ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1274/2015

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1274/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Sesizarea instanței de fond

Prin cererea adresată

Curții de Apel Ploiești, reclamanta SC L. SRL a formulat contestație împotriva deciziei

nr. 70 din 31 ianuarie 2013 prin care s-a soluționat contestația administrativă

a deciziei de impunere și raportului de inspecție fiscală din 9 iulie 2012 emise

de D.G.F.P. Prahova.

Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 145

din 23 mai 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal, a fost respinsă acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Pentru a motiva această

soluție, instanța de fond a reținut că reclamanta SC L. SRL a fost supusă unui control

fiscal având ca obiectiv verificarea modului de calcul, evidențiere și raportare

a impozitului pe profit și a TVA-ului din perioada ianuarie 2009-martie 2012. Verificarea

fiscală a reclamantei s-a realizat de către reprezentanți ai Activității de Inspecție

Fiscală din cadrul pârâtei D.G.F.P. Prahova, la sesizarea Inspectoratului Județean

de Poliție Prahova, Serviciul Investigarea Fraudelor, prin adresa din 18

aprilie 2012, respectiv a Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, prin adresa

din 28 mai 2012.

Controlul fiscal s-a materializat

prin raportul de inspecție fiscală din 9 iulie 2012 și decizia de impunere din 9

iulie 2012. Prin aceste acte fiscale s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații

suplimentare de plată în sumă totală de 2.122.610 RON, reprezentând impozit pe profit

în sumă de 133.793 RON (71.043 RON + 56.160 RON + 6590 RON) și TVA în sumă de 1.637.177

RON (1.398.651 RON + 122.135 RON + 116.391 RON).

Împotriva acestei decizii

de impunere, reclamanta a formulat o primă contestație înregistrată în data de 20

iulie 2012, nesemnată de către reprezentantul convențional al reclamantei, urmată

de contestația înregistrată în data de 10 august 2012, semnată de administratorul

judiciar al societății reclamante aflate în procedura insolvenței.

Prin decizia din 31 ianuarie

2013, pârâta D.G.F.P. Prahova a dispus suspendarea soluționării contestației pentru

suma totală de 1.725.140 RON, reprezentând 70.908 RON diferență suplimentară la

impozitul pe profit, 7.825 RON accesorii aferente acestei diferențe la impozitul

pe profit, 1.396.620 RON diferență suplimentară la TVA de plată, 249.787 RON accesorii

aferente diferenței suplimentare de plată la TVA, până la pronunțarea unei soluții

definitive pe latură penală, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea

motivului care a determinat suspendarea.

Totodată, s-a dispus respingerea

contestației ca neîntemeiată pentru suma totală de 389.911 RON, reprezentând 61.213

RON diferență suplimentară la impozitul pe profit, 20.502 RON accesorii aferente

acestei diferențe suplimentare la impozitul pe profit, 236.453 RON diferență suplimentară

la TVA de plată, 71.743 RON accesorii la această diferență suplimentară la TVA de

plată.

A fost respinsă ca nemotivată

contestația pentru suma totală de 7.559 RON, reprezentând 1.672 RON diferență suplimentară

la impozitul pe profit, 568 RON accesorii aferente acestei diferențe suplimentare

la impozitul pe profit, 4.104 RON diferență suplimentară la TVA de plată, 1.215

RON accesorii la această diferență suplimentară la TVA de plată.

Împotriva acestei decizii,

reclamanta a formulat contestație în fața instanței de contencios administrativ

și fiscal, iar din actele depuse la dosar, reiese faptul că verificarea fiscală

a activității reclamantei a avut în vedere pe de o parte, documente puse la dispoziție

de către organele de cercetare penală, iar pe de altă parte, documente puse la dispoziție

de reprezentanții reclamantei, respectiv neconcordanțe rezultând din declarațiile

informative cod 394.

În ceea ce privește obligațiile

fiscale stabilite în baza documentelor puse la dispoziție de către organele de cercetare

penală, instanța de fond a reținut că acestea se referă la suma totală de 1.725.140

RON, reprezentând impozit pe profit în sumă de 70.908 RON și TVA de plată în sumă

de 1.396.620 RON și accesorii aferente în sumă de 257.612 RON (7.825 RON și 249.787

RON).

Aceste obligații fiscale

au fost stabilite ca urmare a neînregistrării în evidența contabilă a societății

SC L. SRL a achiziției și comercializării unor mărfuri de la SC D.E. SRL Buzău.

Aceste achiziții fac obiectul cercetării penale în Dosarul penal nr. 6244/105/2012,

aflat pe rolul Tribunalului Prahova, dosar în care s-a pronunțat decizia penală

nr. 167 din 26 aprilie 2013, nedefinitivă.

Constatările organului

fiscal cu privire la obligațiile fiscale suplimentare menționate au fost înaintate

organelor de cercetare penală, făcând obiectul dosarului penal menționat, pentru

a se stabili în acest cadru eventualul prejudiciu produs statului de către reclamantă.

