ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5683/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5683/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin sentința nr. 251/CA din 18

august 2011, Curtea de Apel Constanța – secția comercială, maritimă și

fluvială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de

reclamanta SC G.C. SRL Constanța, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală

a Finanțelor Publice a Județului Constanța, și a suspendat, în parte,

executarea Deciziei de impunere din 27 iunie 2011 privind obligațiile fiscale

suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, până la soluționarea

irevocabilă a contestației formulate de reclamantă, precum și până la

soluționarea irevocabilă a acțiunii în anularea deciziei – plângere.

Pentru a pronunța această sentință,

prima instanță a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14

din Legea nr. 554/2004, reținând următoarele:

În perioada 22 noiembrie 2010 – 22

iunie 2011, a fost efectuată la sediul reclamantei, o inspecție fiscală de

către reprezentanții pârâtei, având ca obiect „verificarea modului de

constituire, evidențiere și virarea impozitelor, contribuțiilor și taxelor

datorate de SC G.C. SRL la bugetul general consolidat al statului”.

Cu acel prilej a fost întocmit

Raportul de inspecție fiscală din data de 22 iunie 2011, precum și Procesul

verbal din 22 iunie 2011, stabilindu-se în sarcina reclamantei o serie de

obligații fiscale cu privire la taxa pe valoare adăugată și la impozitul pe

profit, pentru care s-au calculat majorări de întârziere și dobânzi, precum și

penalități, stabilindu-se totodată termen de plată a sumelor suplimentare

pentru data de 20 iulie 2011.

Ulterior, prin Decizia de impunere

din 27 iunie 2011, emisă de pârâtă, s-au stabilit în sarcina reclamantei sume

suplimentare de plată pentru TVA, în cuantum de 1.436.651 lei si

dobânzi/penalități/majorări în cuantum de 1.461.694 lei, iar pentru impozitul

pe profit în cuantum de 1.192.241 lei și dobânzi/majorări/penalități în cuantum

de 1.125.644 lei.

Respectând dispozițiile art. 7 din

Legea nr. 554/2004, reclamanta a formulat contestație la organul emitent,

înregistrată sub nr. 6418 din 13 iulie 2011, (filele 18-33 dos. fond), ce încă

nu a fost soluționată.

Din dispozițiile generale ale Legii

nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și ale O.G. nr. 92/2003 – Codul de

procedură fiscală, rezultă că, actul administrativ, în general, dar și actul

administrativ fiscal, ca specie a actului administrativ, se bucură de prezumția

de legalitate, fiind executoriu, din oficiu.

În aceste condiții, suspendarea

executării actelor administrativ-fiscale, reprezintă o operațiune juridică de

întrerupere vremelnică a efectelor acestora, fiind o situație de excepție, care

se poate dispune numai în condițiile legii.

Așa fiind, în această fază

procesuală, pentru admisibilitatea cererii, având ca obiect suspendarea

executării actului administrativ fiscal, legea contenciosului administrativ,

condiționează îndeplinirea cumulativă a unor condiții, după cum urmează:

1) - abordarea judecății;

2) - depunerea unei cauțiuni;

3) - luarea măsurii prin examinarea

condițiilor de admisibilitate impuse de dispozițiile art. 14 cu referire la

art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Prima instanță a reținut că

materialul probator administrat în cauză face dovada îndeplinirii cumulative a

sus-menționatelor condiții de admisibilitate impuse de lege, în sensul că:

1) reclamanta a formulat contestație

în fața organului emitent – D.G.F.P. Constanța, ce urmează a fi soluționată de

Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul A.N.A.F., având în

vedere art. 209 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de

procedură fiscală (fiind contribuabil mare, ce contestă impozite mai mari de

3.000.000 lei);

2) reclamanta a făcut dovada

depunerii cauțiunii în sumă de 200.000 lei, conform Recipisei de consemnare din

12 august 2011, la C.E.C. Bank – Sucursala Constanța, potrivit dispozițiilor

art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., fiind vorba despre un act administrativ

fiscal;

3) în ceea ce privește îndeplinirea

acestor condiții, s-a reținut că în cauză, au fost produse dovezi în sensul că

autoritatea publică prin Decizia de impunere din 27 iunie 2011, a stabilit în

sarcina reclamantei sume suplimentare de plată pentru TVA, precum și un termen

de plată a acestor sume pentru data de 20 iulie 2011, aceasta în condițiile în

care, după expirarea termenului, actul administrativ fiscal devine susceptibil

de executare.

