ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3648/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3648/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele

cauzei.

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal la data de 25 octombrie 2012, reclamanta

SC IFN M.C. SRL a formulat, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală a

Finanțelor Publice Constanța și Agenția Națională de Administrare Fiscală -

Direcția Generală Juridică, în baza art. 216 alin. (4), art. 218 alin. (2) C.

proc. fisc., coroborate cu art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) și art. 11 alin. (1)

lit. c) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cerere de

chemare în judecata, prin care a solicitat, în principal, anularea actului

administrativ asimilat, reprezentat de lipsa răspunsului D.G.F.P. Constanța la

contestația fiscală înregistrată sub nr. 6114 din 18 aprilie 2011, care nu a

fost soluționată în termenul prevăzut de art. 70 alin. (1) din C. proc. fisc.;

Anularea Deciziei de Impunere nr. F-CT nr. 327 din 07 martie 2011, în ceea ce

privește obligațiile fiscale stabilite suplimentar în cuantum total de

1.970.730 RON, formată din 1.129.355 cu titlu de TVA suplimentar de plată și

841375 RON, cu titlu de majorări și penalități de întârziere; în parte a

Deciziei nr. F-CT nr. 328 din 07 martie 2011 privind nemodificarea bazei de impunere

în ceea ce privește mențiunile referitoare la impozitul pe profit aferent

perioadei 01 ianuarie 2005 - 30 iunie 2010; în temeiul art. 47 alin. (2) C.

proc. fisc., a Dispoziției de măsuri nr. 2007 din 11 martie 2011.

În

subsidiar, obligarea D.G.F.P. Constanța la soluționarea pe fond a contestației

înregistrată sub nr. 6114 din 18 aprilie 2011, împotriva Deciziei de Impunere

nr. F-CT nr. 327 din 07 martie 2011 și a Deciziei nr. F-CT nr. 328 din 07

martie 2011, într-un termen de executare de 30 de zile de la data pronunțării

hotărârii judecătorești, sub sancțiunea unei amenzi de 20% din salariul minim

brut pe economie pe zi de întârziere, aplicată conducătorului autorității

publice competente, în baza art. 18 alin. (6) și art. 24 alin. (2) din Legea nr.

554/2004; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Cauza

a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, sub nr. 1280/36/2012.

În

motivarea cererii, reclamanta a susținut că principalul argument reținut de

organele fiscale în actele administrative atacate, care a condus la majorarea

bazei impozabile a TVA, a fost legat de faptul că societățile din grup, care

preluau bijuteriile de la reclamantă, ar fi avut ca unic obiectiv implementarea

unei presupuse practici abuzive prin care s-ar fi adus atingere obiectivelor

urmărite de scutirea de la plata TVA, prevăzuta de legislația fiscală pentru

societățile comerciale a căror cifră de afaceri nu depășește pragul de 119.000

lei.

A

arătat reclamanta că împotriva Deciziei de Impunere și Raportului de Inspecție

Fiscală a formulat, în termen legal, contestație fiscală înregistrată la

D.G.F.P. Constanța în data de 18 aprilie 2011, solicitând anularea actelor

administrativ fiscale atacate, contestație nesoluționată până la acest moment,

deși termenul legal de 45 de zile de la înregistrarea contestației, prevăzut de

art. 70 alin. (1) C. proc. fisc., a expirat la data de 03 iunie 2011.

S-a

apreciat că în temeiul art. 8 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (1) lit. c)

și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, reclamanta este îndreptățită să

formuleze prezenta acțiune în contencios administrativ prin care, urmare

nesoluționării în termen legal a contestației fiscale, să solicite anularea

actelor administrativ-fiscale vătămătoare, practica instanței supreme fiind în

acest sens.

S-a

arătat că termenul de 45 de zile, prevăzut de art. 70 alin. (2) C. proc. fisc.

pentru soluționarea contestației, este un termen imperativ prevăzut de lege, și

nu de recomandare, astfel că în cazul depășirii termenului, organele competente

sunt decăzute din dreptul de a mai emite o soluție.