Curtea a reținut și faptul

că, potrivit dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind

C. proc. fisc., organul fiscal poate suspenda soluționarea cauzei atunci când a

sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni

a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a

fi dată în procedura administrativă.

Curtea a apreciat că,

raportat la acest text de lege, constatările organului fiscal depind de soluția

ce se va pronunța în dosarul penal în ceea ce privește latura civilă a cauzei, situație

în care în mod corect, s-a dispus suspendarea soluționării contestației fiscale

până la soluționarea definitivă a cauzei penale pentru suma totală de 1.725.140

RON, reprezentând impozit pe profit în sumă de 70.908 RON și TVA de plată în sumă

de 1.396.620 RON și accesorii aferente în sumă de 257.612 RON (7.825 RON și 249.787

RON).

În ceea ce privește obligația

de plată a sumei de 135 RON impozit pe profit și 43 RON accesorii, precum și a sumei

de 2.031 RON TVA de plată și 692 RON accesorii aferente, instanța de fond a reținut

că a fost corect stabilită de către organul fiscal, întrucât, în luna ianuarie 2011,

reclamanta a achiziționat de la SC B. SRL 256 de baxuri de vin R. la 2 litri, marfă

care, deși a fost facturată de societatea furnizoare (factura fiscală din 16

ianuarie 2011), nu se regăsește în evidența contabilă a reclamantei, aceasta nedeclarând

veniturile obținute din achiziția și comercializarea mărfurilor respective.

În ceea ce privește cheltuielile

cu investiții în sumă de 136.452 RON, făcute în favoarea asociatului unic L.M.,

s-a arătat faptul că, în anul 2010, reclamanta a înregistrat în contabilitate cheltuieli

cu întreținerea și reparațiile la imobilul situat în comuna C., județul Buzău, acest

imobil nefăcând parte din patrimoniul societății, ci al asociatului unic.

Potrivit dispozițiilor

art. 21 alin. (4) lit. e) C. fisc., nu sunt deductibile cheltuielile făcute în favoarea

acționarilor sau asociaților, altele decât cele generate de plăți pentru bunurile

livrate sau serviciile prestate contribuabilului.

Pe de altă parte,s-a reținut

și faptul că reclamanta nu a dovedit că sunt incidente dispozițiile art. 145 C.

fisc. cu privire la dreptul contribuabilului de a deduce taxa aferentă investițiilor,

dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul unor operațiuni taxabile. În acest

sens, deși face vorbire despre punctul de lucru cu 5 gestiuni separate ce funcționează

în acel imobil, reclamanta nu a depus la dosarul cauzei nici un înscris care să

ateste această situație de fapt. Mai mult, s-a reținut și faptul că asemenea documente

nu au fost prezentate nici organului fiscal cu ocazia controlului.

Pentru aceste considerente,

prima instanță a apreciat că obligația fiscală suplimentară de plată a impozitului

pe profit în sumă de 56.160 RON și TVA de plată în sumă de 122.135 RON a fost corect

stabilită de către pârâtă.

Referitor la cheltuielile

în sumă de 157.366 RON, pentru care nu au fost prezentate documente justificative,

s-a reținut că acestea se referă la cheltuieli cu consumul materialelor de natura

obiectelor de inventar efectuate în anul 2010 ori cu întreținerea și reparații efectuate

în anul 2011. Deși în cuprinsul acțiunii se menționează că se dovedește existența

acestor cheltuieli prin facturi justificative și note contabile de recepție, reclamanta

nu a depus documente justificative pentru aceste sume nici cu ocazia controlului

fiscal, conform mențiunii pârâtei, dar nici în fața instanței de judecată învestite

cu soluționarea prezentei contestații.

Prin urmare, în mod corect

organul fiscal a stabilit în sarcina reclamantei obligația de plată a sumei de 25.178

RON cu titlu de impozit pe profit, în lipsa documentelor justificative aceste cheltuieli

nefiind deductibile.

În ceea ce privește cheltuielile

cu mărfurile în sumă de 31.210 RON achiziționate de la furnizori declarați inactivi

sau cu un comportament fiscal tip fantomă, s-a arătat faptul că raportul de expertiză

contabilă financiar-fiscală întocmit în fața organelor de cercetare penală de către

expertul A.A. și invocat ca mijloc de probă extrajudiciară de către reclamantă,

confirmă nerealitatea tranzacțiilor încheiate între aceasta și firmele trecute în

anexa nr. 4 la raport.

