ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7577/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7577/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 17 august 2009,

S.I., S.V. și J.-H.M., au solicitat instanței - în contradictoriu cu Regia

Autonomă A.P.P.S. - să oblige pârâta la plata sumei de 680.056 RON reprezentând

contravaloarea lipsei de folosință a imobilului situat în Cluj-Napoca, str. N.,

înscris în CF nr. x - Cluj, precum și a sumei de 261.413 RON, reprezentând

dobânda minimă aferentă sumei anterioare, calculată conform dobânzilor medii

anuale ale B.N.R., în total 941.469 RON.

În motivarea cererii,

reclamanții, au arătat că în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001 au formulat

notificare, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în

Cluj-Napoca, str. N., notificare respinsă de pârâtă prin Decizia nr. 347 din 21

septembrie 2004.

Urmare contestării

acestei dispoziții, prin hotărâre judecătorească irevocabilă li s-a restituit

în natură cota de ¾ din acest imobil, la data de 2 februarie 2009, fiind

puși în posesie.

După parcurgerea

tuturor gradelor de jurisdicție - se mai arată - instanțele au stabilit în mod

neechivoc că decizia de respingere a notificării, emisă de pârâtă, este

nelegală, aceasta fiind nevoită să se conformeze dispozițiilor instanței

supreme (Decizia nr. 17 din 20 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală) și să emită o nouă

decizie prin care să retrocedeze imobilul în natură.

Învestit în primă

instanță Tribunalul Cluj, secția civilă, prin Sentința nr. 98 din 3 februarie

2010, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile

aferente perioadei 1 iulie 2003 - 15 august 2006.

A admis în parte

acțiunea și a obligat pârâta să le plătească reclamanților suma de 69.414 RON

cu titlu de despăgubiri.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut în esență că pentru perioada 1 iulie 2003 - 15

august 2006 reclamanții nu au reușit să facă dovada vreunei cauze de

întrerupere a termenului de prescripție. Or, cum acțiunea de față se referă la

drepturi patrimoniale, prescriptibile potrivit dispozițiilor art. 1 din

Decretul nr. 167/1958, termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din acest act

normativ, începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia

să cunoască atât paguba cât și pe cel care a pricinuit-o.

Pe fondul cauzei, s-a

reținut că în privința pârâtei sunt îndeplinite condițiile angajării

răspunderii civile delictuale, astfel cum acestea rezultă din dispozițiile art.

998 - 999 C. civ., pentru perioada 15 august 2006 - ianuarie 2009, fapta

ilicită a Regiei Autonome A.P.P.S. constând în deținerea în continuare a

construcției preluată abuziv de stat și în exercitarea, cu privire la acest

bun, a tuturor atributelor dreptului de proprietate, inclusiv cel al

folosinței, deși pârâta avea cunoștință de cererea de restituire formulată de

reclamanți, cerere întemeiată și pe deplin dovedită.

Tot astfel, se mai

reține, pârâta a tergiversat soluționarea cererii de restituire formulată de

reclamanți fără să prezinte justificări pertinente pentru nerezolvarea

pretențiilor acestora, lipsa soluționării în termen legal a notificării

punându-i pe aceștia în imposibilitate de a se bucura de imobilul ce le

aparține și de fructele produse de acesta.

Prin Încheierea nr.

51/C din 5 mai 2010, Tribunalul Cluj, secția civilă, a îndreptat erorile

materiale strecurate în cuprinsul considerentelor și a dispozitivului Sentinței

civile nr. 98 din 3 februarie 2010, în sensul că valoarea despăgubirii datorată

de Regia Autonomă A.P.P.S., reclamanților, este de 144.150,26 RON, în loc de

69.414 RON, cum greșit s-a calculat.

Prin Decizia nr.

