ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5276/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5276/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, prin Sentința civilă nr. 834 din 29 mai 2009,  a  admis

acțiunea formulată de reclamanții C.C. și C.M., în contradictoriu cu pârâții

Primăria municipiului București, prin Primar General, și Municipiul București,

prin același reprezentant.

Au fost obligați

pârâții să emită dispoziție prin care să dispună restituirea în natură a

apartamentului nr. 36 situat în București, A.P., nr. 2, sector 6, în

proprietatea reclamanților, în cote de câte 1/2 pentru fiecare.

S-a luat act că

reclamanții s-au obligat să restituie despăgubirile primite, reactualizate.

Au fost obligați

pârâții la plata, către reclamanți, a sumei de 1.000 lei reprezentând

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:

Prin Notificarea nr.

363 din 22 iunie 2001, emisă prin B.E.J. „C.-S.-A.", reclamanta C.C. a

solicitat restituirea cotei de 1 /2 din imobilul apartament nr. 36, situat în

București, A.P. nr. 2, bl. M II 8/9, sc. A, et. 7, sector 6, fost proprietate

comună cu reclamantul C.M., soțul acesteia.

Notificarea nu a fost

soluționată până la data sesizării instanței, astfel cum rezultă și din adresa

nr. 2144 din 4 februarie 2009, emisă de Primăria municipiului București.

Potrivit

dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în termenul

de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data

depunerii actelor doveditoare, conform art. 23, unitatea deținătoare este

obligată să se pronunțe, prin decizie sau prin dispoziție motivată, asupra

cererii de restituire în natură.

Normele metodologice

corespunzătoare, instituite prin H.G. nr. 250/2007, stabilesc că termenul

pentru îndeplinirea acestei obligații se poate proroga cu acordul expres sau

tacit al persoanei îndreptățite dacă unitatea deținătoare, în urma analizei

actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60

de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea

deciziei de restituire. Pentru a avea beneficiul acestei prorogări, este

necesar, însă, ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei

îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt

condiționate de depunerea probelor solicitate.

În situația în care

lipsește răspunsul persoanei juridice notificate, lipsă cauzată de conduita

culpabilă a acesteia, nu pot fi afectate  interesele  persoanelor îndreptățite,

care nici nu pot fi lipsite în fapt de posibilitatea de a-și apăra drepturile

recunoscute de lege.

Ca urmare, deși

legiuitorul nu a reglementat expres situația în care persoana juridică

deținătoare nu respectă dispozițiile art. 25 alin. (1) din Lege, totuși, cei

îndreptățiți se pot adresa instanței judecătorești competente.

A considera că

depășirea termenului de 60 de zile ar putea fi sancționată cel mult cu

obligarea la despăgubiri ar reprezenta o dovadă a unui formalism nejustificat,

prin care s-ar nesocoti însuși caracterul reparatoriu al legii menționate, prin

împiedicarea persoanelor îndreptățite în redobândirea drepturilor recunoscute

de lege, impunându-li-se să aștepte în mod nelimitat un răspuns și să fie la

discreția persoanei juridice sesizate.

În acest sens, s-a

stabilit și prin Decizia nr. XX (20), pronunțată în recurs în interesul legii,

de către Înalta Curte de Casație și Justiție, decizia având caracter obligatoriu

pentru instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru a fi persoană

îndreptățită la restituire în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

contestatorii trebuie să îndeplinească, cumulativ, două condiții: imobilul să

facă parte dintre „Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile

cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940

asupra rechizițiilor și nerestituite" (art. 1 alin. (1) din Lege);

persoana care solicită restituirea să fie persoană fizică, proprietar al

imobilului la data preluării în mod abuziv a acestuia (art. 3 alin. (1) lit. a)

din Lege) sau moștenitor legal sau testamentar al persoanelor fizice

îndreptățite (art. 4 alin. (2) din Lege).

Prin actul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 279 din 15 ianuarie 1974, la Notariatul

de Stat al Sectorului 7 București, soții C.M. și C.C., în calitate de

cumpărători, au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 36,

situat în București, A.P. nr. 2, bl. M II 8/9, sc. A, et. 7, de la numita P.F.,

în calitate de vânzător.

