ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 230/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

sentința nr. 102 din 22 aprilie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția

comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea

precizată, formulată de reclamanta F.C.P. SA Ploiești, în contradictoriu cu

pârâta D.G.F.P. Prahova - Activitatea de Inspecție Fiscală și a dispus

suspendarea executării deciziei de impunere nr. 100 din 15 ianuarie 2010 emisă

de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond, cauțiunea în sumă de

65.170,215 lei, fiind depusă cu O.P. nr. 252 din 19 aprilie 2010.

Pentru a

pronunța această soluție, prima instanță a reținut faptul că reclamanta a fost

supusă unui control fiscal, prin care s-a verificat modalitatea în care aceasta

și-a stabilit și achitat obligațiile față de bugetul consolidat al statului, pe

perioada 23 ianuarie 2004-31 decembrie 2008.

În urma

controlului, pârâta a emis decizia de impunere nr. 100 din 15 ianuarie 2010,

prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei un debit în cuantum de 13.034.043

lei, reprezentând impozite și contribuții restante către bugetul de stat.

În speță,

s-a constatat că cererea de suspendare a executării deciziei de impunere nr. 100

din 15 ianuarie 2010, formulată de reclamantă în condițiile prevăzute de art. 14

din Legea nr. 554/2004, este întemeiată.

Fără a se antama

fondul cauzei, instanța de fond a reținut îndeplinirea condiției privind

existența unui caz bine justificat, în sensul că, obligațiile fiscale stabilite

în sarcina reclamantei au rezultat din interpretarea dispozițiilor Codului

fiscal cu privire la plata impozitului pe salarii și contribuțiilor aferente,

aspecte care urmează a fi lămurite cu ocazia soluționării cauzei pe fond.

Sub aspectul

pagubei iminente, s-a avut în vedere cuantumul sumei, a cărei executare ar

provoca reclamantei dificultăți majore privind plata drepturilor salariale

angajaților și chiar intrarea în incapacitate de plată, având în vedere

debitele scadente.

În aprecierea

îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, pentru soluționarea cererii de

suspendare, Curtea de apel a avut în vedere și prevederile cuprinse în

Recomandarea CM R (89)8 cu privire la protecția jurisdicțională provizorie în

materie administrativă, în raport cu care „instanța

poate acorda asemenea măsuri în raport cu ansamblul circumstanțelor și

intereselor

prezente, atunci când

executarea actului este de natură a cauza pagube grave, dificil de

reparat și când există un argument aparent valabil

de nelegalitate a acestuia".

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta D.G.F.P. Prahova,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie în esență pentru următoarele motive:

- Instanța de fond a încălcat recurentei dreptul la apărare, hotărârea fiind

pronunțată cu posibilitatea exercitării recursului în 5 zile de la pronunțare.

Astfel se arată că s-a ignorat caracterul specific al actelor administrative,

potrivit căruia administrația este în drept să pornească executarea lor fără a

fi necesară intervenția justiției.

A arătat recurenta că suspendarea actului administrativ ca operație

juridică de întrerupere vremelnică a efectului acestuia apare ca o situație de

excepție de la regula executării din oficiu.

Se arată de asemenea de recurentă că nu se creează o îndoială serioasă

în privința legalității actului administrativ și nici nu s-a făcut dovada posibilității

producerii unei pagube iminente și care nu ar putea fi înlăturat.

În drept cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

Analizând cererea de recurs, normele legale incidente în cauză, precum

și prin prisma prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte de

Casație și Justiție constată că recursul este fondat pentru considerentele care

vor fi prezentate în continuare:

În ceea ce privește dreptul la apărare al recurentei invocat din

perspectiva formulării prezentei cereri de recurs, se constată că potrivit art.

14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 – hotărârea prin care se pronunță suspendarea

poate fi atacată cu recurs în 5 zile de la comunicare.

Calea de atac este prevăzută de lege, astfel că nu are relevanță că din

eroare s-a trecut în dispozitivul sentinței de fond 5 zile de la pronunțare.

Pe de altă parte, această împrejurare nu a vătămat recurentul, nu s-a

invocat tardivitatea introducerii recursului.

Instanța de

fond în mod eronat a apreciat că sunt întrunite condițiile privind cazul de

nelegalitate evident, cazul bine justificat și prejudiciul iminent.

În fapt

instanța fondului a făcut doar în general analiza condițiilor necesare pentru

suspendarea actului administrativ fiscal în conformitate cu art. 14 din Legea

nr. 554/2004, fără a se concretiza cerințele textului de lege la speța de față.

Astfel se

reține că între motivele invocate de reclamanta F.C.P. SA Ploiești sunt: -

existența legii speciale, respectiv Legea nr. 69/2000 privind educația fizică

și sportul și posibilitatea recunoscută de lege jucătorilor, ca aceștia din

urmă să încheie un club sportiv fie o convenție civilă fie un contract

individual de muncă, - prescrierea dreptului la a constata obligații de plată

pentru anul 2004, - compensarea TVA de plată de restituit.

În ceea ce

privește prejudiciul iminent s-a învederat de reclamanta – intimată faptul că o

eventuală neplată a drepturilor ce se cuvin jucătorilor de fotbal duce la o

pagubă care nu ar putea să mai fie recuperată.

În primul

rând se reține că instanța de fond nu a făcut nici o referire la cele susținute

în cererea sa, de reclamantă.

În al doilea

rând Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceste motive de

suspendare reprezintă în fapt motivele de nelegalitate invocate împotriva

actului administrativ fiscal. Or, nu se suprapun aceste motive. Pentru cercetarea

motivelor de nelegalitate este necesară o administrare de probe care este incompatibilă

cu analizarea condițiilor de inadmisibilitate într-o cerere de suspendare a

executării conform art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Această

analiză a acestor motive nu ar putea fi făcută într-o cerere de suspendare deoarece

instanța ar trebui să pipăie fondul acțiunii fără a-l prejudeca. Ori motivele privind

aplicarea sau nu a unui act normativ, incidența prescrierii sau compensarea TVA

de plată cu TVA de restituit (pentru care este necesară efectuarea unei

expertize de specialitate) nu sunt susceptibile a fi „pipăite” – analizarea lor

duce implicit la analiza legalității actului administrativ fiscal.

De aceea,

Înalta Curte apreciază că nu există în cauză îndeplinite condițiile cumulativ cerute

de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În

consecință, față de cele arătate mai sus, în conformitate cu art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., se va admite recursul, se va modifica sentința și pe fond se va

respinge cererea de suspendare ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de D.G.F.P. Prahova - Activitatea de Inspecție Fiscală împotriva

sentinței nr. 102 din 22 aprilie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția

comercială și de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată,

în sensul că respinge cererea de suspendare, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18

ianuarie 2011.