ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5683/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 251/CA din 18 august 2011, Curtea de Apel Constanța – secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC G.C. SRL Constanța, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Constanța, și a suspendat, în parte, executarea Deciziei de impunere din 27 iunie 2011 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, până la soluționarea irevocabilă a contestației formulate de reclamantă, precum și până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în anularea deciziei – plângere.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, reținând următoarele: În perioada 22 noiembrie 2010 – 22 iunie 2011, a fost efectuată la sediul reclamantei, o inspecție fiscală de către reprezentanții pârâtei, având ca obiect „verificarea modului de constituire, evidențiere și virarea impozitelor, contribuțiilor și taxelor datorate de SC G.C. SRL la bugetul general consolidat al statului”.

Cu acel prilej a fost întocmit Raportul de inspecție fiscală din data de 22 iunie 2011, precum și Procesul verbal din 22 iunie 2011, stabilindu-se în sarcina reclamantei o serie de obligații fiscale cu privire la taxa pe valoare adăugată și la impozitul pe profit, pentru care s-au calculat majorări de întârziere și dobânzi, precum și penalități, stabilindu-se totodată termen de plată a sumelor suplimentare pentru data de 20 iulie 2011. Ulterior, prin Decizia de impunere din 27 iunie 2011, emisă de pârâtă, s-au stabilit în sarcina reclamantei sume suplimentare de plată pentru TVA, în cuantum de 1.436.651 lei si dobânzi/penalități/majorări în cuantum de 1.461.694 lei, iar pentru impozitul pe profit în cuantum de 1.192.241 lei și dobânzi/majorări/penalități în cuantum de 1.125.644 lei.

Respectând dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, reclamanta a formulat contestație la organul emitent, înregistrată sub nr. 6418 din 13 iulie 2011, (filele 18-33 dos. fond), ce încă nu a fost soluționată. Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și ale O.G. nr. 92/2003 – Codul de procedură fiscală, rezultă că, actul administrativ, în general, dar și actul administrativ fiscal, ca specie a actului administrativ, se bucură de prezumția de legalitate, fiind executoriu, din oficiu. În aceste condiții, suspendarea executării actelor administrativ-fiscale, reprezintă o operațiune juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, fiind o situație de excepție, care se poate dispune numai în condițiile legii.

Așa fiind, în această fază procesuală, pentru admisibilitatea cererii, având ca obiect suspendarea executării actului administrativ fiscal, legea contenciosului administrativ, condiționează îndeplinirea cumulativă a unor condiții, după cum urmează: 1) - abordarea judecății; 2) - depunerea unei cauțiuni; 3) - luarea măsurii prin examinarea condițiilor de admisibilitate impuse de dispozițiile art. 14 cu referire la art. 15 din Legea nr. 554/2004. Prima instanță a reținut că materialul probator administrat în cauză face dovada îndeplinirii cumulative a sus-menționatelor condiții de admisibilitate impuse de lege, în sensul că: 1) reclamanta a formulat contestație în fața organului emitent – D.G.F.P.

Constanța, ce urmează a fi soluționată de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul A.N.A.F., având în vedere art. 209 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (fiind contribuabil mare, ce contestă impozite mai mari de 3.000.000 lei); 2) reclamanta a făcut dovada depunerii cauțiunii în sumă de 200.000 lei, conform Recipisei de consemnare din 12 august 2011, la C.E.C. Bank – Sucursala Constanța, potrivit dispozițiilor art. 215 alin. (2) C. proc.

fisc., fiind vorba despre un act administrativ fiscal; 3) în ceea ce privește îndeplinirea acestor condiții, s-a reținut că în cauză, au fost produse dovezi în sensul că autoritatea publică prin Decizia de impunere din 27 iunie 2011, a stabilit în sarcina reclamantei sume suplimentare de plată pentru TVA, precum și un termen de plată a acestor sume pentru data de 20 iulie 2011, aceasta în condițiile în care, după expirarea termenului, actul administrativ fiscal devine susceptibil de executare.

