ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5711/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, sectia a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta M.J.F. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, anularea ordinului nr. 84 din 19 ianuarie 2009 prin care s-a dispus încetarea raportului de serviciu, respectiv încetarea menținerii în activitate, repunerea în situația anterioară prin reintegrarea în funcția și postul deținute anterior și daune constând în plata salariului indexat, majorat și actualizat și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data la care ordinul atacat a început să-și producă efectele și până la reintegrarea efectivă.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că a fost angajată a Ministerului Finanțelor Publice din anul 1992 în funcția de consilier superior clasa I, treapta 1, aprobându-i-se continuarea activității până la data de 31 decembrie 2009, în temeiul art. 49 alin. (5) din Legea nr. 19/2000, coroborat cu prevederile art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999. La data de 09 ianuarie 2009, prin adresa emisă de Direcția Generală Resurse Umane și Management i s-a solicitat să se prezinte în regim de urgență în vederea clarificării situației ca urmare a memorandumului nr. 70543/2008 aprobat de Primul Ministru.

A mai arătat reclamanta că la data de 19 ianuarie 2009 i s-a comunicat ordinul nr. 84 din 19 ianuarie 2009 prin care s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu în temeiul art. 97 lit. a) și art. 98 lit. d) din Legea nr. 188/1999, începând cu data de 01 septembrie 2009, precum și încetarea menținerii în activitate aprobată de conducerea ministerului până la data de 31 decembrie 2009. A apreciat reclamanta că ordinul în speță este nelegal prin raportare la dispozițiile art. 5 alin. (1) pct. 1, art. 41 alin. (5) și alin. (6) Legea nr. 19/2000, art. 98 alin. (1) lit. d) și art. 117 din Legea nr. 188/1999, precum și la faptul că memorandumul nu reprezintă o normă legală, ci un document diplomatic în care se expune punctul de vedere al Guvernului asupra unei probleme, în speță dificultățile economice la care este supusă și România în această perioadă.

Astfel, s-a mai arătat, ordinul atacat este nelegal întrucât dispoziția de menținere în activitate până la 31 decembrie 2009, după îndeplinirea condițiilor de vârstă standard și stagiul minim de cotizare pentru pensionare, s-a aprobat conform dispozițiilor legale în vigoare, iar memorandumul în baza căruia s-a emis ordinul nu este o lege, ci un punct de vedere, raportul de serviciu încetând de drept la data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă. 2. Hotărârea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal Competența de soluționare a cauzei a fost declinată în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, care prin sentința civilă nr. 2702 din 03 iunie 2010 a respins acțiunea formulată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 97 lit. a) și art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, republicată, raportul de serviciu al funcționarului public încetează de drept la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare sau, după caz, la data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă, pensionare anticipată, pensionare anticipată parțială ori invaliditate a funcționarului, potrivit legii. A constatat prima instanță că reclamanta se încadrează în aceste prevederi legale, întrucât a îndeplinit cumulativ condițiile de vârstă standard și stagiul minim de cotizare la data de 16 mai 2007, împrejurare evidențiată în cererea din 24 noiembrie 2008, prin care reclamanta a solicitat aprobarea menținerii în activitate.

În raport cu prevederea art. 41 alin. (5) din Legea nr. 19/2000 potrivit căreia asigurații care îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pentru obținerea unei pensii pentru limită de vârstă, cu excepția pensiei anticipate și a pensiei anticipate parțiale, își pot continua activitatea numai cu acordul angajatorului, prima instanță a apreciat că în situația reclamantei, începând cu data de 01 februarie 2009 nu a mai existat acordul angajatorului, fiind îndeplinite condițiile art. 97 lit. a) și art. 98 alin. (1) lit. d) teza I din Legea nr. 188/1999, republicată. S-a mai apreciat că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 41 alin. (6) din Legea nr. 19/2000, invocate de reclamantă, întrucât la data emiterii ordinului contestat aceasta nu formulase cerere de pensionare, astfel că nu se poate susține că raportul de serviciu ar fi putut înceta numai la data comunicării deciziei de pensionare.

