ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7577/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 17 august 2009, S.I., S.V. și J.-H.M., au solicitat instanței - în contradictoriu cu Regia Autonomă A.P.P.S. - să oblige pârâta la plata sumei de 680.056 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului situat în Cluj-Napoca, str. N., înscris în CF nr. x - Cluj, precum și a sumei de 261.413 RON, reprezentând dobânda minimă aferentă sumei anterioare, calculată conform dobânzilor medii anuale ale B.N.R., în total 941.469 RON. În motivarea cererii, reclamanții, au arătat că în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001 au formulat notificare, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Cluj-Napoca, str. N., notificare respinsă de pârâtă prin Decizia nr. 347 din 21 septembrie 2004. Urmare contestării acestei dispoziții, prin hotărâre judecătorească irevocabilă li s-a restituit în natură cota de ¾ din acest imobil, la data de 2 februarie 2009, fiind puși în posesie.

După parcurgerea tuturor gradelor de jurisdicție - se mai arată - instanțele au stabilit în mod neechivoc că decizia de respingere a notificării, emisă de pârâtă, este nelegală, aceasta fiind nevoită să se conformeze dispozițiilor instanței supreme (Decizia nr. 17 din 20 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală) și să emită o nouă decizie prin care să retrocedeze imobilul în natură. Învestit în primă instanță Tribunalul Cluj, secția civilă, prin Sentința nr. 98 din 3 februarie 2010, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 1 iulie 2003 - 15 august 2006. A admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să le plătească reclamanților suma de 69.414 RON cu titlu de despăgubiri.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că pentru perioada 1 iulie 2003 - 15 august 2006 reclamanții nu au reușit să facă dovada vreunei cauze de întrerupere a termenului de prescripție. Or, cum acțiunea de față se referă la drepturi patrimoniale, prescriptibile potrivit dispozițiilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din acest act normativ, începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care a pricinuit-o. Pe fondul cauzei, s-a reținut că în privința pârâtei sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale, astfel cum acestea rezultă din dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., pentru perioada 15 august 2006 - ianuarie 2009, fapta ilicită a Regiei Autonome A.P.P.S.

constând în deținerea în continuare a construcției preluată abuziv de stat și în exercitarea, cu privire la acest bun, a tuturor atributelor dreptului de proprietate, inclusiv cel al folosinței, deși pârâta avea cunoștință de cererea de restituire formulată de reclamanți, cerere întemeiată și pe deplin dovedită. Tot astfel, se mai reține, pârâta a tergiversat soluționarea cererii de restituire formulată de reclamanți fără să prezinte justificări pertinente pentru nerezolvarea pretențiilor acestora, lipsa soluționării în termen legal a notificării punându-i pe aceștia în imposibilitate de a se bucura de imobilul ce le aparține și de fructele produse de acesta.

Prin Încheierea nr. 51/C din 5 mai 2010, Tribunalul Cluj, secția civilă, a îndreptat erorile materiale strecurate în cuprinsul considerentelor și a dispozitivului Sentinței civile nr. 98 din 3 februarie 2010, în sensul că valoarea despăgubirii datorată de Regia Autonomă A.P.P.S., reclamanților, este de 144.150,26 RON, în loc de 69.414 RON, cum greșit s-a calculat. Prin Decizia nr. 338/A din 24 noiembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a admis în parte apelul declarat de reclamanți și a schimbat în parte sentința în sensul că a obligat pârâta Regia Autonomă A.P.P.S. București, să le plătească reclamanților dobânda legală aferentă sumei de 144.150,26 RON începând cu data de 3 februarie 2010 și până la achitarea efectivă a acestei sume.

A respins, ca nefondat, apelul pârâtei Regia Autonomă A.P.P.S. București, împotriva aceleiași sentințe. A menținut restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că, față de data introducerii acțiunii - 17 august 2009 - în mod corect prima instanță a admis doar în parte cererea reclamanților, adică numai cu privire la prejudiciul creat prin lipsirea de folosință a imobilului în ultimii 3 ani, anteriori introducerii acțiunii, respectiv începând cu data de 15 august 2006 și până în ianuarie 2009. Cât privește dobânda, instanța de apel a reținut că, până la pronunțarea sentinței, prima instanță a inclus în suma de 144.150,26 RON și dobânzile aferente, pe care nu le-a mai acordat însă după această dată, respectiv până la achitarea efectivă a " sultei " . Cu referire la apelul Regiei Autonome A.P.P.S., s-a reținut calitatea procesuală pasivă a acesteia în cauză, ca urmare a nesoluționării notificării reclamanților care astfel, au fost nevoiți să se adreseze instanței de judecată, precum și faptul de a nu fi probat apărarea potrivit căreia, sumele încasate ca urmare a închirierii imobilului în litigiu ar fi fost virate altor persoane juridice beneficiare care, de altfel, nu au fost chemate în garanție.