338/A din 24 noiembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie, a admis în parte apelul declarat

de reclamanți și a schimbat în parte sentința în sensul că a obligat pârâta

Regia Autonomă A.P.P.S. București, să le plătească reclamanților dobânda legală

aferentă sumei de 144.150,26 RON începând cu data de 3 februarie 2010 și până

la achitarea efectivă a acestei sume.

A respins, ca

nefondat, apelul pârâtei Regia Autonomă A.P.P.S. București, împotriva aceleiași

sentințe.

A menținut restul

dispozițiilor sentinței.

Pentru a decide

astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că, față de data

introducerii acțiunii - 17 august 2009 - în mod corect prima instanță a admis

doar în parte cererea reclamanților, adică numai cu privire la prejudiciul

creat prin lipsirea de folosință a imobilului în ultimii 3 ani, anteriori

introducerii acțiunii, respectiv începând cu data de 15 august 2006 și până în

ianuarie 2009.

Cât privește dobânda, instanța de apel a

reținut că, până la pronunțarea sentinței, prima instanță a inclus în suma de

144.150,26 RON și dobânzile aferente, pe care nu le-a mai acordat însă după

această dată, respectiv până la achitarea efectivă a

"

sultei

"

.

Cu referire la apelul

Regiei Autonome A.P.P.S., s-a reținut calitatea procesuală pasivă a acesteia în

cauză, ca urmare a nesoluționării notificării reclamanților care astfel, au

fost nevoiți să se adreseze instanței de judecată, precum și faptul de a nu fi

probat apărarea potrivit căreia, sumele încasate ca urmare a închirierii

imobilului în litigiu ar fi fost virate altor persoane juridice beneficiare

care, de altfel, nu au fost chemate în garanție.

În cauză, au declarat

recurs în termen legal atât reclamanții, cât și pârâta Regia Autonomă A.P.P.S.

În recursul lor,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții critică

decizia dată în apel arătând că instanța a dat o interpretare greșită

prevederilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, apreciind ca fiind prescris

dreptul la acțiune pentru perioada 1 iulie 2003 - 15 august 2006, deși au făcut

dovada întreruperii prescripției prin introducerea, la data de 15 noiembrie

2004, pe rolul Tribunalului București a acțiunii prin care au contestat decizia

de respingere a cererii de restituire formulată pe calea notificării.

Or, se arată, această

acțiune viza în mod direct chestiunea dreptului de proprietate asupra

imobilului în cauză, cu toate atributele sale, neobservându-se că prin Sentința

civilă nr. 194/2005 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost

respins capătul de cerere vizând plata sumelor încasate de pârâtă, din

închirierea imobilului, de către terți.

Tot astfel, se mai

arată, în mod greșit au fost înlăturate concluziile raportului de expertiză

extrajudiciară, în condițiile în care refuzul părții adverse de a-și însuși

această probă s-a produs abia la momentul dezbaterii fondului cauzei.

În recursul său,

întemeiat de asemenea, pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta

Regia Autonomă A.P.P.S., critică decizia din apel, după cum urmează:

- hotărârea a fost pronunțată

cu încălcarea prevederilor legale referitoare la timbraj, reținându-se greșit

aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr.

146/1997.

Astfel, invocarea ca

temei al cererii a dispozițiilor art. 480 C. civ., exclude aplicarea art. 50 al

Legii nr. 10/2001.

- s-a apreciat greșit

asupra calității sale procesuale pasive, deși a făcut dovada că are doar un

drept de administrare asupra imobilelor, potrivit art. 1 al H.G. nr. 60/2005,

iar potrivit art. 16 al Legii nr. 213/1998, avea dreptul să păstreze doar o

cotă parte de 20 - 50% din chiria încasată.

- s-a reținut greșit

aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ.