S-a

mai arătat că existența elementelor care conduc la anularea actelor

administrativ-fiscale emise în cadrul inspecției atrage și anularea actului

administrativ asimilat reprezentat de lipsa unui răspuns la contestația

administrativă, raportul juridic de drept fiscal născându-se în urma emiterii

de către autoritățile fiscale competente a unui act administrativ fiscal prin

care se reglementează obligațiile fiscale ale contribuabilului, raportul având

ca și creditor statul, îndreptățit să încaseze și obligat să urmărească

încasarea corectă a sumei pe care contribuabilul debitor o datorează.

Reclamanta

a solicitat soluționarea în fond a chestiunilor privind nelegalitatea actelor

administrativ-fiscale contestate, pentru mai multe motive de nelegalitate de

natură procedurală și de natură substanțială, respectiv că organele de control

au încălcat principiul unicității inspecției fiscale, reglementat de art. 105

alin. (3) C. proc. fisc., având în vedere că societatea a mai făcut obiectul

unei inspecții fiscale în cursul anului 2008, că inspecția fiscală nu s-a

finalizat într-un termen de 6 luni conform art. 104 alin. (2) C. proc. fisc.,

că inspectorii fiscali au reținut că reclamanta a înființat societățile din

grup cu scopul de a profita abuziv de scutirea de la plata TVA, deoarece aveau

o cifră de afaceri mai mică de 119.000 lei, întemeindu-se pe prevederile art.

15 C. proc. fisc., interpretat însă potrivit condițiilor și criteriilor

identificării unor practici abuzive cuprinse în cauza Curții de Justiție a

Uniunii Europene, C-255 din 02 Halifax and others ("Halifax"), că

normele invocate de pârâte nu sunt aplicabile situației de fapt, având în vedere

că legislația română nu cuprindea o prevedere clară care să clarifice dacă o

anumită situație se încadrează sau nu în categoria unor practici abuzive.

În

cazul reclamantei și al societăților din grup, s-a arătat că toate veniturile

și toate bunurile au fost corect înregistrate și fiscalizate, toți

participanții la viața economică respectând toate obligațiile declarative

impuse de C. fisc., conform art. art. 15 C. proc. fisc.

S-a

susținut, de asemenea, că niciuna dintre normele invocate de către inspectorii

fiscali, nici art. 15 C. proc. fisc., și nici cauza Halifax, nu sunt aplicabile

situației de fapt reținute de organele fiscale și calificate nelegal ca fiind o

practică abuzivă.

Reclamanta

a menționat că obiectivele legislației privitoare la scutirea micilor

întreprinderi nu trebuie interpretate restrictiv, astfel încât să aducă

atingere libertăților oferite de Tratatele Europene, dintre care, cea mai

importantă este libertatea de circulație.

S-a

arătat, astfel, că inspectorii fiscali ar fi trebuit să concluzioneze că M.C.,

prin exercitarea unei libertăți de stabilire și de înființare a unor societăți,

nu a adus atingere obiectivelor regimului micilor întreprinderi, ci, din

contră, prin respectarea literară a prevederilor legale a contribuit la creșterea

competitivității pe piața vânzării bijuteriilor provenite din activități de

amanet.

Referitor

la cea de-a doua condiție a cărei îndeplinire ar fi trebuit dovedită de către

organele de inspecție, cea a scopului care a stat la baza activităților

economice, societatea reclamantă a arătat că ceea ce ar fi trebuit să

demonstreze organele de inspecție fiscală este faptul că, în lipsa avantajului

fiscal obținut de către societățile din grup, prin aplicarea regimului de

scutire aplicabil micilor întreprinderi, reclamanta ar fi creat aceeași

structură cu alte societăți care să vândă bijuteriile obținute.

Referitor

la decizia de nemodificare a bazei de impunere, s-a susținut că prin aceasta,

inspectorii fiscali au considerat că, cu toate că s-a stabilit TVA în valoare

de 1.129.355 lei (fără a lua în calcul penalitățile și majorările), această

sumă nu ar atrage și diminuarea bazei impozabile la care se aplică impozitul pe

profit achitat de reclamanta, contrar prevederilor art. 21 C. fisc., detaliat

prin Partea 17_1, pct. 23 din Normele Metodologice.