Procedând la examinarea celor două condiții de admisibilitate ale cererii deduse judecății și având în vedere că se află în situația de a analiza sumar aparența dreptului reclamantei, prima instanță reține: A) - Măsura solicitată de reclamantă, se justifică prin existența în cauză, a unui „caz bine justificat”, ca „împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ”, astfel cum se prevede în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

În speță, s-a făcut dovada existenței unui „caz bine justificat” deoarece rezultă o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ atacat, atât timp cât, organul de control fiscal, a presupus că anumite situații de fapt care există în prezent (anul 2011) privind pe cei 4 furnizori, existau și în momentul desfășurării de operațiuni comerciale de către reclamantă cu aceștia (anii 2007 și 2008), aplicând în mod greșit textul de lege privind starea de contribuabil inactiv, apreciind că, deși aceștia au fost declarați inactivi în cursul anului 2010, li se aplică regimul fiscal specific, atât lor, cât și reclamantei, care a efectuat operațiuni cu aceștia, de când au acest comportament de inactivi.

De asemenea, „cazul bine justificat” este reprezentat și de faptul că organele de control au opinat că operațiunile comerciale desfășurate cu acești 4 furnizori nu sunt reale, opinie ce nu poate rezista, cel puțin până la soluționarea contestației/acțiunii în anulare, în fața dovezilor ce atestă realitatea desfășurării acestor operațiuni și în fond, a achiziției cerealelor, conform celor înscrise în facturi. S-a mai reținut că cele 4 societăți furnizoare nu au fost declarate inactive conform O.P.A.N.A.F. nr. 575/2006 privind stabilirea și declararea contribuabililor inactivi, la momentul desfășurării operațiunilor comerciale cu aceștia și nici nu se poate opina că au avut un comportament de inactivi, astfel încât să le fie aplicabile prevederile art. 78 alin. (5) din O.G.

nr. 92/2003, în condițiile în care o astfel de atitudine își produce efectele din momentul declarării acelor societăți ca inactive și publicării în M.O a acestei situații.

De altfel, concluzionează prima instanță, acesta este și sensul textului de lege sus-menționat – art. 78 alin. (5) „Contribuabilii persoane juridice sau orice alte entități fără personalitate juridică, sunt declarați inactivi și le sunt aplicabile prevederile art. 11 alin. (1 1 ) și alin. (1 2 ) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal …”, nefiind relevant, prin raportare la situația juridică a reclamantei la momentul desfășurării operațiunilor, faptul că acele societăți nu mai funcționează la sediile declarate și că nu și-ar fi depus declarațiile fiscale și bilanțul pentru anul 2008. De asemenea, se arată în considerentele sentinței atacate, probatoriul administrat în cauză, conform art. 1169 C. civ., face dovada că părțile au desfășurat operațiuni comerciale atestate de următoarele dovezi: contracte, facturi, avize de însoțire a mărfurilor, bonuri cântar, buletine de analiză, facturi de revânzare a mărfurilor, registre contabile, cu mențiunea că operațiunea de cumpărare de mărfuri de către reclamantă de la cei 4 furnizori este o operațiune ce corespunde obiectului principal de activitate al acesteia.

Dintr-o altă perspectivă, prima instanță reține că decontarea contravalorii mărfurilor achiziționate s-a făcut prin bancă, pe baza unor facturi ce sunt dovezi incontestabile că operațiunile de vânzare-cumpărare sunt reale, aceasta cu atât mai mult cu cât între părți au existat convenții comerciale sub acest aspect, ce se coroborează cu toate celelalte mijloace de probă administrate în cauză și, în mod expres, cu plata făcută prin transfer bancar. Că situația de fapt este reală, rezultă, în opinia primei instanțe, și din împrejurarea că aceleași cantități de mărfuri au fost livrate mai departe de către reclamantă clienților săi care au achitat contravaloarea acestora cu ordin de plată, din care rezultă și plata TVA-ului aferent, pe care l-au dedus conform legii și, ulterior, a fost colectat de către reclamantă care l-a virat la bugetul statului.

