ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6183/2010

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 5

iunie 2009, reclamanții T.A.M. și T.A. au solicitat obligarea pârâtei

Primăria municipiului București la emiterea unei dispoziții

motivate, privind restituirea în natură sau acordarea despăgubirilor

bănești ce li se cuvin, solicitate prin notificările din 1 iunie

2001 pentru cota de 13,1% din imobilul situat în București, sector 1, ap.

1 în conformitate cu Legea nr. 10/2001.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat

că au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în

București, sector 1, ap. 6, precum și a cotei părți de 13,1

din părțile comune, printre care și camera îngrijitorului din

întreg imobilul situat în sector 1. Această cameră a trecut în proprietatea

statului, fiind naționalizată abuziv și după apariția

Legii nr. 112/1995 a fost vândută către chiriașul de la acea

vreme, B.N., cu toate că-l notificase pe mandatarul pârâtei D.G.A.F.I.

să nu vândă. Au mai arătat reclamanții că după

apariția Legii nr. 10/2001 au solicitat pârâtei să le acorde

despăgubirile cuvenite sau să le fie restituit în natură,

transmițând prin intermediul executorului judecătoresc

notificările din 2001.

Prin sentința nr. 1073 din 2 octombrie 2009,

Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis cererea

formulată de reclamanți și a obligat pârâta Primăria

municipiului București să emită dispoziție/decizie

motivată la notificarea din 2001, în termen de 60 de zile de la

rămânerea definitivă a hotărârii, obligând totodată pârâta

la plata către reclamanți a sumei de 2.000 lei, cheltuieli de

judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că pârâta nu s-a conformat dispozițiilor legale

prevăzute de art. 25 și art. 23 din Legea nr. 10/2001, în sensul de a

soluționa notificarea reclamanților și nu a făcut dovada

emiterii unei decizii/dispoziții în termenul impus de lege.

Prin urmare, tribunalul a constatat că

solicitarea reclamanților de a fi obligată pârâta la a răspunde

la notificare este îndreptățită, astfel că a admis cererea,

a obligat pârâta să emită dispoziție/decizie motivată la

notificarea din 2001, în termen de 60 de zile de la rămânerea

definitivă a hotărârii.

Întrucât pârâta a căzut în pretenții,

față de cererea reclamanților, acesteia aparținându-i culpa

procesuală, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a fost obligată la

plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, respectiv

suma de 2.000 lei.

Curtea de Apel București, prin decizia

civilă nr. 124 A din 18 februarie 2010, a respins ca nefondat apelul

declarat de pârâta Primăria municipiului București împotriva

sentinței, reținând că, în raport de dispozițiile art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., la baza obligației de restituire a cheltuielilor de

judecată stă culpa procesuală astfel că, partea din vina

căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile

făcute, justificat, de partea care a câștigat procesul.

S-a mai arătat în considerentele hotărârii

că, în speță, în mod corect s-a reținut culpa

procesuală a pârâtului, în raport de soluția pronunțată în

ceea ce privește acțiunea cu care a fost învestită prima

instanță iar, pe de altă parte, reclamanții au făcut

dovada că au fost obligați să avanseze, în vederea

susținerii procesului, suma de bani stabilită cu titlu de cheltuieli

de judecată în sarcina apelantului, reprezentând onorariu de avocat, prin

chitanța existentă la dosar fond, astfel că aveau dreptul

să le recupereze de la partea care a pierdut procesul.

Referitor la aplicabilitatea în cauză a art. 274 alin.

(3) C. proc. civ., instanța de apel a arătat că aceste

dispoziții legale consacră dreptul instanței de judecată,

în exercitarea funcției sale generale, de a urmări buna

desfășurare a procesului, pentru a se evita exercitarea abuzivă

a unor drepturi, inclusiv în raporturile dintre avocat și client, acest

drept fiind acordat judecătorului în considerarea rolului pe care îl are

în desfășurarea procesului și care îi oferă posibilitatea

unei imagini de ansamblu asupra complexității cauzei și muncii

îndeplinite de avocat.

