ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 230/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 230/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 102 din 22 aprilie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea precizată, formulată de reclamanta F.C.P. SA Ploiești, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Prahova - Activitatea de Inspecție Fiscală și a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. 100 din 15 ianuarie 2010 emisă de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond, cauțiunea în sumă de 65.170,215 lei, fiind depusă cu O.P.
nr. 252 din 19 aprilie 2010. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut faptul că reclamanta a fost supusă unui control fiscal, prin care s-a verificat modalitatea în care aceasta și-a stabilit și achitat obligațiile față de bugetul consolidat al statului, pe perioada 23 ianuarie 2004-31 decembrie 2008. În urma controlului, pârâta a emis decizia de impunere nr. 100 din 15 ianuarie 2010, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei un debit în cuantum de 13.034.043 lei, reprezentând impozite și contribuții restante către bugetul de stat. În speță, s-a constatat că cererea de suspendare a executării deciziei de impunere nr. 100 din 15 ianuarie 2010, formulată de reclamantă în condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, este întemeiată.
Fără a se antama fondul cauzei, instanța de fond a reținut îndeplinirea condiției privind existența unui caz bine justificat, în sensul că, obligațiile fiscale stabilite în sarcina reclamantei au rezultat din interpretarea dispozițiilor Codului fiscal cu privire la plata impozitului pe salarii și contribuțiilor aferente, aspecte care urmează a fi lămurite cu ocazia soluționării cauzei pe fond. Sub aspectul pagubei iminente, s-a avut în vedere cuantumul sumei, a cărei executare ar provoca reclamantei dificultăți majore privind plata drepturilor salariale angajaților și chiar intrarea în incapacitate de plată, având în vedere debitele scadente.
În aprecierea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, pentru soluționarea cererii de suspendare, Curtea de apel a avut în vedere și prevederile cuprinse în Recomandarea CM R (89)8 cu privire la protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă, în raport cu care „instanța poate acorda asemenea măsuri în raport cu ansamblul circumstanțelor și intereselor prezente, atunci când executarea actului este de natură a cauza pagube grave, dificil de reparat și când există un argument aparent valabil de nelegalitate a acestuia". Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta D.G.F.P. Prahova, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie în esență pentru următoarele motive: - Instanța de fond a încălcat recurentei dreptul la apărare, hotărârea fiind pronunțată cu posibilitatea exercitării recursului în 5 zile de la pronunțare.
Astfel se arată că s-a ignorat caracterul specific al actelor administrative, potrivit căruia administrația este în drept să pornească executarea lor fără a fi necesară intervenția justiției. A arătat recurenta că suspendarea actului administrativ ca operație juridică de întrerupere vremelnică a efectului acestuia apare ca o situație de excepție de la regula executării din oficiu. Se arată de asemenea de recurentă că nu se creează o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ și nici nu s-a făcut dovada posibilității producerii unei pagube iminente și care nu ar putea fi înlăturat. În drept cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. Analizând cererea de recurs, normele legale incidente în cauză, precum și prin prisma prevederilor art. 304 1 C. proc.
civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este fondat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare: În ceea ce privește dreptul la apărare al recurentei invocat din perspectiva formulării prezentei cereri de recurs, se constată că potrivit art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 – hotărârea prin care se pronunță suspendarea poate fi atacată cu recurs în 5 zile de la comunicare. Calea de atac este prevăzută de lege, astfel că nu are relevanță că din eroare s-a trecut în dispozitivul sentinței de fond 5 zile de la pronunțare. Pe de altă parte, această împrejurare nu a vătămat recurentul, nu s-a invocat tardivitatea introducerii recursului. Instanța de fond în mod eronat a apreciat că sunt întrunite condițiile privind cazul de nelegalitate evident, cazul bine justificat și prejudiciul iminent.
În fapt instanța fondului a făcut doar în general analiza condițiilor necesare pentru suspendarea actului administrativ fiscal în conformitate cu art. 14 din Legea nr. 554/2004, fără a se concretiza cerințele textului de lege la speța de față. Astfel se reține că între motivele invocate de reclamanta F.C.P. SA Ploiești sunt: - existența legii speciale, respectiv Legea nr. 69/2000 privind educația fizică și sportul și posibilitatea recunoscută de lege jucătorilor, ca aceștia din urmă să încheie un club sportiv fie o convenție civilă fie un contract individual de muncă, - prescrierea dreptului la a constata obligații de plată pentru anul 2004, - compensarea TVA de plată de restituit. În ceea ce privește prejudiciul iminent s-a învederat de reclamanta – intimată faptul că o eventuală neplată a drepturilor ce se cuvin jucătorilor de fotbal duce la o pagubă care nu ar putea să mai fie recuperată.
În primul rând se reține că instanța de fond nu a făcut nici o referire la cele susținute în cererea sa, de reclamantă. În al doilea rând Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceste motive de suspendare reprezintă în fapt motivele de nelegalitate invocate împotriva actului administrativ fiscal. Or, nu se suprapun aceste motive. Pentru cercetarea motivelor de nelegalitate este necesară o administrare de probe care este incompatibilă cu analizarea condițiilor de inadmisibilitate într-o cerere de suspendare a executării conform art. 14 din Legea nr. 554/2004. Această analiză a acestor motive nu ar putea fi făcută într-o cerere de suspendare deoarece instanța ar trebui să pipăie fondul acțiunii fără a-l prejudeca.
Ori motivele privind aplicarea sau nu a unui act normativ, incidența prescrierii sau compensarea TVA de plată cu TVA de restituit (pentru care este necesară efectuarea unei expertize de specialitate) nu sunt susceptibile a fi „pipăite” – analizarea lor duce implicit la analiza legalității actului administrativ fiscal. De aceea, Înalta Curte apreciază că nu există în cauză îndeplinite condițiile cumulativ cerute de art. 14 din Legea nr. 554/2004. În consecință, față de cele arătate mai sus, în conformitate cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va admite recursul, se va modifica sentința și pe fond se va respinge cererea de suspendare ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Admite recursul declarat de D.G.F.P. Prahova - Activitatea de Inspecție Fiscală împotriva sentinței nr. 102 din 22 aprilie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată, în sensul că respinge cererea de suspendare, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2011.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.