ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7307/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7307/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

Sentința civilă nr. 553 din 17 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Cluj în

dosarul nr. 4637/117/2009 a fost admisă excepția autorității de lucru judecat.

S-a respins acțiunea formulată de reclamantul

R.C. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și Consiliul Național pentru

Combaterea Discriminării, având ca obiect constatarea nulității absolute a

ofertei de înstrăinare din 15 decembrie 1998 și a contractului de

vânzare-cumpărare autentificat prin Încheierea nr. 43/1998 a BNP D.G.I.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul

a reținut că prin Sentința civilă nr. 1176/2003 a Judecătoriei Gherla s-a

respins acțiunea formulată de reclamantul R.C. în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Sentința este definitivă și irevocabilă prin

respingerea apelului și recursului declarat de reclamant, prin Decizia civilă

nr. 187/A/2004 a Curții de Apel Cluj, respectiv prin Decizia civilă nr.

1870/R/2006 a Curții de Apel Cluj.

Din considerentele acestor hotărâri

judecătorești rezultă că prin cererea de chemare în judecată formulată în acel

dosar reclamantul a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 43 din 18 decembrie 1998 de BNP

D.G.I.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că

prețul plătit pentru imobilul care a făcut obiectul contractului este neserios,

necorespunzător unui interes apreciabil al vânzătorului de a vinde. Reclamantul

a mai învederat că a fost obligat să încheie contractul de vânzare-cumpărare

prin diverse mijloace, adică sub amenințările pârâtei, în sensul că dacă nu va

încheia contractul nu va mai putea trăi în oraș, urmând a se apela la ajutorul

poliției pentru evacuarea sa din imobil.

În ceea ce privește prețul stabilit în

contract, de 1.400.000.000 RON, instanța a constatat că acesta a fost la data

încheierii contractului un preț serios, din raportul de expertiză efectuat în

cauză rezultând că valoarea imobilului la acea dată era de 1.432.409.933 RON.

În cauză nu se poate vorbi nici de o disproporție vădită între prețul stabilit

și valoarea reală a lucrului vândut și nici de vreo constrângere de orice gen

exercitată asupra vânzătorului, acesta stabilind unilateral valoarea imobilului

încă înainte de perfectarea contractului de vânzare-cumpărare la 1.300.000.000

RON, prin oferta depusă la dosar.

Deși reclamantul a solicitat a se constata

nulitatea absolută a contractului încheiat cu pârâta pe motiv că prețul plătit

a fost neserios, invocând în drept dispozițiile art. 948, art. 966, art. 98,

art. 1303, art. 5 C. civ., instanța a reținut că în motivarea în fapt a cererii

a arătat că fiind constrâns de către pârâtă, sub amenințările acesteia, a

încheiat contractul de vânzare-cumpărare atacat. Aceste motive au fost invocate

fie pentru a arăta că sunt îndeplinite condițiile arătate mai sus, condiții

considerate necesare pentru a constata nulitatea absolută a contractului pe

motiv de cauză ilicită, fie pentru a evidenția existența în momentul încheierii

contractului a viciului de consimțământ al violenței. În acest al doilea caz,

instanța a constatat că acest viciu de consimțământ nu a fost dovedit, fiind

puțin probabil să poată fi făcută dovada acestuia în condițiile în care

reclamantul și-a manifestat voința de a încheia contractul pentru prețul de

1.300.000.000 RON la data de 25 noiembrie 1998 în mod liber și din proprie

inițiativă. Totodată, fiind vorba despre un viciu de consimțământ acesta atrage

nulitatea relativă și nu nulitatea absolută, nulitate care conform art. 3 și 9

din Decretul nr. 167/1958 poate fi invocată în termenul general de prescripție

de 3 ani care începe să curgă din momentul încetării violenței.

În prezentul dosar, reclamantul a solicitat

să se constate nulitatea absolută a ofertei de înstrăinare din data de 15

decembrie 1998 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 43

din 18 decembrie 1998 de BNP D.G.I., invocând lipsa cauzei, în condițiile în

care nu a avut niciodată intenția de a înstrăina imobilul în litigiu, fiind

obligat să încheie contractul datorită amenințărilor exercitate asupra sa,

prețul fiind unul mult mai mic decât valoarea reală a imobilului. De asemenea,

a susținut că aceste amenințări au fost efectuate în perioada 1996 - 1999, când

în România se ducea o campanie mediatică și politică împotriva rromilor.

Potrivit art. 1201 C. civ. „este lucru

judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este

întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în

contra lor în aceeași calitate".

Din analiza acestui text legal rezultă că

elementele autorității de lucru judecat sunt părțile, obiectul și cauza, care

trebuie să fie aceleași în ambele cereri.

