ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2684/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2684/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta SC P.O. SRL,

în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Prahova

- Activitatea de Inspecție Fiscală, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 218 și urm. C. proc.

fisc., a formulat contestație împotriva procesului-verbal din 16 iunie 2011, împotriva

dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală din 31

octombrie 2011, a raportului de inspecție fiscală din 28 octombrie 2011, a deciziei

de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția

fiscală din 28 octombrie 2011 și a procesului-verbal din data de 26 octombrie 2011

înregistrat din 31 octombrie 2011.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a susținut că în urma constatărilor făcute în mod unilateral de către

D.G.F.P. Prahova - Activitatea de Inspecție Fiscală, menționate în cuprinsul procesului-verbal

din data de 16 iunie 2011, s-a reținut că ar datora către bugetul de stat următoarele

sume de bani: 490.462 RON - impozit pe profit stabilit suplimentar; 217.237 RON

- dobânzi; 73.569 RON - penalități de întârziere; 593.986 RON - TVA suplimentară;

586.514 RON - TVA de plată; 325.366 RON - dobânzi; 86.983 RON - penalități de întârziere,

total sume pretins datorate = 1.780.131 RON.

A arătat reclamanta că

tot în data de 16 iunie 2011, organul fiscal a instituit poprirea asiguratorie asupra

conturilor societății, pentru suma totală de 1.780.131 RON, pretins datorată, iar

împotriva măsurilor dispuse a formulat contestație: împotriva deciziei de instituire

a măsurilor asigurătorii din 16 iunie 2011 - Dosarul nr. 13762/281/2011 aflat pe

rolul Judecătoriei Ploiești, cu următorul termen de judecată la data de 22

februarie 2012 și împotriva deciziei de instituire a măsurii asigurătorii din

27 octombrie 2011 - Dosarul nr. 28301/281/2011 aflat pe rolul Judecătoriei Ploiești,

cu următorul termen de judecată la data de 15 februarie 2012.

A susținut reclamanta

că, urmare a acestei contestații și văzând grava eroare a organelor fiscale care

au întocmit o decizie de măsuri fără a exista un control, inspectorii fiscali din

cadrul D.G.F.P. Prahova au inventat pretinsa inspecție fiscală începută în data

de 06 septembrie 2011, stabilind în mod unilateral și abuziv, ca și în precedent,

că ar datora, în plus față de suma pretins datorată, 611.510 RON, sens în care a

emis o a doua decizie de instituire a măsurilor asiguratorii, pentru această sumă,

ce reprezintă practic un supliment la decizia inițială, decizie prin care organul

fiscal a instituit poprirea asiguratorie asupra conturilor societății pentru diferența

de sumă de 611.510 RON pretins datorată.

A arătat reclamanta că,

în același timp, organele de inspecție fiscală au emis și actele ce fac obiectul

prezentei contestații pentru cu totul și cu totul alte sume, astfel încât în final

nici măcar inspectorii fiscali nu s-au lămurit care ar fi pretinsele sume datorate,

fiecare act emis stabilind alte sume.

A mai arătat reclamanta

că s-a reținut că datorează o sumă de bani exorbitantă de 2.391.641 RON, măsurile

dispuse fiind în primul rând netemeinice și nelegale, iar în al doilea rând abuzive,

fără a exista o motivare legală, singura motivație avută în vedere de către organele

de inspecție fiscală la stabilirea pretinselor sume de plată în sarcina societății

constând în aceea că societățile partenere au avut un comportament fiscal necorespunzător,

motiv pentru care o serie de cheltuieli au fost considerate în mod nelegal ca fiind

nedeductibile și înlăturate de inspectorii fiscali.

S-a mai arătat în cererea

de chemare în judecată că atât procesul-verbal de inspecție fiscală, cât și actele

ulterioare, nu sunt motivate în vreun fel cu privire la sumele pe care le-au stabilit

în sarcina sa, aceasta datorită faptului că nu există o motivare legală pentru stabilirea

în sarcina sa a plății acestor sume exorbitante - total 2.391.641 RON.