Referitor la firmele cu

comportament fiscal tip fantomă, cum ar fi SC T.P. SRL și SC D.L.F. SRL, s-a reținut

faptul că achizițiile de mărfuri și obiecte de inventar de la asemenea firme au

avut loc în perioada 2010-2011, or, se constată că raportul de expertiză extrajudiciară

menționat concluzionează faptul că, la data efectuării expertizei, august 2012,

cele două societăți nu figurau în Lista contribuabililor inactivi și nici nu erau

radiate din registrul comerțului, fără a face precizări cu privire la comportamentul

acestora din punct de vedere fiscal în perioada de referință 2010-2011.

În ceea ce privește SC

D.L.F. SRL, organul fiscal a reținut, în cadrul raportului de inspecție fiscală

comportamentul fiscal tip fantomă al acestei societăți, dedus din procesul-verbal

întocmit de organe de control din cadrul Gărzii Financiare Prahova, coroborat cu

mențiunile din aplicația Dosar Fiscal, potrivit cărora această societate nu a depus

nicio declarație la organul fiscal teritorial din care să rezulte obligații fiscale

de plată la bugetul general consolidat.

Pentru aceste considerente,instanța

de fond a apreciat că în mod corect a fost stabilită în sarcina reclamantei obligația

de plată a impozitului pe profit în sumă de 4.994 RON și a TVA în sumă de 66.965

RON, nerealitatea acestor tranzacții neconferind reclamantei dreptul de deducere

a cheltuielilor cu mărfurile și consumul obiectelor de inventar, respectiv de deducere

a TVA aferentă.

În ceea ce privește cheltuielile

cu combustibilul în sumă de 11.764 RON, necesar funcționării autoturismului marca

A., s-a reținut de către organul fiscal faptul că în perioada 2010-2011 au fost

efectuate aprovizionări cu combustibil necesar funcționării acestui vehicul în valoare

de 11.764 RON, TVA-ul aferent fiind de 3.895 RON, dar și faptul că reclamanta nu

beneficiază de dreptul de deducere a cheltuielilor cu combustibilul, ori a TVA aferent,

întrucât autoturismul a fost destinat exclusiv transportului rutier de persoane

și nu face parte din categoria de autoturisme exceptate pentru care se acordă deductibilitatea

cheltuielilor și TVA-ului, în conformitate cu prevederile art. 21 și art. 145

1

C. fisc.

Susținerea reclamantei

în sensul că acest autoturism era destinat deplasărilor la și de la punctele de

lucru din județul Buzău, fiind folosit frecvent și de agenții de vânzări pentru

desfășurarea activității de comerț en gross, nu a fost reținută, reclamanta neadministrând

nicio probă care să conducă la stabilirea unei asemenea situații de fapt.

Referitor la cheltuielile

în sumă de 3.760 RON aferentă bunurilor care nu au fost utilizate în scopul realizării

de venituri impozabile, s-a reținut că, în anul 2010, în baza facturii din 10 mai

2010, reclamanta a achiziționat produse de uz casnic (aspirator, hotă, cuptor, plită,

mașină de spălat, fier de călcat) în valoarea de 3.760 RON, din care TVA în sumă

de 1.314 RON, cheltuielile cu aceste obiecte de inventar nefiind efectuate în scopul

realizării de operațiuni impozabile.

S-a arătat faptul că,

potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (1) C. fisc., pentru determinarea profitului

impozabil, sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate

în scopul realizării de venituri impozabile. De asemenea, potrivit art. 145

alin. (2) C. fisc., orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă

achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul unor operațiuni

taxabile.

Susținerea reclamantei

în sensul că, deși cu aceste bunuri nu se realizează operațiuni taxabile, cum ar

fi valorificarea de produse alimentare, ele sunt auxiliare acestor operațiuni, nu

a fost reținută, întrucât însăși reclamanta recunoaște faptul că bunurile menționate

nu servesc la realizarea unor operațiuni taxabile, iar pe de altă parte, o asemenea

destinație nu este de natură a conferi dreptul la deducerea cheltuielilor, în condițiile

art. 21 alin. (1) și art. 145 alin. (2) C. fisc.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamanta SC L. SRL și s-a solicitat, în principal, admiterea

recursului și modificarea în parte a sentinței în sensul admiterii contestației

și, pe cale de consecință, să se mențină măsura suspendării procedurii administrative

în ceea ce privește suma de 1.725.140 RON dispusă prin decizia din 31 ianuarie 2013

emisă de intimată și să se dispună anularea în parte a deciziei din 31 martie 2013

în ceea ce privește suma de 389.911 RON, urmând ca recurenta să fie exonerată de

plata acestei sume, modificând în mod corespunzător decizia de impunere din 9

iulie 2012 și a raportului de inspecție din 9 iulie 2012.

În subsidiar, s-a solicitat

admiterea recursului, casarea cu trimitere spre rejudecare cu recomandare către

prima instanță de a se efectua o expertiză contabilă care să stabilească prejudiciul

real datorat de recurentă în ceea ce privește debitul de 389.911 RON.