În speță, referitor la părți, instanța a

constatat că în ambele cauze calitatea de reclamant a avut-o R.C., iar

calitatea de pârât a aparținut Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, astfel încât este îndeplinită condiția identității de părți. Totodată,

este lipsită de relevanță împrejurarea că în prezenta cauză reclamantul a

înțeles că cheme în judecată și Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminării, invocând dispozițiile art. 19 alin. (1) lit. e din O.G. nr.

137/2000, conform cărora „în vederea combaterii faptelor de discriminare,

Consiliul își exercită atribuțiile în următoarele domenii: acordarea de

asistență de specialitate victimelor discriminării”, întrucât nu a formulat

pretenții efective față de acest pârât.

Referitor la obiect, ca pretenție formulată

și drept subiectiv invocat, în doctrina juridică și în jurisprudență s-a

statuat că pentru a exista identitate de obiect între două acțiuni este

suficient ca din cuprinsul lor să rezulte că scopul final urmărit de reclamant

este același în ambele acțiuni și, chiar dacă în primul litigiu s-a discutat,

numai pe cale incidentală un drept invocat de o parte, soluția dată de instanță

are putere de lucru judecat într-o nouă acțiune în care se încearcă

valorificarea aceluiași drept.

Astfel, instanța a reținut că există

identitate de obiect, întrucât în primul litigiu reclamantul a solicitat

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare pentru preț

neserios și pentru viciul de consimțământ al violenței. În prezentul litigiu,

reclamantul a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare, invocând formal lipsa cauzei, însă în considerentele acțiunii

a reiterat susținerile din prima acțiune privind vicierea consimțământului prin

violență, precum și faptul că prețul imobilului a fost unul mult mai mic decât

valoarea reală a imobilului, aspecte care au fost analizate în primul proces.

Totodată, referitor la nulitatea absolută a ofertei de înstrăinare din data de

15 decembrie 1998, în primul proces instanța de judecată a reținut că viciul de

consimțământ nu a fost dovedit, iar reclamantul și-a manifestat voința de a

încheia contractul pentru prețul de 1.300.000.000 RON la data de 25 noiembrie

1988 în mod liber și din proprie inițiativă, astfel încât cererea a fost deja

analizată cu putere de lucru judecat.

În ceea ce privește cauza, așa cum s-a arătat

mai sus, în ambele acțiuni reclamantul și-a motivat acțiunea pe vicierea

consimțământului său la încheierea contractului. Chiar dacă în prezenta cauză

s-a invocat și discriminarea la care a fost supus, acest aspect se referă doar

la motivul pentru care ar fi existat violența, esențial fiind faptul că în primul

proces s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare consimțământul reclamantului a fost valabil

exprimat și că nu a fost viciat prin violență.

Pentru toate motivele expuse mai sus,

instanța a considerat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.

1201 C. civ. privind tripla identitate de părți, obiect și cauză, astfel încât

în baza art. 137 alin. (1) și art. 166 C. civ. a admis excepția autorității de

lucru judecat și a respins acțiunea reclamantului.

Prin Decizia nr. 316A din 12 noiembrie 2010,

Curtea de Apel Cluj, secția civilă de muncă și asigurări sociale, pentru minori

și familie, a respins ca nefondat apelul reclamantului reținând, în esență,

următoarele:

În speță, s-a stabilit cu putere de lucru

judecat că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare consimțământul a

fost valabil exprimat, prin urmare nu se poate stabili în cadrul prezentului

litigiu că un astfel de consimțământ nu a fost valabil exprimat în perioada

formării contractului pentru a se putea ocoli indirect puterea de lucru judecat

și a se stabili pe baza unei oferte așa zis viciate că și contractul nu s-a

format valabil, cât timp deja s-a stabilit că acel contract s-a format valabil.

Principiul autorității de lucru judecat

împiedică astfel nu numai judecarea din nou a unui proces terminal, având

același obiect, aceeași cauză și fiind purtat între aceleași părți, în scopul

administrării eficiente a actului de justiție pentru a evita contrazicerile

între două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute unei

părți sau constatările făcute printr-o hotărâre irevocabilă să nu fie

contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată în alt proces.

