ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 795/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta V.T. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și E.N.E., director al D.C., să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a-i soluționa cererea de redobândire a cetățeniei române, obligarea acestuia, prin D.C., să procedeze la analizarea/avizarea cererii sale de redobândire a cetățeniei române în termen de maxim 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, sub sancțiunea de daune cominatorii de 100 de lei pe zi de întârziere, cu obligarea în solidar a ambilor pârâți la plata cheltuielilor de judecată. Prin întâmpinare pârâtul Ministerul Justiției a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată, având în vedere faptul că în data de 25 ianuarie 2010 cererea acesteia a fost examinată și avizată pozitiv.

Prin Sentința civilă nr. 1235 din 10 martie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta V.T., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, în consecință; a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 4,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins ca rămase fără obiect capetele de cerere privind constatare refuzului nejustificat și obligarea pârâtului la analizarea cererii reclamantului de redobândire a cetățeniei; a respins capătul de cerere privind plata de daune cominatorii: a respins ca nefondată acțiunea reclamantului față de pârâta E.N.E. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că , prin analizarea cererii reclamantei pe parcursul soluționării prezentei cauze, pârâtul a determinat promovarea prezentei acțiuni, cu cheltuielile de judecată aferente, astfel că - în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ. - instanța a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar. Cererea recurentului de obligare a pârâtei E.N.E., în solidar cu Ministerul Justiției, la plata cheltuielilor de judecată a fost respinsă, instanța de fond având în vedere faptul că dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 referitoare la introducerea în cauză a funcționarului vinovat vizând exclusiv eventualele despăgubiri solicitate de reclamant și are în vedere funcționarul efectiv vinovat, neprezumând ca vinovat conducătorul departamentului/ direcției care are în atribuții soluționarea unei atare cereri. Împotriva hotărârii instanței de fond, Ministerul Justiției a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurentul prin motivele de recurs critică hotărârea sub aspectul obligării la plata cheltuielilor de judecată, cu motivarea că obligarea pârâtului în cauza de față la cheltuieli de judecată, nu are fundament în condițiile în care ministerul nu a pierdut procesul, cauza fiind rămasă fără obiect. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxele de procedură și impozitul proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut.

Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiași articol, să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata experților, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfășurare a judecății.

Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanță, partea care a câștigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut. Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamanta a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susținerea intereselor în fața instanței de fond. Este adevărat că cererea reclamantei a fost soluționată favorabil, dar, așa cum rezultă din considerentele hotărârii atacate, aceasta s-a produs ulterior datei la care reclamanta a înregistrat cererea de chemare în judecată. Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Justiției împotriva Sentinței civile nr. 1235 din 10 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 10 februarie 2011.