Pentru a se putea

vorbi de o faptă ilicită, trebuie să se facă dovada încălcării unui drept subiectiv

care nu putea lua naștere decât la data rămânerii irevocabile a hotărârii

judecătorești de retrocedare a imobilului, respectiv la 14 noiembrie 2008, data

pronunțării Deciziei nr. 7031 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Deci, abia de la acea

dată, în cazul refuzului său de a pune pe reclamanți în posesie, s-ar fi putut

vorbi de rea-credință și deci, de o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

- cu privire la

prejudicii, nu s-a ținut cont de condițiile cerute de lege pentru a se putea

obține repararea acestuia respectiv caracterul cert și condiția ca acesta să nu

fi fost încă reparat.

Astfel, la baza

stabilirii cuantumului pretențiilor nu a stat un raport de expertiză contabilă

ci un raport de expertiză tehnică evaluatorie care nu a avut în vedere dovezi

clare ale ocupării imobilului în perioada de referință.

- aprecieri greșite

s-au făcut și în legătură cu fapta ilicită, contravaloarea lipsei de folosință

a imobilului, putând fi opusă de către proprietarul unui bun doar împotriva

celui care-l deține fără un titlu constituit, în condițiile legii.

Cât privește, durata

soluționării notificării, aceasta nu-i poate fi imputată pârâtei, în condițiile

în care notificatorii nu au înțeles să depună în timp util întreaga

documentație, prin care să facă dovada temeiniciei dreptului lor.

Tot astfel, este

greșită și constatarea instanței cu privire la utilizarea căilor de atac de

către pârâtă, sub aspectul dreptului de liber acces la justiție. S-a apreciat

practic ca faptă ilicită, exercitarea căilor de atac împotriva Sentinței civile

nr. 194 din 7 martie 2005 a Tribunalului Municipiului București. Or, arată

recurenta, aceasta era o obligație ce îi era impusă prin lege și care exclude

caracterul ilicit.

- cuantumul

pretențiilor a fost calculat greșit, cu aplicarea eronată a dispozițiilor O.G.

nr. 9/2000, privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești.

Astfel, s-a reținut eronat obligația de a

plăti reclamanților

"

dobânda legală aferentă sumei de 144.150,26

RON

"

din moment ce

această sumă cuprinde și dobânda legală, debitul principal reținut de instanța

de fond fiind de 128.455,71 RON.

Ca atare, dobânda

legală trebuia reținută ca fiind aferentă acestei din urmă sume.

Recursurile se

privesc ca nefondate, urmând a fi respinse în considerarea argumentelor ce succed.

Demersul judiciar al

reclamanților - având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând

contravaloarea lipsei de folosință a imobilului în perioada 1 iulie 2003 - 31

ianuarie 2009 - a fost inițiat la 17 august 2009, fiind supus (avându-se în

vedere caracterul său personal) termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de

art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Ca atare, în mod

corect instanțele au luat în calcul doar prejudiciul creat urmare privării

reclamanților de folosința imobilului, în ultimii 3 ani, anteriori introducerii

acțiunii.

Este corectă și

aprecierea celor două instanțe asupra faptului că în cauză nu sunt incidente

dispozițiile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, întrucât textul are în

vedere doar întreruperea prescripției prin introducerea unei cereri de chemare

în judecată, având același obiect.

Or, obiectul cauzei

înregistrate sub nr. 2785/2004, pe rolul Tribunalului București, secția III-a

civilă, în care s-a pronunțat Sentința nr. 194 din 7 martie 2005, l-a

constituit contestația formulată de cei în cauză împotriva Deciziei nr. 347 din

21 septembrie 2004 emisă de Regia Autonomă A.P.P.S., iar nu obligarea la plata

contravalorii lipsei de folosință a imobilului.

Tot astfel,

împrejurarea că în acel litigiu reclamanții au formulat o cerere accesorie

vizând obligarea Guvernului României de a le achita sumele încasate din

închirierea imobilului către terți, cerere respinsă ca inadmisibilă este

lipsită de relevanță în contextul prevederilor art. 16 alin. (2) din Decretul

nr. 167/1958 conform cărora prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat

încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă,

anulată sau dacă s-a perimat.