Reclamantul a mai susținut că în primul

litigiu s-a solicitat constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 43 din BNP D.G.I. față de două argumente: prețul neserios

al vânzării și violența la care a fost supus reclamantul cu prilejul vânzării,

respectiv leziunea și vicierea consimțământului, ambele motive de nulitate

relative. Prezentul litigiu se întemeiază în drept pe cazul de nulitate

absolută prevăzut de dispozițiile art. 948 rap. la art. 966 C. civ. Cauza

litigiului, privită ca finalitate a demersului în fața instanței, este aceeași,

însă din perspectiva dispozițiilor art. 1201 C. civ. în soluționarea excepției

autorității lucrului judecat interesează elementul de nulitate ce nu a fost

examinat de instanță la momentul primei judecăți, respectiv lipsa scopului

urmărit de reclamant la încheierea actului juridic. Ca atare, acest element al

cauzei, scopul concret și subiectiv care a determinat părțile să încheie actul

juridic face obiectul examinării impuse de art. 1201.

Curtea a reținut că în prezentul litigiu

reclamantul a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare, invocând doar formal lipsa cauzei, însă în considerentele

acțiunii a reiterat susținerile din prima acțiune privind vicierea

consimțământului prin violență, precum și faptul că prețul imobilului a fost

unul mult mai mic decât valoarea reală a imobilului, aspecte care au fost

analizate în primul proces.

Reclamantul a arătat că în petitul acestei

acțiuni a solicitat să se constate incidența unui caz de discriminare, și deci

de prejudiciere a dreptului de proprietate, respectiv a dreptului său la

locuință, argument care vizează valabilitatea actului juridic din perspectiva

vicierii cauzei acestuia de un motiv care încalcă ordinea publică și drepturile

fundamentale ale omului.

Nici acest motiv nu a fost primit dat fiind

că în afară de motivul de nulitate absolută analizat mai sus reclamantul nu a

arătat care ar fi motivul vicierii cauzei acestui act pentru un motiv care

încalcă ordinea publică și drepturile fundamentale ale omului.

Reclamantul a mai arătat că în cauză

contrazicerea dintre cele două hotărâri, respectiv cea anterior pronunțată și

hotărârea ce urmează a soluționa litigiul pendinte, nu există, față de

împrejurarea că elementele supuse examinării instanței sunt diferite.

Curtea a reținut că acest motiv de apel nu

poate fi primit dat fiind că reclamantul doar formal a invocat lipsa cauzei,

însă în considerentele acțiunii a reiterat susținerile din prima acțiune

privind vicierea consimțământului prin violență, precum și faptul că prețul

imobilului a fost unul mult mai mic decât valoarea reală a imobilului, aspecte

care au fost analizate în primul proces.

În ceea ce privește identitatea de părți s-a

susținut că prezența pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminării în consorțiul procesual se datorează primului petit de constatare

a cauzei de discriminare și a încălcării dreptului de proprietate și la

locuință al reclamantului, considerând ca relevantă în cauză coparticiparea

acestui pârât, fapt ce determină netemeinicia reținerii autorității de lucru

judecat în această privință.

Curtea a reținut că este lipsită de relevanță

împrejurarea că în prezenta cauză reclamantul a înțeles că cheme în judecată și

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, invocând dispozițiile art.

19 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 137/2000, conform cărora „în vederea

combaterii faptelor de discriminare, Consiliul își exercită atribuțiile în

următoarele domenii: .. acordarea de asistență de specialitate victimelor

discriminării”, întrucât nu a formulat pretenții efective față de acest pârât.

Susținerea existenței unui prim petit de

constatare a cauzei de discriminare și a încălcării dreptului de proprietate și

la locuință al reclamantului nu poate fi primită cât timp solicitarea reală

este aceea de a constata nulitatea contractului și a ofertei de înstrăinare iar

față de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu a emis nici o

pretenție.

Împotriva sus-menționatei hotărâri a declarat

recurs reclamantul R.C., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. a susținut că în mod

greșit instanța de apel a apreciat că în cauză există identitate de obiect,

cauză și părți cu litigiul precedent, ce constituie primul termen al

autorității de lucru judecat.

A relevat că în prezenta cauză, obiectul

litigiului l-a constituit constatarea nulității absolute atât a contractului de

vânzare-cumpărare cât și a ofertei de înstrăinare, acte juridice distincte, ce

face să atragă lipsa de identitate între pricinile purtate între părți (în

primul litigiu obiectul pricinii constituindu-l constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare). Chiar dacă sunt în strânsă legătură, cele

două acte juridice nu se confundă iar constatarea nevalabilității ofertei de înstrăinare

conduce, potrivit principiului accesorium sequitur principale la lipsirea de

efecte juridice a actului subsecvent, respectiv a contractului de

vânzare-cumpărare.

Or, atâta vreme cât acest petit, în actuala

configurare, nu a fost examinat niciodată de instanța de judecată, nu se poate

extrapola argumentația avută în vedere de instanță în motivarea validității

actului de vânzare-cumpărare la un cu totul act juridic, respectiv la oferta de

vânzare.