Din Decizia nr. 1364

din 12 iulie 1988, emisă de Consiliul Popular al municipiului București,

rezultă că, începând cu data de 17 septembrie 1987, a fost trecută în

proprietatea statului, fără plată, cota de 1/2 din apartamentul nr. 36, situat

la adresa sus-menționată, fost proprietatea numitei C.C.

Din Decizia nr. 1873

din 12 septembrie 1989, emisă de Consiliul Popular al municipiului București,

rezultă că a fost trecută în proprietatea statului, fără plată, cota de 1/2 din

același apartament, fost proprietatea numitului C.M.

Conform adresei nr.

2666 din 13 decembrie 2002 emisă de S.C. O. S.A. rezultă că apartamentul a

trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, potrivit

deciziilor enunțate mai sus.

Pentru imobil nu s-au

încasat despăgubiri la data preluării, astfel încât preluarea s-a făcut abuziv,

cu încălcarea legislației în vigoare la data preluării, respectiv a dispozițiilor

art. 481 C. civ. care prevăd că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa,

fără o dreaptă și o prealabilă despăgubire, precum și a dispozițiilor art. 8

din Constituția din 1948 care prevăd că: „Proprietatea particulară și dreptul

de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege", precum și a art. 17

din Declarația Universală a Drepturilor Omului, la care România era parte.

Din adresa nr. 32200

din 5 februarie 2003 emisă de P.M.B. - Serviciul pentru aplicarea Legii nr.

112/1995, rezultă că reclamanții nu au încasat despăgubiri în baza acestei

legi, însă, ulterior reclamantul C.M. a primit despăgubiri, iar prin cererea de

chemare în judecată ambii reclamanți s-au obligat să le restituie.

Apartamentul este

închiriat în prezent numitului C.P., în baza contractului de închiriere nr. 198

din 9 iunie 1999.

În ceea ce privește

cea de a doua condiție, Tribunalul a reținut că reclamanții sunt proprietarii

din patrimoniul cărora a fost expropriat bunul în litigiu.

Din situația de fapt

reținută, rezultă că imobilul a cărui restituire s-a solicitat prin notificare

face parte din categoria imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului,

conform art. 1 alin. (1) din Lege, iar reclamanții au calitatea de persoane

îndreptățite la restituire.

Potrivit dispozițiilor

art. 1 alin. (1) coroborate cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „de

regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură".

Conform art. 4 alin.

(1) din aceeași lege: „În cazul în care restituirea este cerută de mai multe

persoane îndreptățite, coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de

proprietate se constată sau se stabilește în cote-părți ideale, potrivit

dreptului comun".

Pentru aceste

considerente, Tribunalul a admis cererea și a obligat pe pârâta Primăria

Municipiului București să emită dispoziție de restituire în natură, în favoarea

reclamanților, a apartamentului în litigiu.

Potrivit art. 20

alin. (1), persoanele care au primit despăgubiri în condițiile Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare, pot solicita restituirea în natură numai

în cazul în care imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a

prezentei legi și numai după returnarea sumei reprezentând despăgubirea

primită, actualizată cu indicele de inflație.

În consecință, prima

instanță a luat act că reclamanții s-au obligat, potrivit legii, la restituirea

despăgubirilor încasate în baza Legii nr. 112/1995, reactualizate.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin Primarul General,

criticând-o ca nelegală deoarece depășirea termenului de 60 de zile de răspuns

la notificare, termen de recomandare, nu poate fi sancționată decât cel mult cu

despăgubiri, în cazul în care se dovedește culpa unității deținătoare în acest

sens.

A mai susținut

apelantul că termenul sus-menționat curge de la completarea dosarelor de

notificare, iar preluarea imobilului în baza Decretului nr. 223/1974 a avut loc

cu titlu.

De asemenea, în mod

greșit, pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată deoarece

aceasta presupune culpa pârâtei, ceea ce nu este cazul în speță.