Procedând la examinarea celor două

condiții de admisibilitate ale cererii deduse judecății și având în vedere că

se află în situația de a analiza sumar aparența dreptului reclamantei, prima

instanță reține:

A) - Măsura solicitată de

reclamantă, se justifică prin existența în cauză, a unui „caz bine justificat”,

ca „împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să

creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ”,

astfel cum se prevede în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

În speță, s-a făcut dovada

existenței unui „caz bine justificat” deoarece rezultă o îndoială puternică și

evidentă asupra prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ

atacat, atât timp cât, organul de control fiscal, a presupus că anumite

situații de fapt care există în prezent (anul 2011) privind pe cei 4 furnizori,

existau și în momentul desfășurării de operațiuni comerciale de către

reclamantă cu aceștia (anii 2007 și 2008), aplicând în mod greșit textul de

lege privind starea de contribuabil inactiv, apreciind că, deși aceștia au fost

declarați inactivi în cursul anului 2010, li se aplică regimul fiscal specific,

atât lor, cât și reclamantei, care a efectuat operațiuni cu aceștia, de când au

acest comportament de inactivi.

De asemenea, „cazul bine justificat”

este reprezentat și de faptul că organele de control au opinat că operațiunile

comerciale desfășurate cu acești 4 furnizori nu sunt reale, opinie ce nu poate

rezista, cel puțin până la soluționarea contestației/acțiunii în anulare, în

fața dovezilor ce atestă realitatea desfășurării acestor operațiuni și în fond,

a achiziției cerealelor, conform celor înscrise în facturi.

S-a mai reținut că cele 4 societăți

furnizoare nu au fost declarate inactive conform O.P.A.N.A.F. nr. 575/2006

privind stabilirea și declararea contribuabililor inactivi, la momentul

desfășurării operațiunilor comerciale cu aceștia și nici nu se poate opina că

au avut un comportament de inactivi, astfel încât să le fie aplicabile

prevederile art. 78 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003, în condițiile în care o

astfel de atitudine își produce efectele din momentul declarării acelor

societăți ca inactive și publicării în M.O a acestei situații.

De altfel, concluzionează prima

instanță, acesta este și sensul textului de lege sus-menționat – art. 78 alin.

(5) „Contribuabilii persoane juridice sau orice alte entități fără

personalitate juridică, sunt declarați inactivi și le sunt aplicabile

prevederile art. 11 alin. (1

1

) și alin. (1

2

) din Legea

nr. 571/2003 privind Codul fiscal …”, nefiind relevant, prin raportare la

situația juridică a reclamantei la momentul desfășurării operațiunilor, faptul

că acele societăți nu mai funcționează la sediile declarate și că nu și-ar fi

depus declarațiile fiscale și bilanțul pentru anul 2008.

De asemenea, se arată în

considerentele sentinței atacate, probatoriul administrat în cauză, conform

art. 1169 C. civ., face dovada că părțile au desfășurat operațiuni comerciale

atestate de următoarele dovezi: contracte, facturi, avize de însoțire a

mărfurilor, bonuri cântar, buletine de analiză, facturi de revânzare a

mărfurilor, registre contabile, cu mențiunea că operațiunea de cumpărare de mărfuri

de către reclamantă de la cei 4 furnizori este o operațiune ce corespunde

obiectului principal de activitate al acesteia.

Dintr-o altă perspectivă, prima

instanță reține că decontarea contravalorii mărfurilor achiziționate s-a făcut

prin bancă, pe baza unor facturi ce sunt dovezi incontestabile că operațiunile

de vânzare-cumpărare sunt reale, aceasta cu atât mai mult cu cât între părți au

existat convenții comerciale sub acest aspect, ce se coroborează cu toate

celelalte mijloace de probă administrate în cauză și, în mod expres, cu plata

făcută prin transfer bancar.

Că situația de fapt este reală,

rezultă, în opinia primei instanțe, și din împrejurarea că aceleași cantități

de mărfuri au fost livrate mai departe de către reclamantă clienților săi care au

achitat contravaloarea acestora cu ordin de plată, din care rezultă și plata

TVA-ului aferent, pe care l-au dedus conform legii și, ulterior, a fost

colectat de către reclamantă care l-a virat la bugetul statului.

În speță, reține prima instanță,

facturile emise de cei 4 furnizori cuprind datele solicitate de dispozițiile

art. 155 alin. (5) lit. f) din Legea nr. 571/2003, din care rezultă

„Denumirea/numele și adresa beneficiarului bunurilor sau serviciilor, precum și

codul de înregistrare în scopuri de TVA sau codul de identificare fiscală al

beneficiarului”, singura omisiune reprezentând-o adresa completă a reclamantei,

prin neindicarea străzii sediului social, aspect ce poate fi îndreptat potrivit

dispozițiilor art. 159 din Normele de aplicare a Codului fiscal.