Curtea de apel a apreciat că sumele solicitate de

reclamanți în prima fază procesuală cu titlu de cheltuieli de

judecată îndeplinesc cerințele statuate în jurisprudența

constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, acestea fiind

probate cu înscrisuri certe, necontestate, fiind deci reale, au fost avansate

în legătură cu prezenta cauză, derivă din exercitarea

dreptului la apărare al intimaților în prima fază

procesuală, fiind deci necesare și au un cuantum rezonabil, prin

raportare la obiectul litigiului și complexitatea concretă a cauzei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta

Primăria municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate

pentru următoarele motive:

Termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea

obligației unității deținătoare de a se pronunța

asupra cererii de restituire poate avea două date de referință,

fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

În plus, prin normele metodologice se prevede

necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte,

a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire în

sensul că nu mai deține probe, iar această precizare

condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării

(pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003). De asemenea, la pct. 28.1 din aceeași

hotărâre se condiționează pronunțarea asupra

notificării de existența unei declarații în mod expres că

nu mai sunt alte dovezi de prezentat din partea persoanei

îndreptățite la restituire.

Recurentul a mai susținut că nu sunt

îndeplinite condițiile art. 274 C. proc. civ. și că trebuia

făcută aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

întrucât prezentul litigiu nu comportă un grad de dificultate sporit, iar

cheltuielile de judecată sunt într-un cuantum prea mare față de

contribuția apărătorului ales, raportat și la Decizia nr. 3564

a Consiliului Uniunii Barourilor din România care a intrat în vigoare la data

de 26 martie 1999 prin care s-au stabilit onorariile minimale pentru serviciile

prestate de către avocați.

Recurentul a mai arătat că trebuie să

se stabilească dacă cheltuielile suportate de reclamanți pentru

procedura în fața Curții de Apel au fost cu adevărat suportate

și faptul că acestea au fost necesare și au o valoare

rezonabilă, avându-se în vedere art. 132 din Statutul profesiei de avocat.

Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce

permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat prin cererea de

recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru

următoarele considerente:

Având în vedere că apelul declarat de pârâta

Primăria municipiului București a vizat numai cheltuielile de

judecată acordate de prima instanță, se constată că

criticile referitoare la termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 sunt formulate omisso medio, direct în recurs,

fără să fi fost invocate în apel și, prin urmare,

sancțiunea este aceea a neanalizării lor.

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „partea

care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să

plătească cheltuielile de judecată”.

În condițiile în care acțiunea

îndreptată de către reclamanți împotriva pârâtei - recurente a

fost găsită întemeiată de către instanță, cu

consecința admiterii ei, partea care a căzut în pretenții este

pârâta, astfel că, în termenii art. 274 C. proc. civ., aceasta datora

reclamanților restituirea cheltuielilor de judecată pe care le-au

făcut în proces.

Ca atare nu există nici un temei pentru a se

reține că s-a făcut o greșită aplicare a acestei

norme, astfel cum pretinde recurenta.

Împrejurarea că legiuitorul permite

instanței, prin dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

să diminueze cheltuielile de judecată reprezentate de onorariile

avocaților, nu presupune ca instanța să uzeze de această

facultate în mod discreționar. O atare măsură trebuie să

fie justificată prin motive temeinice, simpla solicitare a

părții căzute în pretenții nefiind de natură a

constitui un atare motiv.

Așa fiind, solicitarea recurentei de a se dispune

diminuarea cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina sa prin

sentința primei instanțe nu poate fi primită în condițiile

în care aceasta nu relevă vreun argument/motiv temeinic de natură

să conducă la concluzia că suma avută în vedere de prima

instanță ar fi nepotrivit de mare față de

circumstanțele concrete ale litigiului și că partea care a

câștigat procesul și-ar fi exercitat abuziv dreptul de a obține

de la adversar suma pe care a plătit-o cu titlu de onorariu de avocat,

săvârșind un abuz de drept.

Referitor la criticile privind cheltuielile de

judecată efectuate de reclamanți în faza procesuală a apelului,

se constată că și acestea sunt neîntemeiate, deoarece prin

decizia atacată nu a fost obligată apelanta pârâtă să

plătească nici un fel de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta

Primăria municipiului București împotriva deciziei nr. 124A din 18

februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 18 noiembrie 2010.