inculpatului și împrejurările comiterii faptei.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul, în conformitate cu disp. art. 385 14 C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei constată, că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează: Analizând actele și lucrările dosarului se constată că temeiurile care au determinat arestarea inițială a inculpatului C.F.M. se mențin, fiind îndeplinită una din condițiile alternative prevăzute de art. 160 b alin. (3) C. proc. pen. Sub aspectul disp. art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., raportat la art. 68 1 C. proc. pen., se constată că probatoriul administrat până în prezent nu a făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracțiunile pentru care a fost arestat și, ulterior, trimis în judecată.

Referitor la disp. art. 148 lit. f) C. proc. pen., se constată că și acestea sunt întrunite, în sensul că infracțiunile de săvârșirea cărora este acuzat recurentul inculpat (art. 174 alin. (1) combinat cu art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., art. 20 C. pen. rap. la art. 174 alin. (1), (2) C. pen. combinat cu art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., art. 1 1 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, republicată) sunt sancționate cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea acestuia în libertate prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică. În acest context, se impune sublinierea că în jurisprudența CEDO, în special cu referire la unele cauze împotriva Franței (Letellier v. France) s-a admis că, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă.

Timpul scurs de la momentul luării măsurii arestării preventive nu este de natură a atenua în mod semnificativ, impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice judecarea inculpatului în stare de libertate pentru infracțiuni de o asemenea gravitate, existând riscul săvârșirii unor noi asemenea fapte. Pe de altă parte, acest interval de timp nu are nici caracter nerezonabil față de particularitățile cauzei și de diligențele sporite cu care au acționat organele judiciare, în prezent cauza aflându-se în fața instanței de apel. CEDO stipulează în art. 5 paragraf.1 lit. c), necesitatea existenței unor motive rezonabile de a presupune că persoana privată de libertate a comis o infracțiune, garantând astfel temeinicia luării măsurii privative de libertate și caracterul său nearbitrar.

Prin hotărârea Calejja vs. Malta, Curtea a apreciat că faptele probatorii care ar putea da naștere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de același nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare. În speța dedusă judecății se are în vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menținerea măsurii privative de libertate, precum și legitimitatea scopului urmărit de măsura luată. La acest moment procesual, Curtea nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză, menționat prin sentința penală nr. 210 din 27 octombrie 2010, de condamnare, impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc.

pen. Tot astfel, se apreciază că măsura arestării preventive se impune a fi menținută și prin raportare la exigențele art. 5 paragraf 3 din CEDO care protejează dreptul la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente și suficiente a o justifica. Pertinența și suficiența acestor motive se apreciază de instanță în ansamblul circumstanțelor particulare ale cauzei prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen., privarea de libertate a inculpatului fiind necesară și pentru buna desfășurare a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanțiile procesuale de care acesta se bucură confirm legislației în vigoare. În consecință, în baza disp. art. 300 2 C. proc. pen.

rap. la art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., Curtea va constata legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului și va menține starea de arest preventiv a acestuia. Pe cale de consecință, se constată că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor legale și că nu sau schimbat temeiurile avute în vedere la momentul arestării preventive, în acord cu art. 139 alin. (1) și (3) C. proc. pen. Față de cele reținute, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.F.M. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.F.M. împotriva încheierii din 10 ianuarie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 578/85/2010. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 19 ianuarie 2012.