Concluzionând sub aspectul

îndeplinirii celei dintâi condiții, prima instanță apreciază că divergențele de

opinii din actul de control și dovezile realității operațiunilor comerciale cu

cei 4 furnizori sunt de natură a crea o „îndoială puternică și evidentă asupra

prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ” și, astfel,

această condiție este îndeplinită.

În referire la cea de-a doua

condiție de admisibilitate a cererii, prima instanță reține:

B) „Paguba iminentă” este definită

de dispoziția cuprinsă în art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, ca fiind un

prejudiciu material viitor, dar previzibil, cu evidență – ca primă situație –

care ar determina perturbarea previzibilă gravă a funcționării societății.

Probatoriul administrat în cauză, în

conformitate cu dispozițiile art. 1169 C. civ., face dovada îndeplinirii și

celei de a doua condiții legale pentru luarea măsurii suspendării solicitată,

dată fiind iminența producerii unei pagube în patrimoniul societății, în condițiile

în care, dacă nu s-ar dispune suspendarea executării actului administrativ

fiscal, reclamanta s-ar afla în situația de a fi obligată ca, la data de 20

iulie 2011, să achite suma totală de 4.856.056 lei către bugetul de stat.

Nu numai că, potrivit rulajelor și

soldurilor bancare, reiese că nu dispune de aceste lichidități dar scoaterea

unor sume importante din rulajul zilnic de plată a furnizorilor, a angajaților,

a altor taxe și impozite lunare nu ar face decât să îngreuneze activitatea

societății reclamante, chiar în acest punct culminant al anului comercial –

vara, perioada de campanie agricolă.

Prin poprirea conturilor

reclamantei, s-ar ajunge în imposibilitate totală de desfășurare a activității,

întrucât ar determina o reacție în lanț în privința imposibilității de achitare

a plăților pentru furnizorii de mărfuri și alte materii prime, imposibilitatea

achitării creditelor angajate de societate, precum și o imposibilitate de a

plăti salariile celor 40 de angajați.

O măsură de executare silită asupra

bunurilor reclamantei, imobile (ferme, depozite) și mobile (utilaje de

transport cereale), imobilizări care au o valoare contabilă dublă față de

sumele suplimentare stabilite prin decizie de plată ar duce ulterior la

imposibilitatea totală de realizare a obiectului reclamantei de activitate și

ar determina, evident, starea de insolvență a societății reclamante iar, odată

declarată starea de insolvență, societatea reclamantă și-ar pierde

credibilitatea pe piața de profil.

Concluzionează prima instanță că

măsura suspendării executării actului administrativ fiscal atacat este

justificată iar neluarea acesteia ar produce un „prejudiciu greu de înlăturat”,

fiind de necontestat riscul real de „perturbare ireversibilă a activității

reclamantei”.

Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța

Împotriva

acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs

pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, invocând generic

prevederile art. 299-316 C. proc. civ.

Recurenta nu

și-a structurat criticile formulate în motive de recurs. Din modul cum este

redactat memoriul de recurs, rezultă că hotărârea primei instanțe este

combătută sub două aspecte, corespunzătoare celor două condiții impuse se art.

14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru acordarea suspendării:

- instanța

s-a antepronunțat asupra fondului cauzei;

- simplul

fapt că executarea actului administrativ afectează într-o anumită măsură

patrimoniul intimatei, nu justifică „paguba iminentă”.

intimatei SC G.C. SRL Constanța

Prin întâmpinarea formulată,

intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata a arătat că există o

îndoială puternică asupra legalității actului atacat, corect surprinsă de

curtea de apel, prin aceea că cei patru furnizori nu au fost declarați inactivi

conform procedurii stabilite prin O.P.A.N.A.F. nr. 576/2006, aprecierile

inspectorilor fiscali neavând o bază legală. La acest punct, intimata indică

Decizia nr. 279 din 11 octombrie 2011 a D.G.F.P. Constanța, prin care, într-o

speță similară, recurenta a adoptat acest punct de vedere.

În dovedirea aceleiași condiții,

intimata reia toate dovezile comerciale depuse la dosar: contracte, avize,

facturi, facturi de revânzare, etc.

Cât privește paguba iminentă,

intimata insistă asupra efectelor dezastruoase asupra patrimoniului și

reputației sale în situația executării debitului de peste un milion de euro, în

litigiu.