Curtea de Apel

București - Secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

decizia civilă nr. 26 A/18 ianuarie 2010, a respins apelul declarat de pârâta

Primăria Municipiului București împotriva sentinței civile atacate, ca

nefondat.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a constatat că prima critică ce viza modul de

soluționare a litigiului pe fond nu este întemeiată întrucât dosarul ce privea

notificarea era complet, fără a fi fost soluționat într-un termen rezonabil, de

la înregistrarea cererii de retrocedare a imobilului trecând 7-8 ani, până la

sesizarea instanței de judecată.

În aceste condiții,

Tribunalul București a soluționat pe fond notificarea reclamanților, în mod

legal și temeinic, cu respectarea Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată

de înalta Curte de Casație și Justiție, care a statuat că instanțele sunt

competente nu numai să soluționeze contestațiile împotriva deciziilor emise de

către unitatea deținătoare, ci și acțiunile formulate de persoanele

îndreptățite, în lipsa unui răspuns din partea acestora.

Lipsa de răspuns a

Primăriei municipiului București la notificarea reclamanților timp de opt ani

apare nejustificată, în condițiile în care persoanele îndreptățite au dovedit

dreptul de proprietate cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat, iar

situația juridică a imobilului era cunoscută la nivelul unității deținătoare,

ca instituție, prin direcțiile sale de specialitate.

Susținerea că titlul

statului, constând în Decretul nr. 223/1974, este unul valabil, în raport de

prevederile art. 645 C. civ., nu poate fi primită, preluarea, în proprietatea

statului, efectuându-se în mod abuziv, însuși Decretul nr. 223/1974, prin

prevederile sale, fiind contrar dispozițiilor art. 480 - 481 C. civ., ale

Constituției României de la acea vreme și art. 17 din Declarația Universală a

Drepturilor Omului, lipsirea de proprietate neefectuându-se pentru un interes

de ordin general și cu o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Nici cea de-a doua

critică din apel nu este fondată, prima instanță aplicând, dimpotrivă, în mod

legal și temeinic, prevederile art. 274 alin. (1) Cod de procedură civilă, în

sensul că apelanta-pârâtă, prin admiterea acțiunii în contra ei, a căzut în

pretenții, urmând a plăti cheltuielile ocazionate de judecarea de către

instanță a notificării, în condițiile refuzului nejustificat de soluționare a

acesteia, prin dispoziție motivată, în temeiul Legii nr. 10/2001, de către

pârâtă, așadar, culpabil.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului București, prin Primar

General, criticând-o pentru următoarele motive:

în înțelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în

termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data

depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deținătoare este

obligată să se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii

de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.

Termenul de 60 zile

pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra

cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii

notificării, fie data depunerii actelor doveditoare (art. 23 din Legea nr.

10/2001, pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003).

În cazul în care

persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta

înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile

curge de la data depunerii  notificării. Însă, în cazul în care odată cu

notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de data

depunerii acestora.

Normele Metodologice

fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare și de celelalte

acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu

mai deține probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra

notificării (pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003). Pct. 28.1 din aceeași hotărâre

condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei declarații în

mod expres că nu mai sunt alte dovezi de prezentat din partea persoanei

îndreptățire la restituire.

În capitolul I pct. l

lit. e) din același act normativ, se arată că sarcina probei proprietății și a

deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei

care se pretinde a fi îndreptățită.

Mai multe înscrisuri

avute în vedere de către instanța de judecată la soluționarea cauzei și

considerate ca acte doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi folosite,

de către reclamanți, în susținerea cererii de restituire formulată, însă, doar

dacă acestea se întregesc cu înscrisuri originare doveditoare ale dreptului de

proprietate și care nu au fost depuse în dosarul administrativ.

La dosar nu se

regăsește o situație juridică clară a apartamentului în cauză, identificat

potrivit raportului de expertiză, în care să se stabilească atât situația

juridică, cât și cea locativă la zi, furnizată de Administrația Fondului

Imobiliar sau I.C.R.A.L., care administrează apartamentul.

îndreptățită a primit o despăgubire, cum este cazul, restituirea în natură este

condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și

valoarea terenului sau a construcției demolate (apartamentul din A.P. nr. 2,

sectorul 6), așa cum a fost calculată în documentația de stabilire a

despăgubirilor.