În cauză, au declarat recurs în termen legal atât reclamanții, cât și pârâta Regia Autonomă A.P.P.S. În recursul lor, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții critică decizia dată în apel arătând că instanța a dat o interpretare greșită prevederilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, apreciind ca fiind prescris dreptul la acțiune pentru perioada 1 iulie 2003 - 15 august 2006, deși au făcut dovada întreruperii prescripției prin introducerea, la data de 15 noiembrie 2004, pe rolul Tribunalului București a acțiunii prin care au contestat decizia de respingere a cererii de restituire formulată pe calea notificării.

Or, se arată, această acțiune viza în mod direct chestiunea dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză, cu toate atributele sale, neobservându-se că prin Sentința civilă nr. 194/2005 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost respins capătul de cerere vizând plata sumelor încasate de pârâtă, din închirierea imobilului, de către terți. Tot astfel, se mai arată, în mod greșit au fost înlăturate concluziile raportului de expertiză extrajudiciară, în condițiile în care refuzul părții adverse de a-și însuși această probă s-a produs abia la momentul dezbaterii fondului cauzei. În recursul său, întemeiat de asemenea, pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta Regia Autonomă A.P.P.S., critică decizia din apel, după cum urmează: - hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor legale referitoare la timbraj, reținându-se greșit aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Astfel, invocarea ca temei al cererii a dispozițiilor art. 480 C. civ., exclude aplicarea art. 50 al Legii nr. 10/2001. - s-a apreciat greșit asupra calității sale procesuale pasive, deși a făcut dovada că are doar un drept de administrare asupra imobilelor, potrivit art. 1 al H.G. nr. 60/2005, iar potrivit art. 16 al Legii nr. 213/1998, avea dreptul să păstreze doar o cotă parte de 20 - 50% din chiria încasată. - s-a reținut greșit aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ. Pentru a se putea vorbi de o faptă ilicită, trebuie să se facă dovada încălcării unui drept subiectiv care nu putea lua naștere decât la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de retrocedare a imobilului, respectiv la 14 noiembrie 2008, data pronunțării Deciziei nr. 7031 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Deci, abia de la acea dată, în cazul refuzului său de a pune pe reclamanți în posesie, s-ar fi putut vorbi de rea-credință și deci, de o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. - cu privire la prejudicii, nu s-a ținut cont de condițiile cerute de lege pentru a se putea obține repararea acestuia respectiv caracterul cert și condiția ca acesta să nu fi fost încă reparat. Astfel, la baza stabilirii cuantumului pretențiilor nu a stat un raport de expertiză contabilă ci un raport de expertiză tehnică evaluatorie care nu a avut în vedere dovezi clare ale ocupării imobilului în perioada de referință. - aprecieri greșite s-au făcut și în legătură cu fapta ilicită, contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, putând fi opusă de către proprietarul unui bun doar împotriva celui care-l deține fără un titlu constituit, în condițiile legii.

Cât privește, durata soluționării notificării, aceasta nu-i poate fi imputată pârâtei, în condițiile în care notificatorii nu au înțeles să depună în timp util întreaga documentație, prin care să facă dovada temeiniciei dreptului lor. Tot astfel, este greșită și constatarea instanței cu privire la utilizarea căilor de atac de către pârâtă, sub aspectul dreptului de liber acces la justiție. S-a apreciat practic ca faptă ilicită, exercitarea căilor de atac împotriva Sentinței civile nr. 194 din 7 martie 2005 a Tribunalului Municipiului București. Or, arată recurenta, aceasta era o obligație ce îi era impusă prin lege și care exclude caracterul ilicit. - cuantumul pretențiilor a fost calculat greșit, cu aplicarea eronată a dispozițiilor O.G.