În considerarea

principiului nemijlocirii, ce guvernează regimul probelor în dreptul nostru

procesual civil, nu poate fi privită ca fondată nici critica vizând neînsușirea

de către instanță a raportului de expertiză extrajudiciară efectuat de ing.

V.D., depus în apel prin intermediul căruia reclamanții, au încercat să-și

majoreze pretențiile (chiar pentru perioada luată în calcul de instanță

respectiv 15 august 2006 - 31 ianuarie 2009) la suma de 338.589 RON, cu o

dobândă medie anuală de 10,49 %, în contra dispozițiilor art. 132 raportat la

art. 134 C. proc. civ.

Cât privește refuzul

manifest al pârâtei de a-și însuși acest raport de expertiză extrajudiciară, se

reține că această lucrare a fost realizată după pronunțarea instanței de fond,

cu privire la perioada pentru care reclamanții pot formula pretenții în

legătură cu lipsa de folosință a imobilului, neputându-se imputa pârâtei

refuzul de a-și însuși acest raport, la care nu a fost parte și cu ale cărui

concluzii nu era de acord.

Nici criticile

formulate de pârâtă împotriva deciziei atacate, nu pot fi privite ca fondate.

Potrivit dispozițiilor

art. 50 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, cererile sau acțiunile în justiție …

legate de aplicarea prevederilor prezentei legi și de bunurile care fac

obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru.

Potrivit alin. (2) al

aceluiași text, de aceeași scutire beneficiază și chiriașii în cererile vizând

restituirea prețului actualizat plătit, ca urmare a desființării, prin hotărâri

judecătorești irevocabile, a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în

baza Legii nr. 112/1995.

Corelativ, art. 15 lit.

r) din Legea nr. 146/1997 dispune că sunt scutite de taxa judiciară de timbru,

cererile introduse de proprietari sau succesorii acestora pentru restituirea

imobilelor preluate de stat sau alte persoane juridice în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii sau incidente.

Așa cum corect s-a

reținut, alături de dispoziție și posesie, folosința este unul din atributele

dreptului de proprietate, fără de care acesta nu poate fi exercitat pe deplin.

Or, plata

contravalorii lipsei de folosință a imobilului o constituie chiar obiectul

demersului judiciar, în legătură cu care s-a apreciat corect că este scutit de

plata taxelor judiciare de timbru.

Corectă este și

aprecierea instanței asupra calității procesuale pasive a recurentei Regia

Autonomă A.P.P.S.

Astfel, Regia

Autonomă A.P.P.S., în calitate de unitate deținătoare, a fost învestită cu

soluționarea notificării formulată de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001 și

este emitenta Deciziei nr. 347 din 21 septembrie 2004, contestată în Dosarul

nr. 2785/2004 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, și anulată prin

Sentința nr. 194 din 7 martie 2005 a aceleiași instanțe care, a obligat-o pe

pârâta din prezenta cauză să restituie reclamanților cota de ¾ din

imobilul ce face obiectul prezentului litigiu.

Tot astfel,

pârâta-recurentă, în calitate de locator, a închiriat imobilul proprietatea

reclamanților unor diferite persoane juridice, refuzând restituirea în natură a

nemișcătorului până la pronunțarea în cauză a unei hotărâri irevocabile.

De altfel, este de

observat că, chiar dacă această critică a fost formulată și în apel, în fața

instanței de fond însă pârâta nu a înțeles să invoce lipsa calității sale

procesuale pasive.

Or, realizând

controlul judiciar asupra hotărârii dată de tribunal, instanța de apel nu putea

avea în vedere alte date ale cauzei, decât cele care au format obiectul primei

judecăți, conform regulii tantum devolutum quantum judicatum.