În aceste condiții,

instanța ar fi trebuit să indice și suma pe care reclamanții au obligația să o

restituie, actualizată cu coeficientul stabilit conform legislației în vigoare

de la Institutul de Statistică sau printr-un raport de expertiză care ar fi

putut fi omologat.

privește Decretul nr. 223/1974, în mod greșit, a reținut instanța faptul că

acesta contravenea dispozițiilor constituționale privind Constituția din 1948

și dispozițiilor art. 481 C. civ., precum și dispozițiilor Declarației

Universale a Drepturilor Omului,  Decretul  nr. 223/1974  nu  a  fost declarat

neconstituțional în timpul cât era în vigoare, așa încât pe această perioadă

era un act normativ valabil și a produs efecte juridice.

Analizând decizia

recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

Curtea a constatat depășirea, în mod culpabil, de către recurentă, a termenului

de răspuns la notificarea formulată pentru imobilul în litigiu și înregistrată

sub nr. 363 din 22 iunie 2001, la B.E.J. C.-A.-S., cu consecința obligării

acesteia la emiterea dispoziției în sensul stabilit prin dispozitivul hotărârii

primei instanțe.

După cum s-a arătat,

notificarea a fost înregistrată în anul 2001, la Prefectura municipiului

București, și trimisă Primăriei municipiului București, cu adresa nr. OD/7734

la 3 martie  2003 (fila 32 dosar fond).

În urma

corespondenței purtată între mandatarul reclamantei, B.A., și Prefectura

municipiului București, au fost depuse înscrisurile solicitate de această

instituție, în susținerea notificării, la 5 februarie 2003 (fila 49 dosar

fond), anterior transmiterii cererii respective către recurenta pârâtă.

Cu toate acestea,

notificarea nu a fost soluționată nici până în prezent, Primăria municipiului

București efectuând mai multe adrese către reclamantă, pentru completarea

actelor depuse în soluționarea notificării, ultima din 5 septembrie 2008, deși

documentele respective fuseseră depuse la solicitarea Prefecturii, încă din

anul 2003.

Chiar și în ipoteza

în care înscrisurile existente în dosarul trimis Primăriei nu erau complete,

aceasta avea obligația să soluționeze notificarea în raport de actele

existente, în condițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată

(fost art. 23), și art. 25.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a

acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, care reia conținutul art. 23

pct. l din H.G. nr. 498/2003, neputând amâna sine die („fără termen")

rezolvarea cererii cu care a fost învestită.

De altfel, potrivit

art. 25.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în

cazul în care unitatea deținătoare comunică persoanei îndreptățite necesitatea

completării înscrisurilor în scopul soluționării notificării, iar aceasta din

urmă nu comunică niciun răspuns, pasivitatea acesteia poate fi interpretată ca

acceptare tacită. În acest caz, însă, este vorba despre acceptarea tacită ca

notificarea să fie soluționată în baza actelor existente, iar nu ca o acceptare

tacită a prorogării termenului de soluționare a notificării la data depunerii

tuturor dovezilor solicitate de unitatea deținătoare.

Contrar susținerilor

recurentei, depunerea unei precizări, din partea persoanei îndreptățite, în

sensul că nu mai deține alte probe în dovedirea pretențiilor sale, potrivit

art. 25.1 alin. (4) din H.G. nr. 250/2007 (art. 23.1 alin. (4) din H.G. nr.

498/2003), nu condiționează unitatea deținătoare în soluționarea acesteia, atât

timp cât persoana îndreptățită nu înțelege să depună o asemenea precizare, iar

pasivitatea sa valorează acceptare a soluționării notificării în raport de

actele depuse.

Cât privește incidența

art. 28.1 din H.G. nr. 498/2003, aceasta nu poate fi reținută în speță deoarece

textul se referea la interpretarea vechiului art. 28 din Legea nr. 10/2001,

republicată în 2005, care a fost abrogat prin art. I pct. 65 din Titlul I al

Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției,

precum și unele măsuri adiacente.

