ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 639/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 639/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea formulată, reclamanta M.M. a
solicitat în contradictoriu cu pârâții Consiliul Concurenței și Agenția
Națională a Funcționarilor Publici obligarea pârâtului Consiliul Concurenței să
emită un act administrativ prin care să răspundă cererii înregistrate sub nr.
6239/26 noiembrie 2007 în sensul continuării activității profesionale după
împlinirea condițiilor de pensionare pentru limită de vârstă.
În subsidiar, a
solicitat ca în măsura în care se va constata că prin Ordinul nr. 112/28 martie
2008 pârâta a răspuns cererii sale, să se dispună suspendarea, anularea
ordinului și reintegrarea în funcția de inspector de concurență superior din
cadrul Consiliului Concurenței - Direcția de Cercetare-Sinteze.
Reclamanta a mai
solicitat și obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri egale cu salariile
indexate, majorate, recalculate și cu celelalte drepturi de care a beneficiat.
În motivarea
acțiunii, reclamanta a arătat că la data de 26 noiembrie 2007 a adresat o
cerere Președintelui Consiliului Concurenței, înregistrată sub nr. 6239, pentru
obținerea acordului în vederea continuării activității profesionale și după
împlinirea vârstei standard de pensionare, conform art. 41 alin. (5) din Legea
nr. 19/2000, iar această cerere nu i-a fost soluționată.
Prin Ordinul nr.
112/28 martie 2008 pârâtul a constatat încetarea de drept a raporturilor de
serviciu începând cu data de 1 aprilie 2008.
Reclamanta a apreciat
că lipsa unui răspuns scris la cererea adresată reprezintă un refuz
nejustificat de rezolvare a cererii sale astfel cum este definit de art. 2
alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
S-a mai arătat că, a
solicitat continuarea activității profesionale și nu a cerut pensionarea, iar
pentru aceasta a obținut avizul favorabil al angajatorului, astfel că, pentru
motivele arătate, ordinul contestat este nelegal și netemeinic.
Pârâta Agenția
Națională a Funcționarilor Publici a depus întâmpinare prin care a invocat
excepția lipsei calității procesuale pasive.
Pârâtul Consiliul
Concurenței a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii
ca neîntemeiată și a depus documentația care a stat la baza actului contestat.
La termenul de
judecată din 15 octombrie 2008 instanța de fond a dispus conexarea cauzei ce a
format obiectul dosarului 4976/2/2008 la prezenta cauză.
La același termen de
judecată, reclamanta a renunțat la capătul de cerere privind suspendarea
ordinului contestat.
Prin Sentința nr.
3456 din 10 decembrie 2008 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de
contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea
principală precum și conexă a reclamantei.
Pentru a pronunța
această hotărâre, instanța de fond a reținut că, adresa cu nr. 1420277/2008
este emisă de o altă autoritate publică decât emitenta actului contestat, cu privire
la această operațiune administrativă, asupra căreia urmează să se pronunțe
instanța, pârâta Agenția Națională a Funcționarilor Publici are calitate
procesuală în cauză.
Pentru aceste
considerente nu se poate aprecia că în speță, pârâtul a refuzat nejustificat să
rezolve cererea reclamantei.
Împrejurarea că
angajatorul nu și-a dat acordul și după data de 25 aprilie 2008, ca reclamanta
să continue activitatea și după emiterea deciziei de pensionare, nu poate fi
apreciată ca refuz nejustificat.
În primul rând
reclamanta avea vocația de a primi acordul să continue activitatea și nu un
drept pentru a aprecia o vătămare într-un drept ori interes legitim. Pe de altă
parte, angajatorul are un drept exclusiv să aprecieze în funcție de strategia
și managementul resurselor umane dacă permite unor angajați ai săi să continue
activitatea și după pensionare.
Împotriva acestei
hotărâri, reclamanta M.M. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și
netemeinicie.
În motivarea cererii
de recurs s-au invocat următoarele:
1) Instanța de fond a
constatat în mod greșit că nu sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (2) teza
II-a din Legea nr. 554/2004 reținând că pârâtul Consiliul Concurenței ar fi
soluționat cererea recurentei din data de 26 noiembrie 2007, privind continuarea
raporturilor sale de muncă cu angajatorul, după împlinirea vârstei standard de
pensionare.
Se arată că
raționamentul instanței de fond este eronat câtă vreme pe de o parte califică
propunerea de aprobare a cererii recurentei ca fiind un „acord” - act
administrativ, iar pe de altă parte apreciază că acesta ar fi fost fără termen,
deși în cuprinsul său se menționează expres că termenul pentru care ar urma să
continue raporturile de muncă ale recurentei-reclamante cu angajatorul ar fi de
cel puțin 8 - 10 luni.