În ce privește memorandumul nr. 702543/2008, menționat în preambulul ordinului atacat, prima instanță a reținut că, într-adevăr, acesta nu reprezintă o normă legală, însă justifică refuzul angajatorului de menținere în activitate a persoanelor care au îndeplinit cumulativ condițiile de vârstă standard și a stagiul minim de cotizare, începând cu data de 01 februarie 2009. Cum reclamanta se încadrează în prevederile din acest memorandum, menținerea în activitate a acesteia după data îndeplinirii cumulative a celor două condiții reprezintă opțiunea angajatorului, iar nu obligația acestuia. 3. Recursul declarat de M.J.F. Împotriva hotărârii Curții de apel a formulat recurs în termen legal reclamanta M.J.F., invocând motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., precum și dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. Recurenta a combătut hotărârea fondului, în esență, sub două aspecte: 3.1. Aplicarea greșită a prevederilor legale incidente Recurenta consideră că prima instanță nu a aplicat corespunzător prevederile art. 41 alin. (5) din Legea nr. 19/2000, neobservând că refuzul angajatorului a survenit după o lună și jumătate de la aprobarea cererii de menținere în activitate. De asemenea, mai afirmă recurenta, instanța a apreciat greșit că în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 41 alin. (6), întrucât la data emiterii ordinului atacat ea nu formulase cerere de pensionare. O critică distinctă vizează memorandumul nr. 702543/2008, indicat în preambulul ordinului, care nu reprezintă o normă legală și, totuși, a fost luat în considerare de prima instanță ca justificând refuzul angajatorului de a o menține în activitate.

3.2. Lipsa de rol activ a instanței de judecată În cuprinsul acestui motiv recurenta dezvoltă criticile referitoare la modul de administrare a probelor, arătând că instanța nu a solicitat probe suplimentare pentru clarificarea răspunsului dat de pârât la întrebarea nr. 1 din interogatoriu; nu a solicitat depunerea statelor de plată înainte și după 01 februarie 2009 și, în general, nu a clarificat raportul juridic dedus judecății. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, precum și sub toate aspectele, în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare.

Argumente de fapt și de drept relevante Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ Ordinul nr. 84 din data de 19 ianuarie 2009 emis de intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice. Prin acest act administrativ individual s-a dispus încetarea raportului său de serviciu, începând cu data de 01 februarie 2009, cu aceeași dată încetând și menținerea în activitate, aprobată de conducerea ministerului până la data de 31 decembrie 2009. Analizând ansamblul probator administrat în cauză, precum și dispozițiile art. 97 lit. a) și art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, privind statutul funcționarilor publici și art. 41 alin. (5) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, în forma în vigoare la data de 19 ianuarie 2009, prima instanță a ajuns la concluzia că actul administrativ examinat este legal.

Această concluzie este împărtășită și de instanța de recurs. Răspunzând punctual criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte reține următoarele: 1.1. Referitor la dispozițiile legale aplicabile Recurenta-reclamantă a îndeplinit funcția publică de consilier superior, clasa I, treapta 1, la Direcția de programare a investițiilor publice din cadrul Direcției generale de programare bugetară din cadrul Ministerului Finanțelor Publice.

Ea a îndeplinit condițiile privind vârsta standard de pensionare și stagiul minim de cotizare în sistemul public la data de 16 aprilie 2007. După acest moment, prevalându-se de prevederile art. 41 alin. (5) din Legea nr. 19/2000, potrivit cu care „Asigurații care îndeplinesc condițiile prevăzute de prezenta lege pentru obținerea unei pensii pentru limită de vârstă, își pot continua activitatea numai cu acordul angajatorului”, recurenta a obținut aprobare pentru continuarea activității, inițial pentru perioada 14 decembrie 2007-31 decembrie 2008 și, ulterior, în continuare, până la data de 31 decembrie 2009. Prin ordinul atacat s-a făcut aplicarea prevederilor art. 97 lit. a) și art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, texte legale care au următorul conținut: „Art.