A menționat reclamanta

că toate aceste inadvertențe nu sunt cauzate de ea, ci se datorează societăților

partenere, de altfel toate mențiunile din actele contestate au la bază ceea ce au

făcut sau nu au făcut celelalte societăți, fiind doar culpa acestora, răspunderea,

chiar și cea patrimonială neputând fi decât personală, societatea reclamantă neputând

fi trasă la răspundere și obligată să plătească niște sume de bani pentru erorile

altora.

A concluzionat reclamanta

că organele de control fiscal au înlăturat în mod nelegal o serie de cheltuieli

pe care aceasta le-a considerat ca fiind deductibile, că a înaintat la organul fiscal

toate documentele solicitate, în măsura în care le deținea, însă cu toate acestea,

deși reieșea în mod clar că nu datorează toate aceste sume cu titlu de impozit și

TVA, nu s-a dorit o clarificare corectă și legală a situației existente în fapt

și în drept, motiv pentru care a fost nevoită a formula contestație.

Reclamanta a solicitat

admiterea contestației așa cum a fost formulată și motivată și anularea în totalitate

a procesului-verbal din 16 iunie 2011 emis de D.G.F.P. Prahova - Activitatea de

Inspecție Fiscală, a dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție

fiscală din 31 octobrie 2011, a raportului de inspecție fiscală din 28

octombrie 2011, a deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare

de plată stabilite de inspecția fiscală din 28 octombrie 2011 și a procesului-verbal

din data de 26 octombrie 2011 înregistrat din 31 octombrie 2011, ca nelegale.

Pârâta Direcția Generala

a Finanțelor Publice a Județului Prahova - Activitatea de Inspecție Fiscală a formulat

întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei de competență materială a instanței,

având în vedere dispozițiile art. 129 alin. (11) coroborate cu art. 172 și 173 din

O.G. nr. 92/2003, privind C. proc. fisc., competența materială aparținând judecătoriei,

în speță Judecătoriei Ploiești.

Prin încheierea din 28

martie 2012, Curtea a respins excepția necompetenței materiale invocată de pârâtă,

motivat de faptul că acțiunea promovată de reclamantă este formulată în temeiul

Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și cum valoarea actelor contestate

este de peste 500.000 RON (în prezent 1.000.000 RON potrivit modificării aduse Legii

nr. 554/2004 prin Legea nr. 76 din 24 mai 2012), competența materială aparține în

primă instanță Curții de Apel Ploiești.

Totodată, prin aceeași

încheiere, s-a stabilit în sarcina reclamantei, în temeiul dispozițiilor art. 215

alin. (1) C. proc. fisc., o cauțiune în cuantum de 1% din valoarea contestată, având

în vedere cererea de suspendare a executării măsurilor dispuse prin actele administrative

fiscale și totodată la solicitarea reclamantei s-a dispus administrarea probei cu

înscrisuri și expertiză contabilă de specialitate fiscală.

Prin încheierea de ședință

din 6 iunie 2012, s-a admis cererea de suspendare a actelor administrative fiscale

constând în procesul-verbal din 16 iunie 2011, dispoziția din 31 octombrie 2011,

decizia de impunere din 28 octombrie 2011, raportul de inspecție fiscală din 28

octombrie 2011 și procesul verbal din 31 octombrie 2011, până la soluționarea pe

fond a acțiunii de anulare.

Prin sentința nr. 119

din 19 aprilie 2013, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a dispus următoarele:

- a admis în parte acțiunea

formulată potrivit Legii contenciosului administrativ de reclamanta SC P.O. SRL,

în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova - Activitatea

de Inspecție Fiscală,

- a anulat în parte procesul

verbal din 16 iunie 2011, dispoziția din 31 octombrie 2011, raportul de inspecție

fiscală din 28 octombrie 2011, procesul verbal din 26 octombrie 2011 și decizia

de impunere din 28 octombrie 2011,

- a menținut actele administrative

fiscale și obligația de plată a reclamantei pentru suma de 846.521 RON, compusă

din: 202.786 RON impozit pe profit; 167.128 RON majorări și penalități aferente;