2) Instanța de fond
nu a analizat legalitatea ordinului contestat prin raportare la caracterul
obligatoriu ori consultativ al avizului din Adresa Agenției Naționale a
Funcționarilor Publici nr. 1420277/12 februarie 2008.
Deși s-a reținut în
mod corect calitatea procesuală pasivă a Agenției Naționale a Funcționarilor
Publici, considerentele pentru care s-a respins această excepție sunt în mod
evident greșite, câtă vreme instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la un
element esențial al cauzei și anume legalitatea ordinului contestat prin
raportare la adresa Agenției Naționale a Funcționarilor Publici nr. 1420277/12
februarie 2008.
Instanța de fond în
mod greșit nu a constatat că emiterea ordinului contestat a fost făcută
împotriva deciziei inițiale a angajatorului fără nicio legătură cu necesitățile
manageriale ale acestuia ci ținând seama doar de calitatea și autoritatea
Agenției Naționale a Funcționarilor Publici care a interpretat forțat și
unilateral prevederile Legii nr. 188/1999, neținând seama de C. muncii, Legea
nr. 19/2000 și de principiul egalității în drepturi conform art. 16
1
din Constituția României.
3) Hotărârea
instanței de fond este nelegală deoarece nu a stabilit data la care a încetat
raportul de muncă al recurentei-reclamante cu Consiliul Concurenței.
4) În mod greșit,
instanța de fond a reținut norma juridică care a fundamentat ordinul contestat
și prin care s-a constatat în mod nelegal încetarea de drept a raporturilor de
muncă ale recurentei.
Deși a apreciat că în
cauză ar fi aplicabile dispozițiile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 188/1999,
instanța de fond nu a observat că recurenta-reclamantă și-a continuat
activitatea în cadrul Consiliului Concurenței după „atingerea limitei legale
pentru pensionare”, fără ca această continuare a activității sale să fie
echivalată cu începerea unor relații de serviciu după pensionare (respectiv
după data de 25 noiembrie 2007) precum și faptul că nu a cumulat pensia cu
veniturile salariale.
5) Instanța de fond a
apreciat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile C. muncii, nu a stabilit în
mod legal care este regimul juridic aplicabil acestor raporturi de muncă.
Intimatul-pârât
Consiliul Concurenței a formulat întâmpinare la cererea de recurs, solicitând
pentru motivele arătate respingerea recursului ca nefondat și menținerea
Sentinței civile nr. 3456 din 10 decembrie 2008 ca temeinică și legală.
Intimata-pârâtă
Agenția Națională a Funcționarilor Publici a formulat, de asemenea întâmpinare,
a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției Naționale a
Funcționarilor Publici solicitând scoaterea acesteia din cauză, iar pe fondul
cauzei menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind temeinică și legală.
Referitor la excepția
lipsei calității procesual pasive se arată că recurenta-reclamantă, în raport
cu obiectul acțiunii, nu a justificat chemarea acestei instituții în judecată,
deoarece între Agenția Națională a Funcționarilor Publici și Consiliul
Concurenței nu există niciun raport juridic sau temei legal pentru a fi
obligați să avizeze, să aprobe actele administrative emise de Președintele
Consiliului Concurenței.
La termenul din 9
februarie 2010 Înalta Curte a acordat cuvântul părților asupra excepției
invocate privind lipsa calității procesuale pasive a Agenției Naționale a Funcționarilor
Publici precum și pe fondul recursului.
În ceea ce privește
excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției Naționale a
Funcționarilor Publici se constată că nu s-ar putea pune în discuție scoaterea
din cauză a acestei intimate în condițiile în care la instanța de fond, această
excepție a fost unită cu fondul și soluționată la data judecății pe fond și
datorită faptului că nu s-a formulat cerere de recurs în această privință de
către Agenția Națională a Funcționarilor Publici.
Prin urmare, excepția
invocată nu poate fi analizată ca pe o veritabilă excepție ci va fi apreciată
ca o apărare de fond în raport de cererea de recurs a recurentei-reclamante.
În ceea ce privește
recursul recurentei-reclamante, Înalta Curte constată următoarele:
Primul motiv de
recurs invocat de reclamantă este nefondat, întrucât nu pot fi analizate în mod
independent cererea privind solicitarea reclamantei de continuare a activității
după împlinirea vârstei standard de pensionare din 26 noiembrie 2007 și respectiv
Ordinul nr. 112/28 martie 2008 emis de Președintele Consiliului Concurenței
prin care s-a constatat încetarea de drept a raporturilor de serviciu ale
reclamantei în conformitate cu art. 98 alin. (1) lit. d) teza I din Legea nr.