În motivele de recurs

a fost criticată sentința instanței de fond pentru că a fost respinsă în mod nejustificat

punctul de vedere al recurentei în ceea ce privește existența unor relații comerciale

între cele două societăți, motiv pentru care a și contestat achiziționarea mărfurilor

de la SC B. SRL, deoarece nu s-a făcut nicio dovadă că această societate a livrat

marfa pentru care a emis și comunicat către recurentă factura din 2011, aceasta

nefiind semnată și ștampilată de un reprezentant al societății beneficiare.

Referitor la cheltuielile

de investiții în sumă de 136.452 RON apreciate ca nedeductibile, recurenta a arătat

că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra probelor cu acte administrate de societate.

Astfel, în dovedirea susținerii

contestației societății în cuprinsul acesteia s-a menționat existența unui contract

de comodat din 1 ianuarie 2006, prelungit la 30 decembrie 2006 privind imobilul

din comuna C., județul Buzău, predat în folosință cu titlu gratuit către SC L.

SRL pe o perioadă de 10 ani, în vederea transformării lui în spațiu comercial de

către proprietarii L.M. și L.G., conform contractului de vânzare-cumpărare din

anul 1999.

În acest spațiu, susține

recurenta, au fost necesare investiții substanțiale și acolo funcționau 5 gestiuni

separate, aspecte dovedite cu cele 4 certificate constatatoare emise la 5

martie 2008 de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Prahova.

La acest imobil s-au efectuat

în perioada 1 ianuarie-31 martie 2010 lucrări de reparații și întreținere în sumă

totală de 136.452 RON și au fost prezentate documente justificate din care rezultă

achiziționarea de materiale de construcții și prestări servicii, astfel că acestea

aveau caracter deductibil la calculul profitului impozabil și putea să deducă TVA

în sumă de 38.331 RON.

În legătură cu cheltuielile

în sumă de 157.366 RON, reprezentând 18.990 RON c/valoare obiecte de inventar achiziționate

în anul 2010 și 138.376 RON c/valoare cheltuieli cu întreținere și reparații la

imobilul din comuna C. a fost criticată soluția instanței de fond pentru că a considerat

că nu a prezentat documente justificative și că ar fi încălcat dispozițiile

art. 24 alin. (1) și art. 24 alin. (3) lit. d) C. fisc.

Recurenta susține că pentru

anul 2010 obiectele de inventar achiziționate au fost găsite la punctul de lucru

din comuna C., ceea ce dovedește realitatea operațiunii, mai ales că era încheiat

un contract de comodat pentru acel imobil încă din anul 2006.

Pentru anul 2011, lucrările

efectuate în sumă de 138.376 RON sunt cheltuieli deductibile deoarece imobilul se

afla în folosința societății recurente în baza contractului de comodat, astfel că

nu se impunea plata pe profit în sumă de 25.178 RON.

Cu privire la suma de

32.210 RON reprezentând cheltuieli cu diurne mărfuri și obiecte de inventar, achiziționate

în perioada 2010-2011 de la diverși furnizori declarați inactivi sau cu un comportament

fiscal tip fantomă, a fost criticată soluția instanței de fond pentru că nu s-a

pronunțat asupra actelor depuse de contestatoare, care dovedeau contrariul susținerilor

inspectorilor fiscali.

A fost criticată soluția

instanței de fond și pentru considerarea ca nedeductibile a cheltuielilor cu combustibilul

pentru autoturismul A. în sumă de 11.764 RON deși acesta era folosit pentru deplasările

la și de la punctele de lucru din județul Buzău și sediul din Ploiești, dar și de

către agenții de vânzări. Mai mult, asociatul unic L.M. avea în proprietate un alt

autoturism, astfel că nu avea nevoie de un A. pentru nevoi personale.

Recurenta consideră greșita

obligare a societății la plata sumei de 3.760 RON deoarece bunurile achiziționate

au fost folosite pentru buna desfășurare a acțiunii societății, unele puncte de

lucru având ca obiect de activitate alimentația publică.

În privința sumelor de

6.580 RON impozit pe profit și 116.391 RON, stabilite pentru neconcordanța declarațiilor

informative cod 394 RON pentru facturile fiscale de aprovizionare de la furnizorii

SC H.S.M. SRL și SC C.G. SRL, recurenta susține că judecătorul fondului nu a avut

rol activ și nu a dispus efectuarea unei expertize și pentru a se verifica și că

două din cele 12 facturi nu se regăsesc în evidența contabilă și că au fost achitate

în numerar chiar de reprezentantul firmei H.

S-a considerat de către

recurentă că instanța de fond nu a analizat apărările recurentei privind situația

SC C.G. SRL și SC H.S.M. SRL, firme care au același administrator și asociat și

se impune efectuarea unei verificări încrucișate.