260.651 RON TVA și 215.956 RON accesorii aferente TVA,

- a obligat pârâta la

5.504,3 RON, cheltuieli de judecată către reclamantă, proporțional cu pretențiile

admise.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut că reclamanta a fost supusă unui control efectuat

de Activitatea de Inspecție Fiscală din cadrul D.G.F.P. Prahova și în urma controlului

s-au încheiat acte administrative fiscale constând în proces-verbal din 16

iunie 2011, dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală

din 31 octombrie 2011, raport de inspecție fiscală din 28 octombrie 2011, decizie

de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția

fiscală din 28 octombrie 2011 și proces - verbal din data de 26 octombrie 2011 înregistrat

din 31 octombrie 2011, stabilindu-se în sarcina reclamantei că datorează bugetului

de stat suma de 1.780.131 RON, constând în: 490.462 RON - impozit pe profit stabilit

suplimentar; 217.237 RON - dobânzi; 73.569 RON - penalități de întârziere; 593.986

RON - TVA suplimentară; 586.514 RON - TVA de plată; 325.366 RON – dobânzi și 86.983

RON - penalități de întârziere.

S-a reținut în considerentele

hotărârii atacate că, potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit de expert

N.L.M., rezultă următoarele: la data relațiilor comerciale cu furnizorii identificați

în actele contestate aceștia erau declarați activi sau inactivi, fiind identificate

două cazuri în care au avut loc tranzacții cu persoane declarate inactive, respectiv

SC N.T. SRL și SC L. SRL; că sunt nedeductibile fiscal cheltuielile în sumă de 985.220

RON, aferentă tranzacțiilor cu R.C. SRL, O.F.I., C.I., E.I.S., M.I. și M.C., înregistrate

în contul contabil la alte servicii executate de terți, impozitul pe profit aferent

acestor cheltuieli fiind în sumă de 174.771 RON; că sumele reprezentând cheltuielile

cu comisioanele plătite către SC B.P.I. SRL, în valoare de 1.008.525 RON, reprezentă

cheltuieli deductibile, fiind plătite în baza contractului încheiat între părți;

că taxa pe valoarea adăugată achizițiilor de servicii comision, în sumă de 212.023

RON, nu are bază legală.

Instanța a reținut că

din raportul de expertiză efectuat rezultă că valoarea totală a cheltuielilor nedeductibile

este de 1.267.413 RON, iar taxa pe valoarea adăugată nedeductibilă este de 260.651

RON; că, în urma calculului efectuat de către expert, rezultă că reclamanta datorează

bugetului de stat în baza actelor administrative fiscale emise suma totală de 846.521

RON, compusă din: 202.786 RON reprezentând impozit pe profit datorat în plus față

de impozitul calculat și declarat de reclamantă; 167.128 RON, reprezentând obligații

fiscale accesorii aferente diferenței stabilite; 260.651 RON, reprezentând taxa

pe valoarea adăugată datorată în plus față de taxa pe valoarea adăugată calculată

și datorată de reclamantă și 215.956 RON, reprezentând obligații fiscale aferente

diferenței stabilite.

Având în vedere actele

și lucrările dosarului și raportul de expertiză contabilă, din care rezultă că nu

toate cheltuielile efectuate sunt nedeductibile fiscal și că de asemenea taxa pe

valoarea adăugată nedeductibilă este mai mică decât cea stabilită de către organul

de control și comisioanele plătite reprezintă cheltuieli deductibile întrucât au

fost încheiate în baza contractului încheiat între părți, Curtea, în temeiul dispozițiilor

art. 18 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, a admis în parte

acțiunea formulată de reclamantă și a dispus anularea în parte a actelor administrative

fiscale atacate, stabilind că reclamanta datorează bugetului de stat suma totală

de 846.521 lei, în raport de care a menținut actele administrative fiscale.

În ceea ce privește cheltuielile

de judecată, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța

a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 5.504,3 RON, proporțional cu pretențiile

admise.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs atât reclamanta SC P.O. SRL, cât și pârâta Direcția Generală

Regională a Finanțelor Publice Ploiești – Administrația Județeană a Finanțelor Publice

Prahova.