188/1999 adică la împlinirea vârstei standard de pensionare și stagiul minim de
cotizare.
Este exagerat a
considera că reclamanta-recurentă nu a înțeles care este răspunsul autorității
intimate Consiliul Concurenței în privința cererii sale de continuare a
activității după împlinirea vârstei standard când prin ordinul contestat se
precizează tocmai în considerarea îndeplinirii cumulative a condițiilor de
vârsta standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensie, încetarea de
drept a raporturilor de serviciu.
Chiar în plângerea
prealabilă, recurenta-reclamantă arată că directorul Direcției
Cercetare-Sinteze în cadrul căreia aceasta își desfășoară activitatea a propus
aprobarea cererii sale iar Președintele Consiliului Concurenței și-a exprimat
verbal acordul de principiu, ceea ce arată că de fapt aceasta era în cunoștință
de cauză în ceea ce privește demersurile pentru soluționarea cererii sale.
Și despre demersurile
făcute de intimat la Agenția Națională a Funcționarilor Publici a avut
cunoștință recurenta, în plângerea prealabilă aceasta se referă la caracterul
pur consultativ și nu obligatoriu al adresei Agenției Naționale a
Funcționarilor Publici nr. 1420277/12 februarie 2008.
Prin urmare, așa cum
a reținut și instanța de fond se apreciază că prin ordinul contestat s-a răspuns
implicit cererii recurentei - cele două situații excluzându-se una pe alta.
Al doilea motiv de
recurs nu poate fi reținut deoarece instanța de fond a analizat legalitatea
ordinului contestat în raport de prevederile legale la care acesta face
referire precum și de adresa Agenției Naționale a Funcționarilor Publici nr.
1420277/12 februarie 2008.
Faptul că instanța de
fond nu a precizat dacă această adresă are sau nu caracter obligatoriu nu are
relevanță atâta vreme cât adresa se referă la dispozițiile art. 98 alin. (1)
lit. d) din Legea nr. 188/1999 privind încetarea de drept a raportului de
serviciu al funcționarului public - situație pe care a analizat-o instanța
fondului.
Aceste dispoziții
legale privind „încetarea de drept” a raporturilor de serviciu reprezintă norme
imperative care trebuie aplicate de persoana care are competența legală de
numire în funcția publică conform cu prevederile art. 98 alin. (2) din Legea
nr. 188/1999.
Agenția Națională a
Funcționarilor Publici, în calitatea ei de autoritate de gestiune la nivel
național în materia funcției publice și funcționarilor publici, acordă
asistență de specialitate și coordonează compartimentele de resurse umane din
cadrul autorităților și instituțiilor publice.
De asemenea, un rol
important revine Agenției în realizarea monitorizării și controlului modului în
care se aplică legislația privind funcția publică și funcționarii publici în
cadrul autorităților și instituțiilor publice.
În exercitarea
acestor atribuții Agenția poate fi sesizată de orice persoană interesată iar în
baza cercetărilor întreprinse, Agenția emite o recomandare către autoritatea
sau instituția publică respectivă cu privire la modul de soluționare a
situației cu care a fost sesizată (art. 22 din Legea nr. 188/1999, republicată,
raportat la art. 3, 4, 7 din H.G. nr. 1000/2006).
Faptul că autoritatea
publică consideră că Agenția nu ar putea să ofere o asistență de specialitate
greșită compartimentelor de resurse umane și prin urmare își însușește soluția
propusă de aceasta, nu-i schimbă caracterul de recomandare, pur consultativ al
adresei invocate.
Se constată de
asemenea că, instanța de fond nu avea a se pronunța în mod expres asupra datei
încetării raportului de muncă al recurentei-reclamante (motivul 3 de recurs),
obiectul acțiunilor conexe fiind anularea Ordinului nr. 112/28 martie 2008 emis
de Președintele Consiliului Concurenței, reintegrarea contestatoarei în funcția
deținută anterior precum și plata salariilor aferente de la data intrării în
vigoare a ordinului și până la reintegrarea efectivă.
Referitor la cel
de-al patrulea motiv de recurs, Înalta Curte reține că instanța de fond a
analizat legalitatea ordinului contestat prin prisma normelor legale invocate
în conținutul acestuia și anume prevederile art. 98 alin. (1) lit. a) din Legea
nr. 188/1999 republicată.