Acest recurs a fost declarat

prin lichidatorul judiciar și semnat de avocat V., dar a fost declarat recurs și

prin av. G.A., iar în cadrul motivele de recurs, recurenta a reluat cele precizate

în acțiune la 7 martie 2013 în legătură cu relația SC D.E. SRL Buzău, SC H.S.M.

SRL, SC C.G. SRL și SC B. SRL și au fost contestate aceleași sume ca și în primul

recurs.

S-au depus la dosar înscrisuri,

sentința penală nr. 167 din 26 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția

penală și decizia nr. 17 din 31 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești,

secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Soluția instanței de recurs

După examinarea motivelor

de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul

declarat pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a fost

învestită cu soluționarea acțiunii reclamantei prin care a solicitat anularea deciziei

din 31 ianuarie 2013, decizie emisă în soluționarea contestației administrative

în ceea ce privește decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală din 9

iulie 2012 emise de D.G.F.P. Prahova.

Prin decizia din 31

ianuarie 2013 a D.G.F.P. Prahova s-a dispus suspendarea soluționării contestației

pentru suma de 1.725.140 RON, din care 70.908 RON diferență impozit pe profit, 7.825

RON accesorii aferente impozitului pe profit, 1.396.620 RON diferențe suplimentare

TVA de plată și 249.787 RON accesorii aferente TVA până la pronunțarea unei soluții

definitive pe latură penală având în vedere că prin rechizitoriul din 2012 al D.I.I.C.O.T.,

Serviciul Teritorial Ploiești au fost trimise în judecată asociatul și administratorul

SC L. SRL Ploiești.

Prin aceeași decizie a

fost respinsă ca neîntemeiată contestația împotriva deciziei de impunere pentru

sume de 389.911 RON, din care 61.213 RON diferență suplimentară la impozitul pe

profit, 20.502 RON accesorii aferente acestei diferențe suplimentare de impozit

pe profit, 236.453 RON TVA stabilit suplimentar de plată și 71.743 RON accesorii

aferente TVA stabilit suplimentar și a fost respinsă ca nemotivată contestația pentru

suma totală de 7.559 RON impozit pe profit TVA și accesorii aferente acestora.

Instanța de fond a respins

acțiunea reclamantei atât în ceea ce privește măsura suspendării dispuse potrivit

art. 214 C. proc. fisc., cât și pentru suma de 389.911 RON pentru care contestația

administrativă a fost respinsă ca neîntemeiată.

În motivele de recurs

s-au făcut unele referiri și la sume pentru care procedura administrativă a fost

suspendată, dar din probele administrate în cauză rezultă că problema sumelor stabilite

suplimentar și pentru care a fost întocmit rechizitoriul a fost rezolvată în cadrul

litigiului penal, așa cum rezultă din sentința penală din 26 aprilie 2013 pronunțată

de Tribunalul Prahova, secția penală, și decizia nr. 17 din 31 ianuarie 2014 pronunțată

de Curtea de Apel Ploiești, secția penală, astfel că în privința acestei soluții

a instanței de fond nu se impune modificarea pentru că organele fiscale au procedat

la reluarea soluționării contestației administrative, încetând motivul suspendării,

fiind emisă decizia din 21 august 2014 către D.G.F.P. Prahova depusă la dosarul

instanței de recurs.

Criticile recurentei referitoare

la suma pentru care a fost soluționată contestația administrativă ca neîntemeiată

și pentru care acțiunea reclamantei a fost respinsă sunt nefondate.

Primul motiv de recurs

invocat este cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. potrivit căreia hotărârea

este nelegală dacă nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din analiza hotărârii

pronunțate rezultă că hotărârea instanței de fond a fost motivată cu respectarea

prevederilor art. 261 C. proc. civ., fiind prezentată situația de fapt, temeiurile

de drept și argumentele pentru care a fost respinsă acțiunea reclamantei, astfel

că vor fi respinse criticile recurentei.

Al doilea motiv de recurs

invocat este cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia este

nelegală hotărârea pronunțată fără temei legal ori a fost dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii, dar recurenta nu a invocat expres care ar fi textele

legale care au fost aplicate greșit sau încălcate de către instanța de fond în pronunțarea

hotărârii atacate, ci critică soluția în special pentru că instanța de fond nu s-ar

fi pronunțat asupra probelor cu acte administrată de reclamantă cu ocazia soluționării

litigiului în primă instanță.

A fost contestată soluția

instanței de fond în privința următoarelor sume:

- suma de 6.590 RON impozit

pe profit și 116.391 RON reprezentând TVA, calculate ca urmare a facturilor emise

de SC H.S.M. SRL și SC C.G. SRL.

Cu privire la aceste sume

recurenta a arătat că nu pot fi stabilite obligații suplimentare pentru că facturile

nu au fost semnate sau ștampilate de vreun reprezentant al său, nu există dovada

că au fost plătite, nici că au fost predate.