I. În motivarea recursului

declarat de reclamanta SC P.O. SRL se arată, în esență, că sentința atacată este

netemeinică și nelegală, solicitându-se în principal admiterea acestui recurs, casarea

hotărârii atacate și, pe cale de consecință, trimiterea dosarului la instanța de

fond în vederea efectuării unui nou raport de expertiză contabilă în cauză - o expertiză

contabilă contrarie specialitatea fiscalitate, de către 3 experți desemnați, ale

căror onorarii se obligă să le suporte, expertiză care să aibă aceleași obiective

ca cele stabilite de către instanța de judecată inițial.

În subsidiar, recurenta

solicită, în temeiul art. 312 alin. (1) ipoteza I C. proc. civ., coroborat cu

art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și art. 304

1

C. proc. civ., admiterea

prezentului recurs, modificarea în parte a hotărârii atacate și, pe cale de consecință,

admiterea în totalitate a contestației astfel cum a fost formulată și precizată

și anularea tuturor actelor contestate, respectiv anularea dispoziției privind măsurile

stabilite de organele de inspecție fiscală din 31 octombrie 2011, a raportului de

inspecție fiscală din 28 octombrie 2011, a deciziei de impunere privind obligațiile

fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală din 28 octombrie 2011

și a procesului-verbal din data de 26 octombrie 2011 înregistrat din 31

octombrie 2011 și din 16 iunie 2011, precum și a deciziei nr. 1377 din 22

decembrie 2011 și nr. 2 din 29 martie 2012.

Referitor la raportul

de expertiză contabilă întocmit în cauză, recurenta arată că își însușește concluziile

expertului său consilier, S.C., întrucât concluziile acestuia sunt detaliate, explicate

și dovedite cu înscrisurile contabile existente la societatea reclamantă, iar concluziile

expertului consilier fac parte integrantă din expertiza dispusă de instanță. Solicită

să se constate și să se dispună ca recurenta - reclamantă să achite către intimată

suma totală de 119.062 RON, compusă din:

- 38.260 RON - impozit

pe profit;

- 22.878 RON - majorări

și penalități aferente;

- 44.682 RON - TVA;

- 13.242 RON - accesorii

aferente TVA.

În temeiul art. 274

C. proc. civ., solicită obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate

cu prezentul dosar, atât la fond - 10.504,3 RON, conform notei de cheltuieli, cât

și în recurs - 4.500 RON, conform dovezii anexate.

Recurenta arată că hotărârea

recurată este netemeinică și nelegală, fiind sumar motivată, ceea ce echivalează

cu nemotivarea; că instanța de fond a interpretat greșit actul dedus judecății,

nu a avut în vedere coroborarea tuturor probelor de la dosar, în cauza dedusă judecății

fiind astfel incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9

C. proc. civ., coroborat cu art. 304

1

C. proc. civ.; că instanța de fond

în mod nelegal a admis în parte contestația formulată și nu a dat eficiență principiului

coroborării probelor în procesul civil; că instanța de fond a înlăturat solicitările

reclamantei fără le menționa și a preciza pentru care anume considerente se impun

a nu fi luate în considerare.

Subliniază recurenta că

hotărârea instanței de fond nu este nici măcar motivată, motivarea instanței cuprinzând

doar o preluare sumară din raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, neregăsindu-se

nicăieri deducerile și aprecierile judecătorului fondului cu privire la cele întâmplate

în cauză, ca și cum faza cercetării judecătorești nici nu ar fi existat.

Arată recurenta că, urmare

a raportului contabil efectuat în cauză, a solicitat instanței de fond, în principal

efectuarea unui alt raport de către trei experți, având în vedere concluziile părtinitoare

și nesusținute de nici un mijloc de probă din dosar, cerere care a fost cu ușurință

respinsă, motivat probabil doar de durata îndelungată a acestui dosar, în condițiile

în care datoria judecătorului era de a stărui prin orice mijloace la aflarea adevărului

în cauză.

În condițiile în care

reclamantei i s-a respins această solicitare de contraexpertiză, aceasta a solicitat

ca la pronunțarea soluției în prezenta cauza să se aibă în vedere concluziile celuilalt

expert – consilier, întrucât concluziile acestuia sunt detaliate, explicate și dovedite

cu înscrisurile contabile existente la societatea reclamantă, iar concluziile expertului

consilier fac parte integrantă din expertiza depusă la instanță, acesta fiind tot

expert autorizat de Ministerul Justiției, însă instanța de fond nu și-a amintit

despre această solicitare, ca și cum nici nu ar fi existat.