II. Considerentele Înaltei Curți

asupra recursului

Examinând sentința atacată prin

prisma recursului declarat, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât și sub

toate aspectele, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul este fondat numai în ceea ce privește momentul până la

care este acordată suspendarea executării actului administrativ fiscal, pentru

argumentele expuse în continuare

relevante

Intimata-reclamantă

SC G.C. SRL Constanța a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal

competentă cu o cerere de suspendare în parte a executării Deciziei de impunere

din 27 iunie 2011 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite

de inspecția fiscală. Intimata-reclamantă a contestat în procedura

administrativă parte din debitele stabilite în sarcina sa, respectiv:

- TVA în

cuantum de 1.366.223 lei;

- majorări

de întârziere de 1.070.181 lei și penalități de 204.933 lei;

- impozit pe

profit de 1.150.504 lei;

- majorări

de întârziere de 891.640 lei și penalități de 172.575 lei.

Verificând

îndeplinirea condițiilor privind „cazul bine justificat” și „paguba iminentă”,

prima instanță a ajuns la concluzia că se impune suspendarea actului

administrativ fiscal până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în anularea

acestuia.

Sentința

atacată va fi modificată numai în ceea ce privește durata suspendării

întemeiate pe dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât

contestația administrativ fiscală nu a fost încă soluționată, nefiind abordată

acțiunea în anulare. Așa fiind, suspendarea poate fi dispusă numai „până la

pronunțarea instanței de fond” asupra acțiunii având ca obiect anularea actului

fiscal.

Cât privește

cele două condiții enunțate, Înalta Curte constată că judecătorul de la curtea

de apel a adoptat o soluție corectă, probele administrate justificând acordarea

suspendării.

Examinând

nemijlocit înscrisurile invocate de părți și răspunzând în același timp

criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte reține următoarele:

Referitor la

cazul bine justificat

Înalta Curte

remarcă mai întâi formularea generică a criticilor recurentei subsumate acestui

punct.

Prima

instanță nu a tranșat fondul, ci doar l-a „pipăit”, ceea ce era absolut necesar

pentru identificarea „îndoielii serioase” în privința legalității actului

cercetat.

Curtea de

apel a reținut cu temei că nu este posibilă aplicarea retroactivă a statutului

juridic de contribuabil inactiv, stabilit conform O.P.A.N.A.F. nr. 576/2006

privind stabilirea și declararea contribuabililor inactivi, în anul 2011, în

privința celor 4 furnizori, cocontractanți ai societății comerciale intimate,

pentru o perioadă anterioară, respectiv anii 2007-2008.

p

rezumția de inactivitate afirmată de recurentă, dedusă din

nedepunerea declarațiilor fiscale și a bilanțului pentru anul 2008 nu are

suport legal, câtă vreme legiuitorul a reglementat o procedură distinctă de

declarare a inactivității, cu consecințele indicate în dispozițiile art. 11

alin. (1

1

) și (1

2

) C. fisc.

Evident că

la fondul cauzei va fi posibilă administrarea unui probatoriu complex pentru

clarificarea realității operațiunilor comerciale dar în acest stadiu procesual

aspectul reținut demonstrează îndeplinirea condiției cazului bine justificat.

Referitor la

paguba iminentă

Executarea

unei sume totale de 4.856.056 lei de către recurentă, în contextul economic

general, ar perturba în mod evident activitatea societății comerciale intimate,

creându-se premisele incapacității de plată.

La dosar

s-au administrat dovezi din care rezultă că intimata nu dispune, potrivit

rulajelor și soldurilor bancare, de lichidități care să se apropie de debitul

indicat. De asemenea, executarea creanței ar genera și consecințe sociale

semnificative, din perspectiva celor 40 de angajați ai intimatei, ale căror

salarii nu ar mai putea fi plătite.

Conchizând,

și Înalta Curte consideră, la fel ca judecătorul de la curtea de apel, că în

cauză sunt îndeplinite condițiile legale prevăzute de art. 14 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004, soluția suspendării actului administrativ fiscal fiind

legală.

legal al soluției instanței de recurs

Pentru

considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 312 alin. (1) –(3)

raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 14 alin. (4) din Legea nr.

554/2004, se va admite recursul și se va modifica sentința în sensul

preconizat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Constanța împotriva

sentinței nr. 251/CA din 18 august 2011 a Curții de Apel Constanța – secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal.

Modifică, în parte, sentința atacată

în sensul că suspendarea executării durează până la pronunțarea instanței de

fond.

Menține restul dispozițiilor

sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 25 noiembrie 2011.