Față

de subsidiarul cererii de chemare în judecată, societatea reclamantă a apreciat

că pentru a nu-i fi înlăturat dreptul de acces efectiv la un tribunal imparțial

și independent, prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, instanța trebuie să oblige D.G.F.P. Constanța să transmită

un răspuns la contestația fiscală depusă, în termen de maxim 30 de zile de la

data pronunțării acestei hotărâri și să soluționeze pe fond această

contestație, sub sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea

contenciosului administrativ, și anume amendă în cuantum de 20% din valoarea

salariului conducătorului autorității.

La

data de 05 decembrie 2012, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice

Constanța a formulat întâmpinare.

Pârâta

Agenția Națională de Administrare Fiscală (A.N.A.F.) a formulat întâmpinare

prin care a invocat, pe cale de excepție, lipsa calității procesuale pasive a

autorității.

La

termenul de judecată din data de 10 decembrie 2012, SC IFN M.C. SRL a formulat

excepția de nelegalitate a Deciziei nr. 155 din 03 iunie 2011 privind

soluționarea contestației formulate de reclamantă și înregistrată la D.G.F.P.

Constanța sub nr. 6114 din 18 aprilie 2011.

S-a

susținut că decizia este un act administrativ individual având legătură cu

fondul cauzei, de legalitatea ei depinzând dreptul reclamantei de a ataca la

acest moment actele administrativ-fiscale contestate.

Cu

privire la fondul excepției de nelegalitate, societatea reclamantă a susținut

mai multe motive ce conduc la nelegalitatea deciziei, în principal acestea

ținând de condițiile în care organul de soluționare a contestațiilor poate

decide suspendarea contestației.

S-a

apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 214 alin. (1) lit.

a) C. proc. fisc., întrucât din modul în care s-a desfășurat inspecția fiscală,

actele depuse la dosarul cauzei și din adresele organelor de cercetare penală,

rezultă că D.G.F.P. Constanța a dispus suspendarea pentru că organele de

inspecție fiscală, prin adresa 2007 din 11 martie 2011 au înaintat Parchetului

de pe lângă Judecătoria Constanța o plângere penală, în urma căreia s-a

înregistrat o sesizare împotriva administratorului D.V. cu privire la existența

unor indicii a săvârșirii unor infracțiunii prevăzute de art. 9 din Legea

241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

S-a

arătat că întrucât sesizarea penală este anterioară demarării inspecției

fiscale, nu este făcută de organele fiscale care au efectuat această inspecție,

iar inspecția fiscală a fost solicitată și desfășurată tocmai pentru strângerea

de probe în dosarul penal, raportul între procesul penal și procedura

administrativă de soluționare a contestației este invers decât cel prevăzut de

art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc.

În

urma invocării excepției de nelegalitate a Deciziei nr. 155 din 03 iunie 2011,

pârâta D.G.F.P. Constanța a invocat prescripția dreptului material la acțiune,

în temeiul prevederilor art. 11 alin. (1) lit. a) și b și alin. (5) din Legea

nr. 554/2004 coroborat cu dispozițiile art. 205 alin. (2), art. 207 alin. (1)

și art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, apreciind că Decizia a fost

comunicată reclamantei la data de 10 iunie 2011, iar solicitarea anulării

acesteia este făcută cu mult peste termenul de prescripție de 6 luni.

La

termenul de judecată din data de 21 ianuarie 2013, reclamanta SC IFN M.C. SRL a

înaintat instanței cerere privind invocarea excepției de neconstituționalitate

a prevederilor art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. și cerere de înaintare a

întrebărilor preliminare către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în

temeiul prevederilor art. 267 Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Hotărârea

instanței de fond

Prin

Sentința nr. 30/CA din 4 februarie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția a

II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală

- Direcția Generală Juridică; a fost respinsă acțiunea promovată în contencios

administrativ și fiscal de reclamanta SC IFN M.C. SRL în contradictoriu cu

pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Juridică

ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

A

fost respinsă excepția prescripției ca nefondată.

S-a

respins excepția de nelegalitate a Deciziei nr. 155 din 03 iunie 2011, ca

inadmisibilă.

S-a

admis excepția inadmisibilității cererilor având ca obiect anularea actului

administrativ asimilat și anularea deciziei de impunere nr. 327 din 07 martie

2011, a Deciziei nr. 328 din 07 martie 2011 și a dispoziției de măsuri nr. 2007

din 11 martie 2011 și au fost respinse aceste cereri ca inadmisibile.