Arată recurenta că, astfel,

în cauză s-a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, fără a avea în vedere

întregul material existent la dosar.

Recurenta critică, în

esență, faptul că instanța a luat în considerare concluziile expertului desemnat

în cauză, în condițiile în care suma apreciată de acesta ca fiind datorată bugetului

de stat este mult mai mare față de suma avută în vedere de expertul consilier parte

sau de suma reținută ca fiind datorată de reclamantă în cadrul Dosarului nr. 28301/281/2011

aflat pe rolul Judecătoriei Ploiești.

Recurenta arată că, întrucât

există asemenea diferențe de opinie, în vederea lămuririi și aflării adevărului

în cauză, obligații ce sunt în sarcina instanței de judecată, apreciază că se impunea

efectuarea acestei contraexpertize, de către trei experți care împreună să stabilească

cu exactitate pretinsele sume datorate, urmând ca aceștia să aibă în vedere și susținerile

recurentei expuse mai sus, opinia expertului consilier, cât și înscrisurile existente

atât la societatea recurentă, cât și la intimată, fiind evidente diferențele existente

între cele menționate în documentele din contabilitatea societății și cele reținute

de expert, situația din expertiză necorespunzând cu situația reală.

În subsidiar, recurenta-reclamantă

solicită admiterea recursului declarat de aceasta, modificarea în parte a hotărârii

atacate și, pe cale de consecință, admiterea în totalitate a contestației, astfel

cum a fost formulată și precizată.

Concluzionează recurenta

că măsurile dispuse prin actele contestate sunt netemeinice și nelegale, întrucât

cele reținute de către organele de control fiscal nu corespund realității; că potrivit

actelor contabile ale societății și a celor prezentate organelor fiscale, situația

reținută nu corespunde cu cea din evidențele fiscale ale acesteia, aspect confirmat

chiar de către expertul contabil desemnat în cauză; că instanța de fond a înlăturat

în totalitate susținerile reclamantei, deși la dosar existau probe certe în acest

sens, respectiv înscrisurile și concluziile expertului; că întreaga motivare a instanței

de fond este o preluare a concluziilor inspectorilor fiscali.

II. Pârâta Direcția Generală

Regională a Finanțelor Publice Ploiești – Administrația Județeană a Finanțelor Publice

Prahova critică sentința atacată pentru faptul că instanța de fond a pronunțat o

soluție nelegală, motivarea acesteia sprijinindu-se exclusiv pe concluziile expertizei

contabile efectuate în cauză.

Arată recurenta-pârâtă

că, așa cum rezultă din cuprinsul sentinței atacate, instanța de fond și-a însușit

în totalitate susținerile reclamantei, a interpretat trunchiat dispozițiile legale

în materie, evidențiind aspectele favorabile societății, astfel cum ele au fost

reținute de expertul contabil, fără a ține seama și de argumentele organelor de

control, nu a arătat care sunt motivele ce au determinat-o să înlăture constatările

organelor de control cu privire la obligațiile fiscale contestate de SC P.O. SRL.

Se mai arată în motivele

de recurs că argumentele expertului contabil - omologate de instanța de fond - nu

dovedesc realitatea tranzacțiilor, câtă vreme nu au fost prezentate documente justificative,

astfel încât concluzia acestuia, în sensul efectuării cheltuielilor în scopul realizării

de venituri impozabile, nu este conformă cu dispozițiile legale în materie.

Recurenta-pârâtă solicită

admiterea recursului declarat de aceasta, modificarea în parte a sentinței atacate

în sensul respingerii în totalitate a acțiunii promovate, ca neîntemeiată.

Examinând cauza și sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursurile sunt fondate, pentru considerentele în continuare

arătate.