97 Încetarea raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici se face prin act administrativ al persoanei care are competența legală de numire în funcția publică și are loc în următoarele condiții: a) de drept;” Art. 98 alin. „ (1) Raportul de serviciu încetează de drept: d) la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare sau, după caz, la data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă, pensionare anticipată, pensionare anticipată parțială ori invaliditate a funcționarului public, potrivit legii”. Este neîndoielnic că autoritatea publică pârâtă a revenit asupra acordului de menținere în activitate a recurentei din rațiuni de restrângere a unor cheltuieli bugetare în cadrul administrației publice centrale, iar aprecierea pe care a făcut-o asupra cazului particular examinat s-a realizat în cadrul marjei de care beneficiază pentru organizarea propriei activități.

Este, de asemenea real, că memorandumul invocat nu îndeplinește condițiile pentru a fi considerat un act normativ (publicitate, accesibilitate etc.) și, deci, nu este de natură a fundamenta din punct de vedere legal măsura administrativă dispusă de intimat. Însă, după cum bine a reținut judecătorul fondului, temeiul legal al ordinului îl reprezintă, în principal, dispozițiile din Legea nr. 188/1999, anterior citate și faptul că după 01 februarie 2009 nu a mai existat acordul angajatorului pentru menținerea în activitate. Memorandumul nu face decât să explice contextul financiar-bugetar pentru anul 2009 și să contureze principalele direcții de acțiune pentru restrângerea unor categorii de cheltuieli bugetare în cadrul administrației publice centrale, evident cu respectarea dispozițiilor legale în materie.

În fine, nu este lipsită de semnificație împrejurarea că măsura criticată de recurentă a fost aplicată unitar, nediscriminatoriu, la nivelul intimatului Ministerul Finanțelor Publice. Astfel, potrivit răspunsurilor la întrebările 3 și 4 din interogatoriul administrat la inițiativa reclamantei tuturor celor 17 persoane care aveau aprobare de menținere în activitate și îndeplineau condițiile de pensionare, le-au încetat raporturile de serviciu începând cu data de 01 februarie 2009. De asemenea, „la momentul 31 decembrie 2009, la nivelul Ministerului Finanțelor Publice nu au existat persoane care să îndeplinească condițiile de pensionare și care să fie menținute în activitate”. Cât privește prevederile art. 41 alin. (6) din Legea nr. 19/2000, invocate de recurentă, acestea nu sunt incidente în cauză și în mod legal nu au fost valorizate de prima instanță.

Ipoteza normei invocate are în vedere „situația asiguraților care au depus cerere de pensionare”, or, necontestat, recurenta nu s-a aflat în această situație. Ea a depus cererea de pensionare ulterior emiterii ordinului, la data de 17 martie 2009. 1.2. Referitor la principiul rolului activ al instanței Criticile subsumate acestui motiv converg către ideea că prima instanță ar fi administrat un probatoriu sumar și nu s-ar fi preocupat de aflarea adevărului judiciar. Aceste susțineri sunt lipsite de suport. Astfel, instanța a încuviințat probele solicitate de părți, prin încheierea de la data de 28 ianuarie 2010. Cererea de completare a probatoriului cu înscrisuri constând în state de plată, angajări, transferuri etc. s-a respins prin încheierea de la 20 mai 2010, cu motivarea că, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, acestea nu sunt utile.

Într-adevăr, analiza instanței era limitată la examinarea legalității măsurii de „încetare a menținerii în activitate” a unei persoane care îndeplinea condițiile de pensionare și, în acest cadru procesual, înscrisurile și interogatoriul administrat erau suficiente pentru edificarea instanței. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse în decizie, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.J.F. împotriva sentinței civile nr. 2702 din 03 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 decembrie 2010.