Organele de control au

stabilit că reclamanta datorează impozit pe profit și TVA aferent acestor facturi

deoarece ele au fost emise de firmele furnizoare, dar nu au fost înregistrate în

evidențele fiscale ale acesteia.

Faptul că nu sunt semnate

de un reprezentant al reclamantei nu prezintă relevanță din moment ce aceste livrări

au fost declarate de firmele furnizoare în declarația informativă cod 394 privind

livrările, prestările și achizițiile efectuate pe teritoriul național, pentru aceste

facturi reclamanta era obligată la plata TVA, iar pentru veniturile obținute din

valorificarea acestor bunuri avea obligația de a plăti impozit pe profit, astfel

că soluția instanței de fond este legală.

Pentru a fi exonerată

de plata acestor sume reclamanta are tot interesul să susțină că nu a fost plătită

contravaloarea acestor bunuri achiziționate în baza acestor facturi sau că ele nici

nu au fost predate, dar acestea sunt simple afirmații, nedovedite.

- suma de 8.930 RON, din

care 2.031 RON TVA, accesorii aferente de 692 RON impozit pe profit, 135 RON și

43 RON, accesorii aferente acesteia, conform facturii emise de SC B. SRL.

Recurenta susține că această

factură nu i-ar fi fost comunicată și că nu este semnată și ștampilată de vreun

reprezentant al acesteia, dar obligațiile fiscale suplimentare au fost stabilite

tocmai pentru faptul că facturile nu au fost înregistrate în evidența contabilă

a recurentei.

Susținerile recurentei

sunt nefondate deoarece organele de cercetare penală au dovedit faptul că bunurile

livrate în baza facturii emise de SC B. SRL, respectiv 256 baxuri de vin au fost

nu numai achiziționate ci și comercializate pe piața internă, astfel că susținerile

recurentei sunt nefondate.

- suma de 136.452 RON

reprezentând cheltuieli cu investițiile efectuate în favoarea asociatului unic.

Recurenta susține că are

dreptul la deducerea cheltuielilor în sumă de 136.452 RON pentru că sunt deductibile

și la deducerea TVA în sumă de 38.331 RON deoarece în anul 2006 L.M. și L.G. au

dat în folosință cu titlu gratuit spațiul din C., județul Buzău și că avea deschis

un punct de lucru în acel imobil.

Pentru a beneficia de

dreptul de deducere a TVA trebuia ca recurenta să dovedească faptul că achiziția

este destinată utilizării în folosul unei operațiuni taxabile.

Conform art. 21 alin.

(1) C. fisc., sunt considerate cheltuieli deductibile pentru determinarea profitului

impozabil numai cheltuielile făcute în scopul realizării de venituri impozabile

și potrivit art. 21 alin. (4) lit. e) C. fisc., nu sunt deductibile cheltuielile

făcute în favoarea acționarilor sau asociaților.

În raport de susținerile

recurentei că avea încheiat, încă din anul 2006, un contract de comodat prin care

imobilul situat în comuna C., județul Buzău și care are ca proprietar pe asociatul

unic L.M. a fost dat în folosință societății reclamante, se constată că aceste susțineri

au fost făcute atât în cadrul procedurii administrative cât și în fața instanței

de fond, dar fără a fi prezentate dovezi în acest sens.

Într-adevăr, la dosarul

instanței de recurs au fost depuse două înscrisuri, unul denumit contract de comodat

încheiat la 1 ianuarie 2006 pe o perioadă de 1 an, iar al doilea intitulat contract

de comodat încheiat la 30 decembrie 2006 pentru o perioadă de 10 ani ce se referă

la imobilul situat în comuna C., județul Buzău.

Însă, instanța de recurs

apreciază că aceste înscrisuri au fost întocmite pro causa pentru că dacă ele au

fost întocmite încă din anul 2006 atunci se impunea să fie înscrise în evidențele

contabile ale societății și puteau fi prezentate organelor de control, organului

de soluționare a contestațiilor sau instanței de fond, iar recurenta nu a precizat

motivul pentru care aceste înscrisuri nu au putut fi prezentate anterior declarării

recursului.

În condițiile în care

nu va fi considerat ca fiind un document care să dovedească faptul că acel imobil

ar fi fost dat în folosința societății reclamante în anul 2010, când se susține

că au fost efectuate acele îmbunătățiri, soluția instanței de fond prin care a fost

respinsă solicitarea reclamantei de a considera deductibile cheltuielile efectuate

și pentru a deduce TVA aferentă achizițiilor făcute este legală.

Oricum, este greu de considerat

că în anul 2006 ar fi fost încheiat contractul de comodat iar eventualele îmbunătățiri

s-ar fi făcut după 4 ani, mai ales că îmbunătățirile au constat în „amenajări living”,

„montat uși dormitor”, deși prin încheierea acelui presupus contract de comodat,

imobilul trebuia să aibă destinație comercială.