Prin cererea de chemare

în judecată care face obiectul prezentului dosar, astfel cum a fost precizată și

completată, reclamanta SC P.O. SRL a formulat, în contradictoriu cu pârâta Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Județului Prahova - Activitatea de Inspecție Fiscală,

în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare,

coroborat cu art. 218 și urm. C. proc. fisc., contestație împotriva procesului-verbal

din 16 iunie 2011, împotriva dispoziției privind măsurile stabilite de organele

de inspecție fiscală din 31 octombrie 2011, a raportului de inspecție fiscală

din 28 octombrie 2011, a deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare

de plată stabilite de inspecția fiscală din 28 octombrie 2011 și a procesului-verbal

din data de 26 octombrie 2011 înregistrat din 31 octombrie 2011.

În soluționarea acțiunii,

instanța de fond a pronunțat sentința civilă nr. 119 din 19 aprilie 2013, prin care

a admis în parte acțiunea formulată potrivit legii contenciosului administrativ

de reclamanta SC P.O. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor

Publice Prahova - Activitatea de Inspecție Fiscală și, în consecință, a anulat în

parte procesul verbal din 16 iunie 2011, dispoziția din 31 octombrie 2011, raportul

de inspecție fiscală din 28 octombrie 2011, procesul verbal din 26 octombrie 2011

și decizia de impunere din 28 octombrie 2011 și a menținut actele administrative

fiscale și obligația de plată a reclamantei pentru suma de 846.521 RON, compusă

din: 202.786 RON - impozit pe profit; 167.128 RON - majorări și penalități aferente;

260.651 RON - TVA și 215.956 RON - accesorii aferente TVA, a obligat pârâta la 5.504,3

RON, cheltuieli de judecată către reclamantă, proporțional cu pretențiile admise.

Înalta Curte constată

că în considerentele sentinței pronunțate Curtea de Apel s-a limitat să redea parte

din concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit de expert N.L.M., fără

a reda argumentele, respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței.

Înalta Curte apreciază,

astfel, că hotărârea recurată este nemotivată, nerespectându-se prevederile

art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., devenind astfel incidente dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ..

În conformitate cu dispozițiile

art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă

„motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele

pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Se poate aprecia că textul

legal anterior enunțat consacră principiul motivării hotărârilor, pentru a se asigura

o bună administrare a justiției și pentru a se putea exercita controlul judiciar.

Motivele de fapt și de

drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele

de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv,

o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituind o dispoziție arbitrară, care

anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind

și rațiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia se poate dispune casarea unei hotărâri

atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Așa cum s-a precizat mai

sus, hotărârea instanței de fond nu este motivată, iar în lipsa motivării și în

situația în care instanța a făcut doar o scurtă trimitere la raportul de expertiză

efectuat în cauză, Înalta Curte nu poate exercita controlul legalității și temeiniciei

hotărârii, potrivit argumentelor ce se vor enunța în continuare.

Căile de atac se exercită

de partea nemulțumită de hotărârea unei instanțe și reprezintă mijlocul procesual

prin care se realizează pe calea justiției protecția dreptului subiectiv sau al

interesului și ele se constituie ca un remediu pentru eventualele erori ce se pot

strecura într-o hotărâre.

În situația în care hotărârea

nu este motivată, instanța de control judiciar nu poate să analizeze dacă hotărârea

primei instanțe este legală și temeinică, pentru că hotărârii îi lipsesc elementele

esențiale.

Legiuitorul a stabilit

în sarcina judecătorului obligația legală de a motiva în fapt și în drept hotărârea,

întrucât în hotărâre trebuie să se explice părților, atât în fapt, cât și în drept,

care au fost rațiunile care au condus la adoptarea soluției.

În lipsa motivării, nici

părțile nu sunt în măsură să analizeze legalitatea și temeinicia hotărârii judecătorești

și nici instanța de control nu poate să exercite controlul judiciar în limitele

stabilite de lege.

În dreptul intern, nemotivarea

hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului

de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6

parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin nemotivarea hotărârii

se aduce atingere prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

privind procesul echitabil, așa cum a fost consolidat textul în practica Curții

Europene a Drepturilor Omului.

În acest sens, arătăm

că potrivit jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil este înfrântă atunci

când o instanță a motivat pe scurt hotărârea, fără a examina în mod real problemele

esențiale care au fost supuse spre analiză.

Astfel, conform jurisprudenței

instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță

internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în

mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu

concluziile unei instanțe inferioare.