S-a

respins cererea având ca obiect obligarea pârâtei Direcția Generală A

Finanțelor Publice Constanța la soluționarea pe fond a contestației, ca

nefondată.

Pentru

a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut cu privire la excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.N.A.F., raportat la art. 2 din

H.G. nr. 109/2009, art. 1 alin. (1) din Regulamentul de organizare și

funcționare a direcțiilor generale a finanțelor publice județene, aprobat prin

Ordinul ANAF nr. 3831/2011, art. 17 din O.G. nr. 92/2003, că în cadrul

atribuțiilor legal conferite, D.G.F.P. Constanța a procedat la emiterea actelor

fiscale contestate în cauza de față, aceasta reprezentând instituția titulară a

obligațiilor de drept fiscal intrate în conținutul raportului juridic fiscal

dedus judecății și, prin urmare, justifică legitimarea procesuală pasivă în

cauză.

S-a

reținut că A.N.A.F. este instituția în subordinea căreia funcționează D.G.F.P.

Constanța, însă nu aceasta este autoritatea fiscală parte a raportului juridic

fiscal de față.

În

ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată

de pârâta D.G.F.P. Constanța ca urmare a susținerii excepției de nelegalitate a

Deciziei nr. 155 din 03 iunie 2011 s-a apreciat, potrivit art. 4 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004, că temeiul de drept invocat de pârâta D.G.F.P. Constanța

pentru susținerea prescriptibilității, respectiv art. 11 din Legea nr.

554/2004, nu este incident cu privire la excepția de nelegalitate.

Referitor

la excepția de nelegalitate s-a reținut că acțiunea este în căderea instanței

de contencios administrativ, procedura aplicabilă fiind cea specială, respectiv

C. proc. fisc. și numai în măsura în care legea contenciosului administrativ nu

conține prevederi incompatibile cu procedura fiscală, ea poate fi aplicată.

Dat

fiind specificul raporturilor de drept fiscal, s-a apreciat că textul art. 4

din Legea nr. 554/2004, care reglementează excepția de nelegalitate, nu este

aplicabil actelor administrativ fiscale, în condițiile în care raporturile de

drept fiscal sunt raporturi diferite de cele juridice administrative și trebuie

să se bucure de o strictă stabilitate.

S-a

considerat că Decizia nr. 155 din 03 iunie 2011 privind soluționarea

contestației formulate de SC IFN M.C. SRL nu poate forma obiectul excepției de

nelegalitate, astfel că toate apărările expuse pe larg în cererea înaintată

instanței, care vizează nelegalitatea procedurală și de fond a acestui act

administrativ fiscal, nu pot fi analizate.

În

ceea ce privește excepția de inadmisibilitate a cererilor având ca obiect

anularea actului administrativ asimilat și anularea deciziei de impunere nr.

327 din 07 martie 2011, a Deciziei nr. 328 din 07 martie 2011 și a dispoziției

de măsuri nr. 2007 din 11 martie 2011 s-a arătat în considerentele sentinței

atacate că acțiunea în contencios administrativ subiectiv și obiectiv poate

privi atât actele administrative tipice, cât și cele asimilate, în înțelesul

Legii nr. 554/2004, însă cererea de anulare nu poate avea ca obiect decât un

act administrativ unilateral sau bilateral tipic, nu și refuzul nejustificat de

soluționare sau tăcerea administrativă, care, supuse cenzurii instanței de

contencios, nu pot avea drept efect decât obligarea autorității la emiterea

unui act, la eliberarea unui înscris sau la efectuarea unei operațiuni

administrative.

Din

acest punct de vedere s-a constatat că cererea reclamantei SC IFN M.C. SRL

formulată la pct. 1.i., având ca obiect anularea actului administrativ asimilat

reprezentat de lipsa răspunsului D.G.F.P. Constanța, deci anularea tăcerii

administrative, este inadmisibilă, excepția invocată de instanță în referire la

acest capăt de cerere urmând a fi admisă.

