ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 230/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 230/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin
sentința nr. 102 din 22 aprilie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția
comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea
precizată, formulată de reclamanta F.C.P. SA Ploiești, în contradictoriu cu
pârâta D.G.F.P. Prahova - Activitatea de Inspecție Fiscală și a dispus
suspendarea executării deciziei de impunere nr. 100 din 15 ianuarie 2010 emisă
de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond, cauțiunea în sumă de
65.170,215 lei, fiind depusă cu O.P. nr. 252 din 19 aprilie 2010.
Pentru a
pronunța această soluție, prima instanță a reținut faptul că reclamanta a fost
supusă unui control fiscal, prin care s-a verificat modalitatea în care aceasta
și-a stabilit și achitat obligațiile față de bugetul consolidat al statului, pe
perioada 23 ianuarie 2004-31 decembrie 2008.
În urma
controlului, pârâta a emis decizia de impunere nr. 100 din 15 ianuarie 2010,
prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei un debit în cuantum de 13.034.043
lei, reprezentând impozite și contribuții restante către bugetul de stat.
În speță,
s-a constatat că cererea de suspendare a executării deciziei de impunere nr. 100
din 15 ianuarie 2010, formulată de reclamantă în condițiile prevăzute de art. 14
din Legea nr. 554/2004, este întemeiată.
Fără a se antama
fondul cauzei, instanța de fond a reținut îndeplinirea condiției privind
existența unui caz bine justificat, în sensul că, obligațiile fiscale stabilite
în sarcina reclamantei au rezultat din interpretarea dispozițiilor Codului
fiscal cu privire la plata impozitului pe salarii și contribuțiilor aferente,
aspecte care urmează a fi lămurite cu ocazia soluționării cauzei pe fond.
Sub aspectul
pagubei iminente, s-a avut în vedere cuantumul sumei, a cărei executare ar
provoca reclamantei dificultăți majore privind plata drepturilor salariale
angajaților și chiar intrarea în incapacitate de plată, având în vedere
debitele scadente.
În aprecierea
îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, pentru soluționarea cererii de
suspendare, Curtea de apel a avut în vedere și prevederile cuprinse în
Recomandarea CM R (89)8 cu privire la protecția jurisdicțională provizorie în
materie administrativă, în raport cu care „instanța
poate acorda asemenea măsuri în raport cu ansamblul circumstanțelor și
intereselor
prezente, atunci când
executarea actului este de natură a cauza pagube grave, dificil de
reparat și când există un argument aparent valabil
de nelegalitate a acestuia".
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta D.G.F.P. Prahova,
criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie în esență pentru următoarele motive:
- Instanța de fond a încălcat recurentei dreptul la apărare, hotărârea fiind
pronunțată cu posibilitatea exercitării recursului în 5 zile de la pronunțare.
Astfel se arată că s-a ignorat caracterul specific al actelor administrative,
potrivit căruia administrația este în drept să pornească executarea lor fără a
fi necesară intervenția justiției.
A arătat recurenta că suspendarea actului administrativ ca operație
juridică de întrerupere vremelnică a efectului acestuia apare ca o situație de
excepție de la regula executării din oficiu.
Se arată de asemenea de recurentă că nu se creează o îndoială serioasă
în privința legalității actului administrativ și nici nu s-a făcut dovada posibilității
producerii unei pagube iminente și care nu ar putea fi înlăturat.
În drept cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304
1
C. proc. civ.
Analizând cererea de recurs, normele legale incidente în cauză, precum
și prin prisma prevederilor art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte de
Casație și Justiție constată că recursul este fondat pentru considerentele care
vor fi prezentate în continuare:
În ceea ce privește dreptul la apărare al recurentei invocat din
perspectiva formulării prezentei cereri de recurs, se constată că potrivit art.
14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 – hotărârea prin care se pronunță suspendarea
poate fi atacată cu recurs în 5 zile de la comunicare.
Calea de atac este prevăzută de lege, astfel că nu are relevanță că din
eroare s-a trecut în dispozitivul sentinței de fond 5 zile de la pronunțare.
Pe de altă parte, această împrejurare nu a vătămat recurentul, nu s-a
invocat tardivitatea introducerii recursului.
Instanța de
fond în mod eronat a apreciat că sunt întrunite condițiile privind cazul de
nelegalitate evident, cazul bine justificat și prejudiciul iminent.
În fapt
instanța fondului a făcut doar în general analiza condițiilor necesare pentru
suspendarea actului administrativ fiscal în conformitate cu art. 14 din Legea
nr. 554/2004, fără a se concretiza cerințele textului de lege la speța de față.
Astfel se
reține că între motivele invocate de reclamanta F.C.P. SA Ploiești sunt: -
existența legii speciale, respectiv Legea nr. 69/2000 privind educația fizică
și sportul și posibilitatea recunoscută de lege jucătorilor, ca aceștia din
urmă să încheie un club sportiv fie o convenție civilă fie un contract
individual de muncă, - prescrierea dreptului la a constata obligații de plată
pentru anul 2004, - compensarea TVA de plată de restituit.
În ceea ce
privește prejudiciul iminent s-a învederat de reclamanta – intimată faptul că o
eventuală neplată a drepturilor ce se cuvin jucătorilor de fotbal duce la o
pagubă care nu ar putea să mai fie recuperată.
În primul
rând se reține că instanța de fond nu a făcut nici o referire la cele susținute
în cererea sa, de reclamantă.
În al doilea
rând Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceste motive de
suspendare reprezintă în fapt motivele de nelegalitate invocate împotriva
actului administrativ fiscal. Or, nu se suprapun aceste motive. Pentru cercetarea
motivelor de nelegalitate este necesară o administrare de probe care este incompatibilă
cu analizarea condițiilor de inadmisibilitate într-o cerere de suspendare a
executării conform art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Această
analiză a acestor motive nu ar putea fi făcută într-o cerere de suspendare deoarece
instanța ar trebui să pipăie fondul acțiunii fără a-l prejudeca. Ori motivele privind
aplicarea sau nu a unui act normativ, incidența prescrierii sau compensarea TVA
de plată cu TVA de restituit (pentru care este necesară efectuarea unei
expertize de specialitate) nu sunt susceptibile a fi „pipăite” – analizarea lor
duce implicit la analiza legalității actului administrativ fiscal.
De aceea,
Înalta Curte apreciază că nu există în cauză îndeplinite condițiile cumulativ cerute
de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
În
consecință, față de cele arătate mai sus, în conformitate cu art. 304 pct. 9 C.
proc. civ., se va admite recursul, se va modifica sentința și pe fond se va
respinge cererea de suspendare ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de D.G.F.P. Prahova - Activitatea de Inspecție Fiscală împotriva
sentinței nr. 102 din 22 aprilie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția
comercială și de contencios administrativ și fiscal.
Modifică sentința atacată,
în sensul că respinge cererea de suspendare, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 18
ianuarie 2011.