Prin hotărârile date

în cauză, instanțele au apreciat judicios asupra îndeplinirii condițiilor

răspunderii civile delictuale, fiind întrunite exigențele art. 998 - 999 C.

civ. anterior cu privire la existența unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a

raportului de cauzalitate între acestea, precum și a vinovăției pârâtei în

producerea prejudiciului.

Astfel, pârâta i-a

lipsit pe reclamanți de exercițiul concret al dreptului de folosință asupra

imobilului, ca atribut esențial al dreptului de proprietate, până la data de 2

februarie 2009 când prin procesul verbal, aceștia au fost puși efectiv în

posesie.

Tot astfel, nu a fost

respectat de către entitatea învestită cu soluționarea notificării (pârâta în

cauză) nici termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 în care aceasta era obligată să se pronunțe prin decizie sau după caz,

dispoziție motivată ceea ce în practica constantă a instanțelor a fost

calificată ca un refuz de restituire.

Cât privește fapta

ilicită cauzatoare de prejudiciu, instanța de control judiciar a reținut corect

că, aceasta a constat în deținerea nelegală a imobilului preluat abuziv de stat

și refuzul restituirii acestuia în procedura necontencioasă, obligându-i astfel

pe reclamanți la parcurgerea unei proceduri judiciare anevoioase, urmare căreia

imobilul le-a fost predat efectiv abia în anul 2009.

Din probele

administrate, rezultă că reclamanții au atașat notificării suficiente acte în

baza cărora pârâta ar fi putut să se pronunțe, în termenul definit prin lege,

printr-o decizie sau dispoziție motivată. De altfel, orice lipsuri ale setului

de acte doveditoare, atașat notificării, puteau fi rezolvate în faza

administrativă și solicitate persoanelor îndreptățite, neproducându-se însă

nicio probă în sensul că ar fi existat vreo corespondență în acest sens, între

părțile raportului juridic creat urmare declanșării procedurii administrative

prevăzută de lege.

Exercitarea căilor de atac prevăzute de lege,

de către recurenta pârâtă, împotriva hotărârilor date în soluționarea

contestației formulată în baza Legii nr. 10/2001, nu poate fi într-adevăr apreciată

ca o componentă a

"

faptei ilicite

"

cauzatoare de prejudiciu, referirea pe

care instanța de apel a făcut-o la acest exercițiu procedural, având ca scop

doar de a conduce la concluzia amânării restituirii imobilului către

reclamanți, ca urmare a nesoluționării cererii de retrocedare în procedura

necontencioasă.

Se constată că în mod

corect a fost stabilită și întinderea prejudiciului, fiind reținută judicios

atitudinea refractară a pârâtei care, a refuzat să facă dovada situației

juridice a spațiilor în litigiu în perioada de referință (15 august 2006 - 31

ianuarie 2009) respectiv dacă acestea erau închiriate sau libere, în ultima

ipoteză, neputându-se prevala de propria sa culpă de a nu le fi predat

reclamanților, în condițiile în care la acea dată era deja pronunțată o

hotărâre judecătorească definitivă, prin care se dispunea asupra restituirii în

natură a nemișcătorului.

Cât privește

dobânzile legale, acestea au fost incluse de prima instanță în suma de

144.150,26 RON, fiind omis însă a fi acordate și pentru perioada ulterioară

datei pronunțării sentinței.

Ca atare, în mod corect, pârâta a fost

obligată să plătească reclamanților dobânda legală aferentă acestei sume,

începând cu data de 3 februarie 2010 (când s-a dat hotărârea în primă instanță)

și până la data achitării efective a despăgubirilor, neputându-se vorbi de o

"

dobândă la dobândă

"

.

Așa fiind, în

considerarea celor ce preced, ambele recursuri urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanții S.I., S.V. și J.-H.M. și pârâta

Regia Autonomă A.P.P.S. împotriva Deciziei nr. 338/A din 24 noiembrie 2010 a

Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru

minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 octombrie 2011.