Recurenta a depus la dosar

și certificate constatatoare emise de Oficiul Comerțului de pe lângă Tribunalul

Prahova din care rezultă că în anul 2008 societatea reclamantă avea sediu secundar

în comuna C., județul Buzău, dar nici aceste documente nu pot dovedi susținerile

recurentei deoarece, așa cum s-a arătat anterior, îmbunătățirile au fost făcute

în anul 2010 și recurenta trebuia să dovedească faptul că avea deschis sediu secundar

în imobilul la care s-au făcut îmbunătățirile în acel an pentru că, deși avea sediul

secundar în anul 2008, ulterior sediile secundare puteau fi modificate.

De aceea, susținerile

recurentei sunt nefondate, iar soluția instanței de fond fiind legală și temeinică.

- suma de 157.366 RON

compusă din 18.990 RON reprezentând c/valoare obiecte de inventar achiziționate

în anul 2010 și 138.376 RON reprezentând c/valoare cheltuieli cu întreținerea și

reparații la imobilul din comuna C.

Pentru aceste sume organele

de control au stabilit că ele nu pot fi considerate cheltuieli deductibile la calculul

profitului impozabil deoarece nu au fost prezentate documente justificative, iar

instanța de fond a susținut că reclamanta nu a depus documente pentru aceste sume

nici în fața instanței de judecată.

Recurenta, prin cele două

recursuri, susține că aceste sume ar fi deductibile pentru că obiectele de inventar

au fost achiziționate pentru imobilul din localitatea C., iar cheltuielile cu întreținerea

și reparațiile au vizat același imobil.

Mai întâi, trebuie precizat

că pentru aceleași considerente pentru care criticile recurentei referitoare la

suma de 136.452 RON au fost apreciate ca nefondate, vor fi considerate nefondate

criticile recurentei ce vizează această sumă întrucât nu s-a făcut dovada că în

anul 2010 și 2011, când au fost făcute achizițiile de bunuri sau îmbunătățirile,

recurenta avea în folosință acel imobil sau că avea un sediu secundar în acel imobil.

Mai mult, în cazul acestor

sume, recurenta a susținut că a depus documente justificative în fața instanței

de fond, dar nici aceste susțineri nu sunt fondate deoarece, după verificări, nu

au fost prezentate instanței de fond, respectiv note de recepție, bonuri de consum,

respectiv situații de lucrări, devize pentru lucrările de întreținere din anul 2011,

astfel că soluția instanței de fond este legală și temeinică.

- referitor la cheltuielile

cu mărfurile în sumă de 31.210 RON achiziționate de la diverși furnizori.

Recurenta a invocat în

sprijinul solicitării sale de admitere a acțiunii concluziile raportului de expertiză

întocmit în cadrul dosarului penal ce s-a aflat pe rolul Tribunalului Prahova și,

ulterior, Curții de Apel Ploiești.

Chiar dacă în concluziile

raportului de expertiză referitoare la relațiile comerciale derulate de SC T.P.

SRL și SC D.L.F. SRL s-a precizat că acestea erau funcționale trebuie subliniat

că organele fiscale nu au considerat că cele două societăți ar fi fost declarate

inactive, ci s-a precizat ele au un comportament fiscal tip fantomă datorită faptului

că nu au depus nicio declarație la organul fiscal teritorial.

Anexele raportului de

expertiză invocate de recurentă nu au fost însușite nici de către organele de cercetare

penală pentru că în rechizitoriul D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Ploiești s-a

reținut că recurenta-reclamanta a făcut acte de comerț nereale cu 33 societăți furnizoare,

între care și cele două societăți.

Oricum, pentru că în cauza

se contestă existența creanței fiscale, instanța trebuie să analizeze întregul material

probatoriu administrat în cauză, nu numai expertizele efectuate în alte cauze și,

prin coroborarea acestor probe, să se stabilească dacă există sau nu obligația de

plată a unor creanțe fiscale de către recurentă.

Dacă s-ar împărtăși punctul

de vedere al recurentei, ar însemna că instanțele învestite cu soluționarea acțiunilor

de anulare a actelor administrativ fiscale prin care s-au stabilit obligații fiscale

suplimentare în sarcina unui contribuabil să nu mai poată face propria sa analiza

a probatoriilor dacă s-ar fi întocmit anterior, în cadrul unui litigiu civil sau

penal, un raport de expertiză contabilă ale cărei concluzii i-ar fi favorabile

Trebuie precizat că chiar

și în ipoteza în care au fost completate toate elementele prevăzute de lege în facturile

fiscale nu este înlăturată posibilitatea organului de control fiscal de a dovedi

că operațiunile comerciale la care se referă acestea sunt nereale, că acestea sunt

simulate și că au fost întocmite cu singurul scop de a frauda.