Potrivit art. 98
alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, raportul de serviciu încetează de
drept la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a
stagiului minim de cotizare pentru pensionare sau după caz, la data comunicării
deciziei de pensionare pentru limită de vârstă a funcționarului public.
În conformitate cu
art. 98 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „Constatarea cazului de încetare de
drept a raportului de serviciu se face în termen de 5 zile lucrătoare de la
intervenirea lui, prin act administrativ”.
Criticile recurentei
privind aplicarea dispozițiilor mai sus arătate sunt nefondate, deoarece sunt
prezentate în mod trunchiat.
Încearcă recurenta să
arate că nu se încadra în niciuna din variantele propuse de art. 98 alin. (1)
lit. d) - susține astfel că data îndeplinirii cumulative a condițiilor de
vârstă standard și stagiu minim de cotizare era împlinită la data de 25
noiembrie 2007 - ori recurenta însăși a indus în eroare autoritatea intimată când
prin cererea sa privind aprobarea continuării activității, a precizat că la
data de 1 ianuarie 2008 îndeplinește cumulativ condițiile de pensionare pentru
limită de vârstă. La fel, data comunicării deciziei de pensionare pentru limită
de vârstă este 21 august 2008 - iar data încetării de drept a raporturilor de
serviciu potrivit ordinului contestat este 1 aprilie 2008 - și deci a
considerat recurenta că încetarea raportului de muncă a avut loc nu în temeiul
legii ci la data de 1 aprilie 2008.
Înalta Curte constată
că în speță, recurentei îi sunt aplicabile dispozițiile art. 98 alin. (1) lit.
d) din Legea nr. 188/1999. În urma cererii reclamantei-recurente din 26
noiembrie 2007 privind solicitarea aprobării continuării activității și după 1
ianuarie 2008 - când aceasta considera că îndeplinește cumulativ condițiile de
pensionare și având acordul de principiu al șefului Direcției Cercetare-Sinteze
în cadrul căreia aceasta își desfășura activitatea, recurenta și-a continuat
activitatea și după data stabilită ca fiind în mod legal data îndeplinirii
condițiilor cumulative.
În acest interval de
timp, conducătorul autorității a cerut un punct de vedere la Agenția Națională
a Funcționarilor Publici privind activitatea mai multor funcționari aflați în
aceeași situație ca cea a reclamantei.
După ce a primit mai
multe răspunsuri și calificări, a fost emis Ordinul nr. 112/28 martie 2008 -
acesta concretizând lipsa acordului Președintelui Consiliului Concurenței
pentru continuarea activității recurentei.
De remarcat că recurenta-reclamantă
se află într-o situație similară funcționarului public care deși îndeplinește
condițiile prevăzute de lege nu depune diligențele necesare întocmirii
dosarului de pensionare, dându-se posibilitatea conducătorului autorității
să-și exprime acordul asupra oportunității mențiunii sale în activitate.
Împrejurarea că în
ordinul contestat, s-a constatat încetarea de drept a raporturilor de serviciu
ale recurentei-reclamante începând cu data de 1 aprilie 2008, nu încalcă
prevederile art. 98 alin. (2) din Legea nr. 188/1998 - termenul de 5 zile
nefiind unul imperativ.
În speță nu se pune
problema desfacerii contractului de muncă al recurentei-reclamante, înainte de
data comunicării deciziei și aplicarea C. muncii, întrucât pe de o parte nu a
existat un contract de muncă al reclamantei, raporturile sale de serviciu au
continuat tacit până la finalizarea procedurii privind aprobarea cererii de
continuare a activității care a fost respinsă prin emiterea Ordinului nr.
112/2008; pe de altă parte s-a menționat în ordin că s-a avut în vedere
îndeplinirea cumulativă a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim
de cotizare și nicidecum varianta - privind data comunicării deciziei de
pensionare.
Nu se poate considera
că Ordinul nr. 112/2008 reprezintă o aplicare a dispozițiilor art. 61 lit. e)
C. muncii - întrucât în cauză s-a constatat intervenirea situației îndeplinirii
condițiilor cumulative pentru pensionare și încetarea de drept a raporturilor
de serviciu - nu a vreunui contract de muncă, așa cum rezultă și din carnetul
de muncă al recurentei.
Față de cele arătate
mai sus, constatând că instanța de fond a pronunțat o sentință legală și
temeinică, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge
recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de M.M., împotriva Sentinței civile nr. 3456 din 10 decembrie 2008 a
Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,
ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 9 februarie 2010.