ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 795/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta V.T. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și E.N.E., director

al D.C., să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a-i soluționa

cererea de redobândire a cetățeniei române, obligarea acestuia, prin D.C., să

procedeze la analizarea/avizarea cererii sale de redobândire a cetățeniei

române în termen de maxim 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii,

sub sancțiunea de daune cominatorii de 100 de lei pe zi de întârziere, cu

obligarea în solidar a ambilor pârâți la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare

pârâtul Ministerul Justiției a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca

neîntemeiată, având în vedere faptul că în data de 25 ianuarie 2010 cererea

acesteia a fost examinată și avizată pozitiv.

Prin Sentința civilă nr.

1235 din 10 martie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta V.T.,

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, în consecință; a obligat

pârâtul să achite reclamantei suma de 4,3 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată; a respins ca rămase fără obiect capetele de cerere privind constatare

refuzului nejustificat și obligarea pârâtului la analizarea cererii

reclamantului de redobândire a cetățeniei; a respins capătul de cerere privind

plata de daune cominatorii: a respins ca nefondată acțiunea reclamantului față

de pârâta E.N.E.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut că

, prin analizarea cererii reclamantei

pe parcursul soluționării prezentei cauze, pârâtul a determinat promovarea

prezentei acțiuni, cu cheltuielile de judecată aferente, astfel că - în temeiul

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. - instanța a obligat pârâtul la plata

cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru

judiciar.

Cererea

recurentului de obligare a pârâtei E.N.E., în solidar cu Ministerul Justiției,

la plata cheltuielilor de judecată a fost respinsă, instanța de fond având în vedere

faptul că dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 referitoare la

introducerea în cauză a funcționarului vinovat vizând exclusiv eventualele

despăgubiri solicitate de reclamant și are în vedere funcționarul efectiv

vinovat, neprezumând ca vinovat conducătorul departamentului/ direcției care

are în atribuții soluționarea unei atare cereri.

Împotriva hotărârii

instanței de fond, Ministerul Justiției a declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Recurentul prin

motivele de recurs critică hotărârea sub aspectul obligării la plata

cheltuielilor de judecată, cu motivarea că obligarea pârâtului în cauza de față

la cheltuieli de judecată, nu are fundament în condițiile în care ministerul nu

a pierdut procesul, cauza fiind rămasă fără obiect.

Examinând

cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu

criticile formulate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în

cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare.

Potrivit

art. 274 alin. (1) C. proc. civ. judecătorii nu pot micșora cheltuielile de

timbru, taxele de procedură și impozitul proporțional, plata experților,

despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a

câștigat va dovedi că le-a făcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3)

al aceluiași articol, să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților,

potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor

constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea

pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Prin urmare, pentru ca

o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle

în culpă procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 274 alin. (1) C.

proc. civ.

Astfel, cheltuielile

de judecată vor cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata experților,

onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna

desfășurare a judecății.

Pentru ca aceste

cheltuieli să fie acordate de către instanță, partea care a câștigat procesul

trebuie să dovedească că le-a făcut.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă că reclamanta a făcut dovada cheltuielilor de

judecată ocazionate cu susținerea intereselor în fața instanței de fond.

Este adevărat că

cererea reclamantei a fost soluționată favorabil, dar, așa cum rezultă din

considerentele hotărârii atacate, aceasta s-a produs ulterior datei la care

reclamanta a înregistrat cererea de chemare în judecată.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că instanța de fond în mod corect a obligat pârâtul la plata

cheltuielilor de judecată, pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pe care o

va menține.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Ministerul Justiției împotriva Sentinței civile nr. 1235 din 10 martie

2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 10 februarie 2011.