De aceea, organul fiscal

poate să constate că factura sau alt document justificativ are înscrise toate elementele/informațiile

prevăzute de lege la data operațiunii, dar se poate dovedi, contrar informațiilor

înscrise și completate corect (în mod formal) în factură că operațiunea la care

se referă aceasta nu a avut loc în realitate și că a fost întocmit cu singurul scop

de a frauda fiscul, scăzând baza de impozitare pentru o impozitare pe profit mai

mică și pentru a solicita deducerea de TVA necuvenit, ipoteză în care organul fiscal

are obligația de a răsturna prezumția de bună credință ce rezultă din completarea

facturii cu toate informațiile prevăzute de lege și de a dovedi deci fraudarea legii.

În speță, organul de control

fiscal a reușit să facă dovada că, deși au fost prezentate facturi, fie acestea

au înscrise elemente care dovedesc nerealitatea tranzacțiilor, fie acestea nu pot

fi considerate document justificativ și au fost prezentate elemente de fapt ce conduc

la ideea că acestea nu au la baza tranzacții reale.

- cheltuielile în sumă

de 11.764 RON cu combustibilul pentru autoturismul marca A.

În privința acestor cheltuieli

recurenta a susținut deducerea TVA pentru că autoturismul a fost folosit pentru

deplasările la punctele de lucru din județul Buzău, dar susținerile sunt nefondate

deoarece autoturismul este destinat transportului rutier de persoane și nu face

parte din categoriile de autoturisme exceptate pentru care se acordă dreptul de

deducere a TVA conform art. 145

1

alin. (1) C. fisc., în forma în vigoare

în anii 2009-2012.

Oricum, se impune ca recurenta

să facă dovada că vehiculul se află în proprietatea sau folosința contribuabilului,

conform art. 21 alin. (4) lit. t) C. fisc., pentru a se verifica categoria și pentru

a stabili dacă se încadrează în excepțiile prevăzute de lege, or, nu a fost făcută

o asemenea dovadă.

Abia odată cu concluziile

scrise recurenta a depus copia unei decizii emise în 2006 prin care s-ar fi hotărât

achiziționarea unui autoturism marca A. în leasing, dar această copie a deciziei

nu va putea fi luată în considerare pentru că, pe de o parte, se poate aprecia că

a fost întocmită pro causa iar, pe de altă parte, a fost depusă fără a fi încuviințată

proba conform legii. Mai mult, cum era întocmită încă din 2006 și dacă se referă

la autoturismul pentru care s-a refuzat dreptul de deducere a TVA, nu s-a precizat

de ce nu a fost folosită până în prezent, iar în motivele de recurs nu s-a făcut

nicio referire la existența acesteia.

- referitor la suma de

7.526 RON pentru achiziția autoturismului marca A.

Nu se poate nega faptul

că recurenta a achiziționat acest autoturism dar nu poate beneficia de deducere

TVA aferentă achiziției acestuia.

Condițiile în care se

putea beneficia de deducerea TVA în anul 2009, anul achiziționării autoturismului,

erau prevăzute în art. 145

1

alin. (1) C. fisc., iar autoturismul ce a

fost achiziționat nu se încadrează în aceste condiții și, astfel, nu poate beneficia

de dreptul de deducere a TVA, iar în motivele de recurs nu se face nicio referire

la prevederile legale care ar fi îndreptățit-o să beneficieze de deducerea TVA,

în raport de prevederile art. 145

1

alin. (1) C. fisc., forma în vigoare

la data achiziționării.

- suma de 3.760 RON reprezentând

cheltuieli aferente bunurilor care nu au fost utilizate în scopul realizării de

venituri impozabile.

Factura în sumă de 3.760

RON a reprezentat documentul prin care au fost achiziționate produse de uz casnic,

din care TVA a fost în sumă de 1.314 RON.

Chiar recurenta a solicitat

să se constată că, deși cu aceste bunuri nu se realizează operațiuni taxabile, ele

sunt auxiliare însă, în raport de dispozițiile art. 145 alin. (2) lit. a) C. fisc.

și ale art. 21 alin. (1) din același cod, aceste achiziții nu pot fi considerate

destinate utilizării în folosul unei operațiuni taxabile și, de aceea, solicitarea

recurentei este nefondată.

Referitor la solicitarea

subsidiară a recurentei, aceea de casare cu trimitere spre rejudecare, se constată

că și aceasta este nefondată deoarece expertiza, potrivit art. 201 alin. (1) C.

proc. civ., se dispune pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, or obiectivul

indicat de recurentă nu vizează o asemenea situație, ci modul de interpretare al

unor probe depuse la dosar, ceea ce este atributul exclusiv al instanței de judecată.

Apreciind că soluția instanței

de fond este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ., raportat la

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul declarat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC L. SRL, prin administrator judiciar SC D., U. și A. SPRL împotriva

sentinței nr. 145 din 23 mai 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 martie 2015.