ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 623/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe reclamanta M&D S.F. S.R.L., prin administrator judiciar M. S.P.R.L., a chemat în judecată pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Raportului de inspecție fiscală FN încheiat la data de 02 octombrie 2009 și a Deciziei de impunere din 02 octombrie 2009 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, cu cheltuieli de judecată. Prin întâmpinare, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța a invocat, în raport de dispozițiile art. 205 C. proc.

fisc., excepția prematurității acțiunii, iar pe fond a solicitat respingerea cererii. Prin Sentința nr. 128/CA din 12 aprilie 2010, Curtea de Apel Constanța a admis excepția prematurității, a respins contestația formulată de reclamanta S.C. M&D S.F. S.R.L. - prin administrator judiciar M. S.P.R.L. și administrator special N.D., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, având ca obiect contestație act administrativ fiscal, ca fiind prematur introdusă. Pentru a pronunța aceasta sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că din analiza dispozițiilor art. 205 - 218 C. proc. fisc. rezultă că instanța nu poate fi sesizată în vederea exercitării controlului de legalitate asupra măsurilor dispuse decât după finalizarea procedurii administrative, prin emiterea unei decizii care să analizeze fondul raportului juridic fiscal.

Prin urmare, instanța de fond, având în vedere că reclamanta a înțeles să sesizeze instanța de judecată anterior soluționării de instituția abilitată a contestației formulate, a constatat că excepția invocată de pârâtă este întemeiată. Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta M&D S.F. S.R.L., prin administrator judiciar M. S.P.R.L., considerând-o netemeinică și nelegală și invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Prin cererea de recurs, în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că hotărârea atacată este lipsită de temei legal și pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind soluționată în mod greșit excepția prematurității acțiunii.

Se menționează, pe de o parte, că a fost depășit, de către organul de soluționare a contestației înregistrate la Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța la 20 octombrie 2009, termenul de 45 de zile prevăzut de dispozițiile art. 70 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, fapt ce a determinat promovarea acțiunii la instanța de contencios administrativ pentru anularea Deciziei de impunere din 2 octombrie 2009 și a Raportului de inspecție fiscală din data de 2 octombrie 2009, emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța. Pe de altă parte, se arată că și în ipoteza în care autoritatea publică tace și nu răspunde în termenul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, era îndreptățită să introducă acțiune în anulare potrivit art. 8 alin. (1) din aceeași lege, astfel că instanța de fond a interpretat greșit aceste dispoziții legale atunci când a analizat excepția prematurității acțiunii.

Recurenta-reclamantă invocă și jurisprudența instanței supreme pentru soluția de admitere a recursului, casarea sentinței atacate și admiterea acțiunii formulate. Înalta Curte, analizând recursul în raport de motivele invocate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente, apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Pentru început se impune a fi făcută o lămurire de ordin terminologic cu privire la hotărârea recurată. Întrucât potrivit art. 255 alin. (1) C. proc.

civ., hotărârile prin care se rezolvă fondul cauzei în primă instanță se numesc "sentințe", instanța de recurs apreciază o eroare materială menționarea ca "decizie" a hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Constanța, astfel că toate referirile din decizia în cauză se vor face la aceasta ca "sentință". Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă prezentată anterior, recurenta-reclamantă a solicitat prin acțiunea formulată la instanța de contencios administrativ în contradictoriu cu Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, anularea Deciziei de impunere din 2 octombrie 2009 și a Raportului de inspecție fiscală din 2 octombrie 2009 prin care i-au fost impuse la plată accize în cuantum de 16.603.574 RON și majorări de întârziere în cuantum de 5.566.642 RON.

Necontestat este faptul că recurenta-reclamantă a formulat contestație împotriva titlului de creanță, materializat prin decizia de impunere menționată, în condițiile art. 205 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pe care a înaintat-o Direcției Generale a Finanțelor Publice Constanța, aceasta transmițând-o Agenției Naționale de Administrare Fiscală, competentă să o soluționeze, potrivit dispozițiilor art. 209 alin. (1) din același act normativ. Procedura de soluționare a contestațiilor formulate împotriva actelor administrativ-fiscale este prevăzută în Titlul IX C. proc. fisc. Potrivit dispozițiilor art. 218 alin. (2) din Titlul IX al actului normativ menționat, deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar la instanța de contencios administrativ competentă, în condițiile legii.

În mod corect, instanța de fond reținând că dispozițiile art. 205, 218 C. proc. fisc. instituie o procedură administrativă specială de soluționare a contestațiilor împotriva actelor administrativ fiscale, care, fără a fi calificată drept jurisdicție administrativă, derogă de la normele de drept comun privind procedura prealabilă cuprinse în art. 7 din Legea nr. 554/2004. Avându-se în vedere și dispozițiile speciale ale art. 218 alin. (2) menționate anterior, este evident că numai după emiterea unei decizii în soluționarea contestațiilor se poate formula acțiune la instanța de contencios administrativ competentă pentru anularea actelor administrativ fiscale. Fiind vorba de o procedură de soluționare a contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale, expres reglementată de Titlul IX menționat, dispozițiile sunt de strictă interpretare, astfel că în cauza dedusă judecății nu se poate reține incidența termenului prevăzut de art. 70 alin. (1) C. proc.

fisc., referitor la soluționarea cererilor contribuabililor, altele decât contestațiile împotriva titlului de creanță și împotriva altor acte administrativ-fiscale. Cum legiuitorul a înțeles să deroge prin dispozițiile cuprinse în Titlul IX, în ceea ce privește calea administrativă de atac împotriva titlurilor de creanță, cum este și decizia de impunere, de la prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004, referitoare la plângerea prealabilă, se aplică cu prioritate dispozițiile speciale C. proc. fisc., astfel că nu poate fi reținută nici incidența dispozițiilor cu caracter general din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, la care face referire recurenta-reclamantă în cererea de recurs.

Avându-se în vedere considerentele expuse, sunt nefondate criticile recurentei-reclamante cu privire la aceste aspecte, fiind soluționată în mod corect excepția prematurității acțiunii, întrucât în lipsa unei decizii emise în soluționarea contestației nu poate fi sesizată instanța de contencios administrativ competentă, în condițiile legii, fiind prematură o acțiune care să vizeze anularea actului administrativ considerat nelegal. Dacă recurenta-reclamantă aprecia că nu a fost soluționată într-un termen rezonabil contestația sa, putea sesiza instanța de contencios administrativ cu o cerere care să privească obligarea organului competent să soluționeze contestația. Mai mult, întrucât contestația are ca obiect accize și accesorii în cuantum de peste 3 milioane RON, organul competent să emită decizia de soluționare a contestației este, potrivit art. 209 alin. (1) lit. c) din O.G.

nr. 92/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Direcția Generală de soluționare a contestațiilor din cadrul A.N.A.A.F., ori, după cum se constată, recurenta-reclamantă nu a înțeles să formuleze o astfel de acțiune și în contradictoriu cu aceasta. O parte din jurisprudența invocată în cererea de recurs vizează tocmai cele reținute în precedent și, prin urmare, nu se referă la o acțiune identică cu a recurentei-reclamante, cum, de altfel, se constată și în ceea ce privește celelalte decizii menționate, astfel că și sub acest aspect susținerile recurentei-reclamante sunt nefondate. Față de toate considerentele expuse, instanța de recurs reține că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., fiind legală și temeinică hotărârea recurată. În consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de S.C. "M&D S.F." S.R.L. prin administrator judiciar M. S.P.R.L. împotriva Sentinței civile nr. 128/CA din 12 aprilie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2011.