În

ceea ce privește cererea de anulare a deciziei de impunere nr. 327 din 07

martie 2011, a Deciziei nr. 328 din 07 martie 2011 privind nemodificarea bazei

de impunere și a dispoziției de măsuri nr. 2007 din 11 martie 2011, față de

prevederile art. 205 alin. (1) C. proc. fisc. coroborate cu art. 7 din Legea

nr. 554/2004, s-a concluzionat că numai deciziile sau dispozițiile emise de

organele fiscale după soluționarea contestației pot fi atacate la instanța judecătorească

de contencios administrativ competentă, astfel că decizia de impunere nr. 327

din 07 martie 2011, Decizia nr. 328 din 07 martie 2011 privind nemodificarea

bazei de impunere și dispoziția de măsuri nr. 2007 din 11 martie 2011 nu pot

forma obiectul unei acțiuni directe în fața instanței de judecată, fiind

necesar a fi contestate, în prealabil, pe calea recursului administrativ

reglementat în Titlul IX C. proc. fisc.

Raportat

la cererea de obligare a pârâtei la soluționarea pe fond a contestației fiscale

s-a avut în vedere că decizia nu a fost atacată în termen legal, astfel că

apărările legate de nelegalitatea și netemeinicia măsurii de suspendare a

soluționării contestației nu mai pot fi valorificate.

Nefiind

atacată, decizia de suspendare a soluționării contestației a arătat judecătorul

fondului că își produce pe deplin efectele, astfel că solicitarea de obligare a

pârâtei să soluționeze pe fond contestația este neîntemeiată, iar cererea

reclamantei formulată în acest sens va fi respinsă.

Recursul

Împotriva

acestei sentințe a formulat recurs reclamanta SC IFN M.C. SRL, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În

motivarea cererii de recurs, reclamanta SC IFN M.C. SRL a arătat în esență

următoarele:

-

Instanța de fond a respins în mod nelegal ca inadmisibilă excepția de

nelegalitate a Deciziei nr. 155;

-

Instanța de fond a procedat în mod nelegal la soluționarea excepției de

inadmisibilitate a capătului principal de cerere, din moment ce admisese

excepția de nelegalitate, și a omis să pună în discuția părților și să se

pronunțe asupra excepției de neconstituționalitate și a cererii de înaintare a

întrebărilor preliminare.

Se

arată că instanța de fond nu ar fi trebuit să respingă ca neîntemeiat capătul

de cerere subsidiar referitor la obligarea Direcției Generale a Finanțelor

Publice Constanța de a emite un răspuns pe fond la contestația administrativă a

Subscrisei.

-

Instanța de fond susține în mod greșit că deoarece societatea nu a atacat

Decizia 155 pe cale de acțiune conform art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. în

termenul de 6 luni din art. 11 din Legea nr. 554/2004, recurenta nu avea

dreptul de a cere cercetarea legalității ei pe cale de excepție.

Nu

sunt aplicabile nici prevederile art. 5 alin. (2) din Legea contenciosului

administrativ, deoarece actele administrativ-fiscale pot fi atacate pe calea

contenciosului administrativ, legea specială nestabilind o inadmisibilitate, ci

prevede doar câteva diferențe de regim (denumire și termene) pentru o parte din

procedurile dreptului comun: plângerea prealabilă și acțiunea.

Susține

contestatorul că actele emise în cadrul unui control fiscal sunt caracterizate

ca fiind acte administrativ-fiscale, caracteristica lor principala este

caracterul administrativ, ele încadrându-se în definiția actelor administrative

cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

-

Art. 126 alin. (6) din Constituție, coroborat cu art. 1 alin. (2) din Legea nr.

554/2004 garantează dreptul contribuabililor ce se consideră vătămați de actele

administrative de a le ataca în fața instanței de contencios administrativ.

Legea nr. 554/2004 cuprinde și o definiție a contenciosului administrativ, ce

cuprinde: "activitatea de soluționare de către instanțele de contencios

administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin

una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut, fie din

emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul

prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul

nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau un interes

legitim".

Se

arată că în situația Deciziei nr. 155, act administrativ unilateral individual,

C. proc. fisc. se completează cu restul dispozițiilor specifice contenciosului

administrativ.

C.

proc. fisc. nu cuprinde dispoziții speciale referitoare la excepția de

nelegalitate.