În speță, reține prima instanță, facturile emise de cei 4 furnizori cuprind datele solicitate de dispozițiile art. 155 alin. (5) lit. f) din Legea nr. 571/2003, din care rezultă „Denumirea/numele și adresa beneficiarului bunurilor sau serviciilor, precum și codul de înregistrare în scopuri de TVA sau codul de identificare fiscală al beneficiarului”, singura omisiune reprezentând-o adresa completă a reclamantei, prin neindicarea străzii sediului social, aspect ce poate fi îndreptat potrivit dispozițiilor art. 159 din Normele de aplicare a Codului fiscal. Concluzionând sub aspectul îndeplinirii celei dintâi condiții, prima instanță apreciază că divergențele de opinii din actul de control și dovezile realității operațiunilor comerciale cu cei 4 furnizori sunt de natură a crea o „îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ” și, astfel, această condiție este îndeplinită.

În referire la cea de-a doua condiție de admisibilitate a cererii, prima instanță reține: B) „Paguba iminentă” este definită de dispoziția cuprinsă în art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, ca fiind un prejudiciu material viitor, dar previzibil, cu evidență – ca primă situație – care ar determina perturbarea previzibilă gravă a funcționării societății. Probatoriul administrat în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 1169 C. civ., face dovada îndeplinirii și celei de a doua condiții legale pentru luarea măsurii suspendării solicitată, dată fiind iminența producerii unei pagube în patrimoniul societății, în condițiile în care, dacă nu s-ar dispune suspendarea executării actului administrativ fiscal, reclamanta s-ar afla în situația de a fi obligată ca, la data de 20 iulie 2011, să achite suma totală de 4.856.056 lei către bugetul de stat.

Nu numai că, potrivit rulajelor și soldurilor bancare, reiese că nu dispune de aceste lichidități dar scoaterea unor sume importante din rulajul zilnic de plată a furnizorilor, a angajaților, a altor taxe și impozite lunare nu ar face decât să îngreuneze activitatea societății reclamante, chiar în acest punct culminant al anului comercial – vara, perioada de campanie agricolă. Prin poprirea conturilor reclamantei, s-ar ajunge în imposibilitate totală de desfășurare a activității, întrucât ar determina o reacție în lanț în privința imposibilității de achitare a plăților pentru furnizorii de mărfuri și alte materii prime, imposibilitatea achitării creditelor angajate de societate, precum și o imposibilitate de a plăti salariile celor 40 de angajați.

O măsură de executare silită asupra bunurilor reclamantei, imobile (ferme, depozite) și mobile (utilaje de transport cereale), imobilizări care au o valoare contabilă dublă față de sumele suplimentare stabilite prin decizie de plată ar duce ulterior la imposibilitatea totală de realizare a obiectului reclamantei de activitate și ar determina, evident, starea de insolvență a societății reclamante iar, odată declarată starea de insolvență, societatea reclamantă și-ar pierde credibilitatea pe piața de profil. Concluzionează prima instanță că măsura suspendării executării actului administrativ fiscal atacat este justificată iar neluarea acesteia ar produce un „prejudiciu greu de înlăturat”, fiind de necontestat riscul real de „perturbare ireversibilă a activității reclamantei”.

2. Recursul declarat de către Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, invocând generic prevederile art. 299-316 C. proc. civ. Recurenta nu și-a structurat criticile formulate în motive de recurs. Din modul cum este redactat memoriul de recurs, rezultă că hotărârea primei instanțe este combătută sub două aspecte, corespunzătoare celor două condiții impuse se art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru acordarea suspendării: - instanța s-a antepronunțat asupra fondului cauzei; - simplul fapt că executarea actului administrativ afectează într-o anumită măsură patrimoniul intimatei, nu justifică „paguba iminentă”.

3. Apărările intimatei SC G.C. SRL Constanța Prin întâmpinarea formulată, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Intimata a arătat că există o îndoială puternică asupra legalității actului atacat, corect surprinsă de curtea de apel, prin aceea că cei patru furnizori nu au fost declarați inactivi conform procedurii stabilite prin O.P.A.N.A.F. nr. 576/2006, aprecierile inspectorilor fiscali neavând o bază legală. La acest punct, intimata indică Decizia nr. 279 din 11 octombrie 2011 a D.G.F.P. Constanța, prin care, într-o speță similară, recurenta a adoptat acest punct de vedere. În dovedirea aceleiași condiții, intimata reia toate dovezile comerciale depuse la dosar: contracte, avize, facturi, facturi de revânzare, etc. Cât privește paguba iminentă, intimata insistă asupra efectelor dezastruoase asupra patrimoniului și reputației sale în situația executării debitului de peste un milion de euro, în litigiu.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma recursului declarat, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât și sub toate aspectele, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat numai în ceea ce privește momentul până la care este acordată suspendarea executării actului administrativ fiscal, pentru argumentele expuse în continuare 1. Argumente de fapt și de drept relevante Intimata-reclamantă SC G.C. SRL Constanța a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal competentă cu o cerere de suspendare în parte a executării Deciziei de impunere din 27 iunie 2011 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală.