De asemenea,

dispoziția legală enunțată nu are relevanță nici pentru faptul că viza imobile

evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, ipoteză care

nu se regăsește în litigiul de față, unitatea deținătoare a bunului pretins

fiind Primăria municipiului București, iar nu o societate integral privatizată

la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește

nedepunerea, în dosarul administrativ, a actelor doveditoare ale dreptului de

proprietate pentru imobilul pretins, această susținere nu este întemeiată

deoarece, printre documentele existente în dosarul Primăriei, comunicate de

aceasta cu adresa de la fila 28 dosar fond, se află și actul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 279 la 15 ianuarie 1974, la fostul

Notariat al sectorului 7 București, reținut de instanțele anterioare, ca probă

pentru dobândirea dreptului de proprietate, de către reclamanți, asupra bunului

în litigiu.

Referitor la situația

juridică a apartamentului, care, în opinia recurentei, nu este suficient de

clară, această critică nu poate fi analizată de prezenta instanță deoarece pune

în discuție stabilirea situației de fapt în dosar, în raport de probele administrate,

o astfel de reevaluare nemaifiind permisă față de actuala structură a

recursului, în care nu se mai regăsește motivul de casare ce permitea o astfel

de verificare, prevăzut de art. 304 pct. 2 C. proc. civ. și abrogat prin art. I

pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

necesitatea indicării, în dispozitivul sentinței, a cuantumului despăgubirilor

încasate de reclamanți, pentru imobilul în litigiu, determinat în  urma

efectuării  unei  expertize  de specialitate, această susținere nu a fost formulată

în apel, ci direct în recurs, în consecință, omisso medio, cu excluderea căii

de atac menționate, și, ca atare, nu poate fi analizată de această instanță.

Pe de altă parte,

recurenta are la dispoziție căile prevăzute de lege pentru recuperarea sumei

datorate de reclamanți cu acest titlu, obligație reținută în sarcina lor, prin

hotărârea primei instanțe, inclusiv cea a unui litigiu separat, în cazul în

care părțile menționate nu înțeleg să execute voluntar datoria respectivă.

privind nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul reținerii nevalabilității

titlului Statului de preluare a imobilului, în baza Decretului nr. 223/1974, nu

este întemeiată.

Într-adevăr, cum a

constatat, în mod corect, și Curtea de Apel, titlul statului este nevalabil,

măsura de preluare, în baza actului normativ sus-menționat, fiind neconformă cu

Constituția din 1965, care, în art. 36, prevedea că dreptul de proprietate

personală este ocrotit de lege.

De asemenea,

contravenea și dispozițiilor art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului, care, deși nu are valoare de tratat, în sensul dreptului internațional

public, ci cuprindea norme de recomandare pentru statele semnatare, trebuia

respectată de România, ca urmare a semnării acesteia, la 14 decembrie 1955. În

textul menționat, se prevedea că orice persoană are dreptul la proprietate și

nici o persoană nu poate fi lipsită arbitrar de proprietatea sa.

Or, preluarea bunului

în litigiu a avut loc fără fundamentul unui interes general și fără

despăgubire.

Față de toate aceste

argumente, trecerea imobilului în litigiu, în baza actului normativ enunțat, nu

poate constitui un titlu valabil al statului, în sensul art. 6 alin. (1) din

Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia,

nefiind necesar, în acest sens, să se fi constatat neconstituționalitatea

Decretului nr. 223/1974 în timpul cât acesta a fost în vigoare.

Legea actuală

indicată mai sus permite și obligă instanțele de judecată să procedeze la

verificarea valabilității titlului statului în raport de criteriile enunțate în

art. 6 alin. (1), instanța de apel considerând, în mod corect, asupra naturii

preluării pentru argumentele deja prezentate.

În consecință, pentru

considerentele de mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este

legală, criticile recurentei neîntrunind cerințele art. 304 pct. 9  C. proc.

civ., iar parte din ele neputând fi analizate în prezenta  cale de atac, astfel

încât, în baza art. 312 alin. (1), va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria municipiului București, prin

Primarul General, împotriva Deciziei civile nr. 26/A din 18 ianuarie 2010 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 15 octombrie 2010.

Procesat de GGC - DG