Cele două instanțe realizează o confuzie

între cele două acte juridice, distincte, ca regim juridic și condiții de

validitate, fiind nelegale constatările instanței în sensul că prin examinarea

valabilității contractului de vânzare-cumpărare s-a stabilit implicit și

consimțământul valabil exprimat în perioada încheierii contractului.

Dacă în prima pricină au fost invocate cauze

de nulitate relative - leziunea și vicierea consimțământului, în cauza de față

s-a solicitat constatarea nulității absolute întemeiat pe dispozițiile art. 948

C. civ. rap. la art. 966 C. civ., dar și incidența unui caz de discriminare,

deci de prejudiciere a dreptului de proprietate, respectiv al dreptului

reclamantului la locuință, caz de nevalabilitate care încalcă ordinea publică

și drepturile fundamentale ale omului, aspect ce a fost omis a fi analizat.

Între cele două litigii nu există identitate

de cauză întrucât elementul de nulitate invocat în cauza de față este diferit

de cel din cauza precedentă, astfel încât deși finalitatea celor două pricini

este aceeași, în analiza autorității de lucru judecat interesează deosebirea

între motivele/elementele de nulitate invocate în cele două litigii și care,

așa cum s-a arătat mai sus, sunt distincte.

Nu există nici identitate de părți întrucât

în prezenta cauză are calitate de parte și Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminării, rezultat din necesitatea analizării nevalabilității contractului

în raport de existența unei cauze de discriminare și a încălcării dreptului

reclamantului la locuință, ceea ce face inaplicabilă autoritatea de lucru

judecat în raport de primul litigiu în care acest pârât nu a avut calitatea de

parte.

Recursul este fondat.

Potrivit art. 1201 C. civ., este lucru

judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are același obiect,

este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și

împotriva lor în aceeași calitate, iar, potrivit art. 166 C. proc. civ.,

excepția autorității de lucru judecat poate fi invocată de părți sau de

instanța din oficiu în orice faza a judecății, dispoziții legale ce consacră

caracterul absolut, irefragabil al prezumției autorității de lucru judecat -

ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să

fie contrazis de alta.

În speță, dacă în ceea ce privește obiectul

pricinilor purtate între părți s-ar putea susține că, într-adevăr, scopul

urmărit prin exercițiul celor două acțiuni în justiție este același,

restituirea bunului litigios, în ceea ce privește cauza și părțile se constată

că între cele două pricini nu există identitatea pretinsă de textul art. 1201

C. civ.

Astfel, în prima cauză purtată între părți,

cauza acțiunii a constituit-o prețul neserios al vânzării și existența unui

viciu de consimțământ - violența, cauză de nevalabilitate a convenției

întemeiată pe dispozițiile art. 948, 955 și 966 C. civ., și sancționată de lege

cu nulitatea relativă, în pricina dedusă judecății cererea de chemare în

judecată s-a fundamentat pe cauze sancționate cu nulitatea absolută - cauza

ilicită, constând în împrejurarea că la epoca încheierii actului atacat - 1996

- 1999 în România se ducea o campanie mediatică și politică împotriva romilor

și a manierei în care această comunitate justifică averile pe care le deținea,

actul întocmit fiind determinat nu de intenția de a înstrăina bunul statului în

baza unui acord valabil încheiat, corespunzător voinței transmițătorului, ci

determinat de presiunile și amenințările la care erau supuși contractanții de

etnie romă. În aceste condiții susține reclamantul s-a încheiat actul

contestat, în scopul asigurării liniștii familiei sale și încetării abuzurilor

la care au fost supuși, fiind astfel evident că actul încheiat este lipsit de o

cauză legală, licită și onestă care să reflecte voința părților.

Prin modalitatea în care a fost lipsit de

posesia imobilului proprietatea sa, a arătat reclamantul, i-au fost încălcate

grav prevederile constituționale care garantează protecția dreptului de

proprietate, precum și prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului. A apreciat că aceste manopere

juridice nu puteau căpăta concretizare în contra unei persoane care nu ar fi

fost de etnie romă, astfel încât a fost victima unei discriminări pe criterii

etnice și de studii, statul român abuzând prin autoritățile sale de faptul că

la data încheierii convenției nu avea decât patru clase, ca și de etnia sa.

Maniera în care s-a realizat transferul

dreptului de proprietate în patrimoniul statului reprezintă, în fapt, o

expropriere realizată prin abuzuri, în lipsa unei cauze de utilitate publică și

fără plata unei juste despăgubiri, ceea ce impune constatarea nulității actelor

juridice încheiate în aceste condiții și repunerea părților în situația

anterioară.