nr. 9/2000, privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești. Astfel, s-a reținut eronat obligația de a plăti reclamanților " dobânda legală aferentă sumei de 144.150,26 RON " din moment ce această sumă cuprinde și dobânda legală, debitul principal reținut de instanța de fond fiind de 128.455,71 RON. Ca atare, dobânda legală trebuia reținută ca fiind aferentă acestei din urmă sume. Recursurile se privesc ca nefondate, urmând a fi respinse în considerarea argumentelor ce succed. Demersul judiciar al reclamanților - având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului în perioada 1 iulie 2003 - 31 ianuarie 2009 - a fost inițiat la 17 august 2009, fiind supus (avându-se în vedere caracterul său personal) termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Ca atare, în mod corect instanțele au luat în calcul doar prejudiciul creat urmare privării reclamanților de folosința imobilului, în ultimii 3 ani, anteriori introducerii acțiunii. Este corectă și aprecierea celor două instanțe asupra faptului că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, întrucât textul are în vedere doar întreruperea prescripției prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, având același obiect. Or, obiectul cauzei înregistrate sub nr. 2785/2004, pe rolul Tribunalului București, secția III-a civilă, în care s-a pronunțat Sentința nr. 194 din 7 martie 2005, l-a constituit contestația formulată de cei în cauză împotriva Deciziei nr. 347 din 21 septembrie 2004 emisă de Regia Autonomă A.P.P.S., iar nu obligarea la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului.

Tot astfel, împrejurarea că în acel litigiu reclamanții au formulat o cerere accesorie vizând obligarea Guvernului României de a le achita sumele încasate din închirierea imobilului către terți, cerere respinsă ca inadmisibilă este lipsită de relevanță în contextul prevederilor art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 conform cărora prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat. În considerarea principiului nemijlocirii, ce guvernează regimul probelor în dreptul nostru procesual civil, nu poate fi privită ca fondată nici critica vizând neînsușirea de către instanță a raportului de expertiză extrajudiciară efectuat de ing.

V.D., depus în apel prin intermediul căruia reclamanții, au încercat să-și majoreze pretențiile (chiar pentru perioada luată în calcul de instanță respectiv 15 august 2006 - 31 ianuarie 2009) la suma de 338.589 RON, cu o dobândă medie anuală de 10,49 %, în contra dispozițiilor art. 132 raportat la art. 134 C. proc. civ. Cât privește refuzul manifest al pârâtei de a-și însuși acest raport de expertiză extrajudiciară, se reține că această lucrare a fost realizată după pronunțarea instanței de fond, cu privire la perioada pentru care reclamanții pot formula pretenții în legătură cu lipsa de folosință a imobilului, neputându-se imputa pârâtei refuzul de a-și însuși acest raport, la care nu a fost parte și cu ale cărui concluzii nu era de acord.

Nici criticile formulate de pârâtă împotriva deciziei atacate, nu pot fi privite ca fondate. Potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, cererile sau acțiunile în justiție … legate de aplicarea prevederilor prezentei legi și de bunurile care fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru. Potrivit alin. (2) al aceluiași text, de aceeași scutire beneficiază și chiriașii în cererile vizând restituirea prețului actualizat plătit, ca urmare a desființării, prin hotărâri judecătorești irevocabile, a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Corelativ, art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 dispune că sunt scutite de taxa judiciară de timbru, cererile introduse de proprietari sau succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii sau incidente.

Așa cum corect s-a reținut, alături de dispoziție și posesie, folosința este unul din atributele dreptului de proprietate, fără de care acesta nu poate fi exercitat pe deplin. Or, plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului o constituie chiar obiectul demersului judiciar, în legătură cu care s-a apreciat corect că este scutit de plata taxelor judiciare de timbru. Corectă este și aprecierea instanței asupra calității procesuale pasive a recurentei Regia Autonomă A.P.P.S.

Astfel, Regia Autonomă A.P.P.S., în calitate de unitate deținătoare, a fost învestită cu soluționarea notificării formulată de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001 și este emitenta Deciziei nr. 347 din 21 septembrie 2004, contestată în Dosarul nr. 2785/2004 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, și anulată prin Sentința nr. 194 din 7 martie 2005 a aceleiași instanțe care, a obligat-o pe pârâta din prezenta cauză să restituie reclamanților cota de ¾ din imobilul ce face obiectul prezentului litigiu. Tot astfel, pârâta-recurentă, în calitate de locator, a închiriat imobilul proprietatea reclamanților unor diferite persoane juridice, refuzând restituirea în natură a nemișcătorului până la pronunțarea în cauză a unei hotărâri irevocabile.

