ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4183/2012

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 6 decembrie 2012 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 3449/89/2010**, învestită cu soluționarea cauzei în calea de atac a apelului, în baza art. 300

2

C. proc. pen. raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., s-a dispus menținerea stării de arest preventiv a inculpatului T.M.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut că în cauză sunt îndeplinite atât condițiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen., cât și condițiile cumulative instituite de art. 148 lit. f) C. proc. pen.

În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 143 C. proc. pen., Curtea a reținut că există probe temeinice, în sensul art. 68

1

C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul T.M. a săvârșit infracțiunea pentru care instanța de fond a dispus condamnarea.

De asemenea, instanța constată că sunt îndeplinite și condițiile cumulative prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea pentru care este judecat este închisoare mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpatul T.M., solicitând revocarea măsurii și punerea sa în stare de libertate.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 385

14

C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea constată că temeiurile care au determinat arestarea inițială a inculpatului T.M. se mențin fiind îndeplinită una din condițiile alternative prevăzute de art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen.

Sub aspectul dispozițiilor art. 143 C. proc. pen., raportat la art. 68

1

C. proc. pen., Curtea constată că probatoriul administrat până în prezent nu a făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracțiunea pentru care a fost arestat și ulterior trimis în judecată.

Referitor la dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., Curtea constată că și acestea sunt întrunite, în sensul că infracțiunea de săvârșirea căreia este acuzat recurentul inculpat (art. 183 C. pen.) este sancționată cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea acestuia în libertate prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică.

În acest context, se impune sublinierea că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în special cu referire la unele cauze împotriva Franței (L. v. France) s-a admis că, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă.

Timpul scurs de la momentul luării măsurii arestării preventive nu este de natură a atenua în mod semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice judecarea inculpatului în stare de libertate pentru o infracțiune de o asemenea gravitate, existând riscul săvârșirii unor noi astfel de fapte.

Pe de altă parte, acest interval de timp nu are nici caracter nerezonabil față de particularitățile cauzei și de diligentele sporite cu care au acționat organele judiciare, în prezent cauza aflându-se în fața instanței de apel.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului stipulează în art. 5 parag. 1 lit. c) necesitatea existenței unor motive rezonabile de a presupune că persoana privată de libertate a comis o infracțiune, garantând astfel temeinicia măsurii privative de libertate și caracterul său nearbitrar.

În Hotărârea M. v. Regatul Unit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că dacă sinceritatea și temeinicia unei bănuieli constituiau elemente indispensabile ale rezonabilității sale, această bănuială nu putea fi privită ca una rezonabilă decât sub condiția ca ea să fie bazată pe fapte sau informații care ar stabili o latură obiectivă între suspect și infracțiunea presupusă. În consecință, nicio privare de libertate nu se poate baza pe impresii, intuiție, o simplă asociere de idei sau de prejudecăți (entice, religioase sau de altă natură) indiferent de valoarea lor, în calitate de indiciu al participării unei persoane la comiterea unei infracțiuni.

Prin hotărârea C. v. Malta, Curtea a apreciat că faptele probatorii care ar putea da naștere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de același nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare.

În speța dedusă judecății, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menținerea măsurii privative de libertate, precum și legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.

La acest moment procesual, Curtea nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză, menționat prin Sentința penală nr. 99 din 18 mai 2011, de condamnare impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventive reglementat de art. 136 C. proc. pen.

Tot astfel, se apreciază că măsura arestării preventive se impune a fi menținută și prin raportare la exigențele art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care protejează dreptul la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente și suficiente a o justifica.

Pertinența și suficiența acestor motive se apreciază de instanță în ansamblul circumstanțelor particulare ale cauzei și prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen., privarea de libertate a inculpatului fiind necesară și pentru buna desfășurare a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanțiile procesuale de care aceasta se bucură conform legislației în vigoare.

În consecință în baza dispozițiilor art. 300

2

C. proc. pen. rap. la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen. Curtea va constata legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului și va menține starea de arest preventiv a acestuia.

Pe cale de consecință constatând că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor legale și că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la momentul arestării preventive, în acord cu art. 139 alin. (1) și (3) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondată, cererea inculpatului de revocare, a măsurii arestării preventive.

Față de cele reținute, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge ca nefondat recursul formulat de inculpatul T.M.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.M. împotriva Încheierii din 6 decembrie 2012 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 3449/89/2010**.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 14 decembrie 2012.

Procesat de GGC - AA