C.

proc. fisc. nu cuprinde nicio prevedere, expresă sau principiu, care să

înlăture posibilitatea părților de a solicita instanței să cerceteze

legalitatea unui act administrativ individual pe cale de excepție.

Prevederile

C. proc. fisc. nu stabilesc obligativitatea atacării actului administrativ pe

cale de acțiune. Art. 218 alin. (2) prevede numai că "Deciziile emise în

soluționarea contestațiilor pot fi atacate în condițiile legii".

Această

normă nu limitează modalitățile de atac împotriva Deciziei nr. 155 la acțiune.

Se specifică în condițiile legii, ale Legii nr. 554/2004, care prevede și

posibilitatea cercetării nelegalității pe cale de excepție.

-

În consecință, actul administrativ unilateral, individual poate fi atacat

oricând, pe cale de excepție prin intermediul excepției de nelegalitate,

prevăzute de art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Instanța

de fond a reținut în mod nelegal inaplicabilitatea excepției de nelegalitate în

materie fiscală.

A

arătat recurenta că potrivit instanței de fond societatea nu ar mai avea

posibilitatea de a utiliza calea atacării unui act prin intermediul excepției

de nelegalitate deoarece nu a utilizat calea acțiunii. Un astfel de argument

este în contradicție cu însăși instituția excepției de nelegalitate.

Argumentele

instanței referitoare la incidența existenței unui principiu de drept care ar

conduce la eliminarea actelor administrativ-fiscale din sfera actelor care pot

fi atacate pe cale de excepție, ar putea conduce la ideea incidenței

prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, însă o astfel de

interpretare ar fi contrară prevederilor exprese ale celor două legi incidente.

-

Art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. prevede că: "Deciziile emise în

soluționarea contestațiilor pot fi atacate în condițiile legii". Nu se

face nicio diferența între o cale de atac prin acțiune sau prin excepție.

-

Instanța de fond a omis să pună în discuția părților și/sau să se pronunțe cu

privire la excepția de neconstituționalitate și cu privire la cererea de

înaintare a unor întrebări preliminare cu privire la interpretarea art. 47 din

Carta drepturilor fundamentale aplicabilă în spațiul comunitar.

Raționamentul

instanței de fond încalcă nu numai caracteristica constituțională principală a

contenciosului administrativ, aceea de a fi un contencios de plină jurisdicție,

ci și dreptul de acces efectiv la un tribunal, astfel cum este acesta

reglementat de art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale, aplicabilă în materia

drepturilor ce fac obiectul unei reglementări la nivel comunitar, astfel cum

sunt reglementările aferente TVA.

Apărările

intimaților Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice și Agenția

Națională de Administrare Fiscală

Pârâta-intimată

Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați a formulat întâmpinare

și a solicitat respingerea recursului ca nefondat. S-a arătat că împotriva

soluției de suspendare materializată prin actul administrativ Decizia nr. 155

din 3 iunie 2011 reclamanta nu a formulat acțiune în contencios în conformitate

cu prevederile art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 și art. 11 din Legea nr.

554/2004.

De

asemenea, se arată că prevederile privind soluționarea contestației pe cale

administrativă instituie obligativitatea procedurii prealabile.

Acțiunea

prin care reclamanta solicită direct instanței de contencios administrativ

anularea deciziei de impunere este inadmisibilă întrucât reclamanta susține

formularea contestației pe cale administrativă care a fost suspendată până la

finalizarea dosarului penal.

Agenția

Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare și a solicitat

respingerea recursului ca nefondat, arătând că în mod corect instanța de fond a

admis excepția lipsei procedurii pasive a Agenția Națională de Administrare

Fiscală, organul competent cu soluționarea contestației este Direcția Generală

a Finanțelor Publice Galați - în calitate de succesoare în drepturi și

obligații a Direcției Generale a Finanțelor Publice - Constanța.

Analizând

cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză și în

conformitate cu prevederile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că este nefondată pentru următoarele considerente:

-

În ceea ce privește excepția de nelegalitate a Deciziei nr. 155 din 3 iunie

2011 privind soluționarea contestației formulate de reclamanta - recurentă

împotriva deciziei de impunere nr. 327 din 7 martie 2011, a Deciziei nr. 328

din 7 martie 2011 și a dispoziției de măsuri nr. 2007 din 11 martie 2011.