De altfel, este de observat că, chiar dacă această critică a fost formulată și în apel, în fața instanței de fond însă pârâta nu a înțeles să invoce lipsa calității sale procesuale pasive. Or, realizând controlul judiciar asupra hotărârii dată de tribunal, instanța de apel nu putea avea în vedere alte date ale cauzei, decât cele care au format obiectul primei judecăți, conform regulii tantum devolutum quantum judicatum. Prin hotărârile date în cauză, instanțele au apreciat judicios asupra îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, fiind întrunite exigențele art. 998 - 999 C. civ. anterior cu privire la existența unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a raportului de cauzalitate între acestea, precum și a vinovăției pârâtei în producerea prejudiciului.

Astfel, pârâta i-a lipsit pe reclamanți de exercițiul concret al dreptului de folosință asupra imobilului, ca atribut esențial al dreptului de proprietate, până la data de 2 februarie 2009 când prin procesul verbal, aceștia au fost puși efectiv în posesie. Tot astfel, nu a fost respectat de către entitatea învestită cu soluționarea notificării (pârâta în cauză) nici termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în care aceasta era obligată să se pronunțe prin decizie sau după caz, dispoziție motivată ceea ce în practica constantă a instanțelor a fost calificată ca un refuz de restituire.

Cât privește fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, instanța de control judiciar a reținut corect că, aceasta a constat în deținerea nelegală a imobilului preluat abuziv de stat și refuzul restituirii acestuia în procedura necontencioasă, obligându-i astfel pe reclamanți la parcurgerea unei proceduri judiciare anevoioase, urmare căreia imobilul le-a fost predat efectiv abia în anul 2009. Din probele administrate, rezultă că reclamanții au atașat notificării suficiente acte în baza cărora pârâta ar fi putut să se pronunțe, în termenul definit prin lege, printr-o decizie sau dispoziție motivată. De altfel, orice lipsuri ale setului de acte doveditoare, atașat notificării, puteau fi rezolvate în faza administrativă și solicitate persoanelor îndreptățite, neproducându-se însă nicio probă în sensul că ar fi existat vreo corespondență în acest sens, între părțile raportului juridic creat urmare declanșării procedurii administrative prevăzută de lege.

Exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, de către recurenta pârâtă, împotriva hotărârilor date în soluționarea contestației formulată în baza Legii nr. 10/2001, nu poate fi într-adevăr apreciată ca o componentă a " faptei ilicite " cauzatoare de prejudiciu, referirea pe care instanța de apel a făcut-o la acest exercițiu procedural, având ca scop doar de a conduce la concluzia amânării restituirii imobilului către reclamanți, ca urmare a nesoluționării cererii de retrocedare în procedura necontencioasă.

Se constată că în mod corect a fost stabilită și întinderea prejudiciului, fiind reținută judicios atitudinea refractară a pârâtei care, a refuzat să facă dovada situației juridice a spațiilor în litigiu în perioada de referință (15 august 2006 - 31 ianuarie 2009) respectiv dacă acestea erau închiriate sau libere, în ultima ipoteză, neputându-se prevala de propria sa culpă de a nu le fi predat reclamanților, în condițiile în care la acea dată era deja pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă, prin care se dispunea asupra restituirii în natură a nemișcătorului. Cât privește dobânzile legale, acestea au fost incluse de prima instanță în suma de 144.150,26 RON, fiind omis însă a fi acordate și pentru perioada ulterioară datei pronunțării sentinței.

Ca atare, în mod corect, pârâta a fost obligată să plătească reclamanților dobânda legală aferentă acestei sume, începând cu data de 3 februarie 2010 (când s-a dat hotărârea în primă instanță) și până la data achitării efective a despăgubirilor, neputându-se vorbi de o " dobândă la dobândă " . Așa fiind, în considerarea celor ce preced, ambele recursuri urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții S.I., S.V. și J.-H.M. și pârâta Regia Autonomă A.P.P.S. împotriva Deciziei nr. 338/A din 24 noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 octombrie 2011.