Intimata-reclamantă a contestat în procedura administrativă parte din debitele stabilite în sarcina sa, respectiv: - TVA în cuantum de 1.366.223 lei; - majorări de întârziere de 1.070.181 lei și penalități de 204.933 lei; - impozit pe profit de 1.150.504 lei; - majorări de întârziere de 891.640 lei și penalități de 172.575 lei. Verificând îndeplinirea condițiilor privind „cazul bine justificat” și „paguba iminentă”, prima instanță a ajuns la concluzia că se impune suspendarea actului administrativ fiscal până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în anularea acestuia. Sentința atacată va fi modificată numai în ceea ce privește durata suspendării întemeiate pe dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât contestația administrativ fiscală nu a fost încă soluționată, nefiind abordată acțiunea în anulare.

Așa fiind, suspendarea poate fi dispusă numai „până la pronunțarea instanței de fond” asupra acțiunii având ca obiect anularea actului fiscal. Cât privește cele două condiții enunțate, Înalta Curte constată că judecătorul de la curtea de apel a adoptat o soluție corectă, probele administrate justificând acordarea suspendării. Examinând nemijlocit înscrisurile invocate de părți și răspunzând în același timp criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte reține următoarele: Referitor la cazul bine justificat Înalta Curte remarcă mai întâi formularea generică a criticilor recurentei subsumate acestui punct. Prima instanță nu a tranșat fondul, ci doar l-a „pipăit”, ceea ce era absolut necesar pentru identificarea „îndoielii serioase” în privința legalității actului cercetat.

Curtea de apel a reținut cu temei că nu este posibilă aplicarea retroactivă a statutului juridic de contribuabil inactiv, stabilit conform O.P.A.N.A.F. nr. 576/2006 privind stabilirea și declararea contribuabililor inactivi, în anul 2011, în privința celor 4 furnizori, cocontractanți ai societății comerciale intimate, pentru o perioadă anterioară, respectiv anii 2007-2008. p rezumția de inactivitate afirmată de recurentă, dedusă din nedepunerea declarațiilor fiscale și a bilanțului pentru anul 2008 nu are suport legal, câtă vreme legiuitorul a reglementat o procedură distinctă de declarare a inactivității, cu consecințele indicate în dispozițiile art. 11 alin. (1 1 ) și (1 2 ) C. fisc. Evident că la fondul cauzei va fi posibilă administrarea unui probatoriu complex pentru clarificarea realității operațiunilor comerciale dar în acest stadiu procesual aspectul reținut demonstrează îndeplinirea condiției cazului bine justificat.

Referitor la paguba iminentă Executarea unei sume totale de 4.856.056 lei de către recurentă, în contextul economic general, ar perturba în mod evident activitatea societății comerciale intimate, creându-se premisele incapacității de plată. La dosar s-au administrat dovezi din care rezultă că intimata nu dispune, potrivit rulajelor și soldurilor bancare, de lichidități care să se apropie de debitul indicat. De asemenea, executarea creanței ar genera și consecințe sociale semnificative, din perspectiva celor 40 de angajați ai intimatei, ale căror salarii nu ar mai putea fi plătite. Conchizând, și Înalta Curte consideră, la fel ca judecătorul de la curtea de apel, că în cauză sunt îndeplinite condițiile legale prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, soluția suspendării actului administrativ fiscal fiind legală.

2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 312 alin. (1) –(3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, se va admite recursul și se va modifica sentința în sensul preconizat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Constanța împotriva sentinței nr. 251/CA din 18 august 2011 a Curții de Apel Constanța – secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal. Modifică, în parte, sentința atacată în sensul că suspendarea executării durează până la pronunțarea instanței de fond. Menține restul dispozițiilor sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2011.