Aceste motive sunt cele care, în conformitate

cu art. 19 alin. (1) lit. e) din legea nr. 137/2000, justifică calitatea

procesuală a Consiliului Național pentru Constatarea Discriminării ca

autoritate publică autonomă desemnată să acorde asistență de specialitate

persoanelor care sunt victime ale discriminării, în speță etnice, în legătură

cu exercitarea drepturilor lor fundamentale, dreptul la proprietate și dreptul

la locuință, astfel cum sunt definite de art. 1 și 14 ale Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.

966, art. 1294 și urm. C. civ., art. 1 alin. (2) lit. d) pct. 5 și alin. (2)

lit. e) pct. 3 din Legea nr. 137/2000, art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 14

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Expunerea motivelor de fapt și de drept ale

cererii deduse judecății în cauza de față, denotă lipsa de identitate între

aceasta și cauza ce a constituit primul termen al autorității de lucru judecat

sub aspectul elementelor enunțate și care impunea verificarea fondului

pretențiilor deduse în justiție.

Susținând că actul juridic contestat, în urma

căruia a fost lipsit de bunul proprietatea sa, a fost încheiat în condițiile

evocate în cerere - în contextul unei campanii mediatice împotriva romilor,

expuși, spre deosebire de persoanele ce nu aveau aceeași etnie, unei diferențe

de tratament, cu consecința lipsirii de bunul proprietatea sa în alte condiții

decât cele stipulate de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, reclamantul a pretins verificarea acestor

încălcări, cu consecințe asupra validității actului juridic astfel întocmit și,

în final, restituirea bunului preluat de stat în această modalitate.

Chemarea în judecată a pârâtului Consiliului

Național pentru Constatarea Discriminării nu s-a făcut, cum eronat au reținut

instanțele, pentru obligarea sa la plata vreunei despăgubiri către reclamant

ci, așa cum arată însuși reclamantul în cererea de chemare în judecată, ca

persoană juridică autonomă desemnată să asigure asistența de specialitate

persoanelor victime ale discriminării (din acest motiv pârâta solicitând să-i

fie comunicate toate actele, inclusiv apărările pârâtelor formulate în cauză).

Reclamantul s-a pretins victima unei

discriminări față de alte persoane care, aflându-se într-o situație similară,

nu ar fi fost expusă juridic pierderii proprietății în condițiile menționate,

motiv pentru care a invocat art. 14 din Convenție combinat cu art. 1 din

Protocolul nr. 1.

Or, potrivit art. 14 din Convenție,

„exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție

trebuie să fie asigurată fără nici-o deosebire bazată, în special, pe sex,

culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice altă opinie, origine

națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere

sau orice altă situație”.

Iar potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1

„orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilități

publice și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului

internațional”.

Legea internă stabilește prin art. 2 alin.

(1) din O.G. nr. 137/2000, că prin discriminare se înțelege orice deosebire,

excludere, restricție sau preferință, pe bază de sex, precum și orice alt

criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea, recunoașterii,

folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a

libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul

politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții

publice (art. 1 pct. 2 lit. c) din acest act normativ).

Or, se observă în raport de motivele cererii

introductive astfel cum au fost expuse și încadrate în drept, din care rezultă

pretenția părții de a se analiza cererea sa sub aspectul încălcărilor invocate,

ceea ce presupune o analiză de fond, că aceasta este deosebită de aceea făcută

în prima cerere de chemare în judecată, soluționată irevocabil, ce a vizat

încheierea actului juridic contestat în condiții de viciere a consimțământului

și cu nerespectarea unei condiții de validitate a convenției - prețul serios.

Întrucât, în speță, o atare verificare nu a

fost făcută, și întrucât deși finalitatea procedurii este aceeași, cauza sa

este deosebită, se constată că, în mod greșit, consecință a interpretării și

aplicării greșite a dispozițiilor art. 1201 C. civ., instanțele fondului au

refuzat să analizeze fondul pretențiilor deduse în justiție prin raportare la

motivele cererii de sesizare a instanței.

Ca urmare, față de cele ce preced, constatând

incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și în scopul evocării fondului, în

temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., recursul va fi admis cu consecința

casării ambelor hotărâri și trimiterii cauzei spre rejudecare la prima

instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursul declarat de reclamanta R.C.

împotriva Deciziei nr. 316A din 12 noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția

civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Casează decizia recurată precum și Sentința

civilă nr. 553 din 17 iunie 2010 a Tribunalului Cluj și trimite cauza spre

rejudecare la Tribunalul Cluj.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19

octombrie 2011.