Pe de altă parte, dreptul

la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile

pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Deoarece Convenția Europeană

a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii,

ci drepturi concrete și efective, dreptul aflat în discuție nu poate fi considerat

efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod

corect examinate de către instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art.

6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina

instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor

și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Înalta Curte apreciază

că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea

în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă

o cerere de chemare în judecată.

În cauza de față, în mod

cert judecătorul fondului nu a realizat o analiză efectivă a cauzei supuse judecății.

Cu alte cuvinte, motivarea

reprezintă un element esențial al unei hotărâri judecătorești, iar lipsa acesteia

atrage casarea ei. Scopul motivării este acela de a fundamenta și explica măsurile

adoptate de instanță în cadrul dispozitivului.

În speță, instanța de

fond nu a realizat o motivare suficientă a soluției pronunțate, astfel că Înalta

Curte este în imposibilitate să-și exercite controlul judiciar cu privire la fondul

cauzei.

Instanța de control judiciar

consideră că, într-adevăr, hotărârea recurată nu îndeplinește cerințele impuse de

art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece prima instanță nu a expus în mod

corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, cu privire

la nelegalitatea și netemeinicia hotărârii atacate.

Mai precis, instanța nu

a analizat situația factuală existentă în speță, în raport cu probele administrate

în cauză de către părți.

Față de considerentele

expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de recurs privind nemotivarea hotărârii

în fapt și în drept este întemeiat, ceea ce va conduce la casarea sentinței cu trimitere.

Soluția casării cu trimitere

are o justificare nu doar teoretică, ci și practică: ea este impusă de faptul că

altminteri s-ar încălca efectiv dreptul părților la cele două grade de jurisdicție.

Este firesc ca instanța

de trimitere să administreze toate probele impuse de o completă cercetare a fondului

cauzei, ceea ce presupune existența tuturor elementelor de rezolvare a fondului

litigiului.

Altfel spus, dacă s-ar

aplica o altă soluție procedurală, ar însemna ca instanța de recurs să verifice

pentru prima oară fondul dreptului, iar părțile să mai aibă la dispoziție doar cele

două căi extraordinare de atac de retractare – contestația în anulare și revizuirea,

care pot fi exercitate numai pentru motive limitativ prevăzute de C. proc. civ.

Totodată, în raport de

obiectul acțiunii, Înalta Curte constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile

art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora, pentru a se ajunge la o soluție

temeinică și legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori să pună

întrebări părților, sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt sau

de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere

sau în întâmpinare, putând ordona dovezile pe care le va găsi de cuviință, chiar

dacă părțile se împotrivesc.

De asemenea, instanța

este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul

și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor, dând părților ajutor

activ în ocrotirea drepturilor și intereselor lor.

Înalta Curte apreciază

că instanța de fond nu a stăruit prin toate mijloacele legale în vederea stabilirii

situației de fapt, nesocotind astfel dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

cu privire la rolul activ al judecătorilor.

Procedând în acest mod,

hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul,

instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, care urmează a

fi casată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

Cu

ocazia rejudecării, instanța de fond urmează, așadar, să valorifice toate apărările

și susținerile părților, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată cu

care a fost învestită.

De

asemenea, instanța urmează să dispună suplimentarea probatoriului cu probele apreciate

ca fiind necesare și utile cauzei, inclusiv să solicite ca pentru fiecare dintre

partenerii de afaceri ai reclamantei să se verifice dacă, la data când s-a efectuat

operațiunea avută în vedere de organele de control, acești comercianți erau declarați

inactivi.

Pentru considerentele

arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I și alin. (5) C. proc. civ., coroborate

cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare, Înalta Curte

va admite recursurile declarate, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe, care va face aplicarea dispozițiilor art. 315 C.

proc. civ., respectiv

va

proceda la completarea probatoriului, în sensul celor anterior precizate.

La rejudecare, Curtea

de Apel va analiza toate apărările și susținerile părților, precum și toate înscrisurile

noi depuse la dosar în fața instanței de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de reclamanta SC P.O. SRL și de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor

Publice Ploiești – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova împotriva

sentinței nr. 119 din 19 aprilie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 6 iunie 2014.