Potrivit

art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. - Deciziile emise în soluționarea

contestațiilor pot fi atacate de către persoanele introduse în procedura de

soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de

contencios administrativ competentă, în condițiile legii.

Așa

cum a arătat și instanța de fond, C. proc. fisc. constituie dreptul comun în

materia administrării impozitelor și taxelor [art. 2 alin. (2)] iar în Titlul

IX - este reglementată procedura prealabilă cu caracter obligatoriu, recursul

administrativ și recursul jurisdicțional.

Pe

calea excepției de nelegalitate, nu poate fi cenzurată legalitatea unui act

administrativ fiscal întrucât este necesară parcurgerea procedurii de

contestare reglementată de C. proc. fisc. arătată mai sus.

Așa

cum se arată în literatura de specialitate și jurisprudență acceptarea tezei

potrivit căreia legalitatea unui act administrativ fiscal ar putea fi cenzurată

pe calea excepției reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004 contravine

principiului fiscalității enunțate la art. 3 lit. b) - certitudinea impunerii

și art. 3 lit. d) - eficiența impunerii din C. fisc., creând premisele unei

contestații sine die a titlului de creanță și prin aceasta a insecurității

juridice. Împotriva titlului executoriu este reglementată exercitarea unei căi

de atac specifice și ca atare "apărările de fond" nu pot fi invocate

direct în etapa excepției de nelegalitate (decizia Înaltei Curți de Casație și

Justiție nr. 3691/2011).

Prin

urmare se consideră că sintagma "poate fi cercetată oricând în cadrul unui

proces" utilizată de legiuitor în cuprinsul textului de lege enunțat nu

poate fi interpretată în sensul că decizia de soluționare a contestației prin

care s-a suspendat soluționarea acesteia până la finalizarea dosarului penal,

ar putea fi examinată pe calea procedurală a excepției de nelegalitate, fiind

necesară parcurgerea procedurii de contestare reglementată de C. proc. fisc.

În

ceea ce privește admiterea excepției de inadmisibilitate a capătului de cerere

privind anularea actului administrativ asimilat reprezentat de lipsa

răspunsului la contestația fiscală, anularea deciziilor de impunere, în

subsidiar obligarea Direcției Generale a Finanțelor Publice Constanța la

soluționarea pe fond a contestației.

Așa

cum în mod corect a arătat și instanța de fond, o cerere în anulare nu poate

avea ca obiect refuzul administrației sau tăcerea în soluționarea unei cereri -

având în vedere ipotezele prevăzute de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În

ceea ce privește tăcerea sau refuzul nejustificat al administrației de a

soluționa cererea, act administrativ asimilat, reclamanta a solicitat, deja

obligarea organelor fiscale la soluționarea pe fond a contestației, aceasta

fiind calea prin care recurenta-reclamantă poate solicita instanței de

contencios conduita concretă pentru recunoașterea atingerii unui drept sau

interes legitim în accepțiunea art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit

art. 205 alin. (1) C. proc. fisc. "Împotriva titlului de creanță precum și

împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație

potrivit legii. Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură

dreptul la acțiune al celui care se consideră legat în drepturile sale

printr-un act administrativ sau în lipsa acestuia în condițiile legii.

Se

reține că titlurile de creanță au fost atacate pe cale administrativ

jurisdicțională, iar prin Decizia nr. 155 din 3 iunie 2011 s-a dispus

suspendarea soluționării contestației până la finalizarea cercetărilor penale.

Nu

poate fi primită susținerea recurentei-reclamante în sensul că raționamentul

instanței de fond, validat de Înalta Curte, ar încălca dreptul de acces efectiv

la justiție, întrucât acesta a avut calea acțiunii în contencios de obligare a

organelor fiscale de a soluționa pe fond contestația sa administrativă și nu a

uzat de acest drept recunoscut de lege, Decizia nr. 155/2011 nefiind atacată în

termenul legal.

Temeiul

legal al soluției adoptate în recurs

Având

în vedere considerentele expuse mai sus, se va respinge recursul ca nefondat în

conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de SC IFN M.C. SRL împotriva Sentinței nr. 30/CA din 4

februarie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2014.

Procesat

de GGC - GV