ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1939/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Hotărârea primei instanțe Prin Sentința nr. 396 din 25 octombrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția de nelegalitate invocată în Dosarul nr. 654/112/2009 al Tribunalului Bistrița-Năsăud, de către reclamantele Parohia Română Unită cu Roma – B. Bistrița I, Parohia Română Unită cu Roma – Greco-Catolică „I.B.P.F.M.” Bistrița II și Parohia Română Unită cu Roma – Greco-Catolică „S.A.M.G.” Bistrița III, în contradictoriu cu pârâții Parohia Ortodoxă „S.A.M.G.” Bistrița, Parohia Ortodoxă „P.S.D.” Bistrița, Parohia Ortodoxă „I.B.M.D.” Bistrița, Protopopiatul Ortodox Român și Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, și a constatat nelegalitatea Decretului nr. 358 din 2 decembrie 1948 emis de Ministerul Cultelor.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele: Cu privire la natura actului administrativ atacat, pentru a lămuri dacă el este unul cu caracter normativ sau individual, prima instanță a apreciat că este necesar a se avea în vedere conținutul actului respectiv, publicat în Buletinul Oficial nr. 281 din 2 decembrie 1948. Actul atacat dispune cu privire la situația cultului greco-catolic, după cum urmează: „Art. 1 - În urma revenirii comunităților locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român și în conformitate cu art. 13 din Decretul nr. 177 din 1948, organizațiile centrale și statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitlurile, organele, congregațiunile, protopopiatele, mănăstirile, fundațiunile, asociațiunile, cum și orice alte instituții și organizațiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista.

Art. 2 – Averea mobilă și imobilă aparținând organizațiilor și instituțiilor arătate la art. 1 din prezentul decret, cu excepția expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat. O comisiune interdepartamentală compusă din delegați ai Ministerelor: Cultelor, Finanțelor, Afacerilor Interne, Agriculturii și Domeniilor și Învățământului Public, va hotărî destinația acestor averi, putând atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române, sau diferitelor ei părți componente”. În considerentele sentinței atacate s-a mai reținut, că doctrina a făcut clasificarea actelor administrative în normative și individuale, pornind de la distincția conform căreia actele normative reprezintă acea categorie de acte juridice care conțin o regulă, adică un act de aplicabilitate repetată, asupra unor subiecți de drept nedeterminați, în timp ce actele individuale se aplică unui sau unor indivizi determinați, arătați expres în cuprinsul lui.

Raportându-se la diferitele opinii exprimate în doctrină, prima instanță a reținut că, deși în cazul de față, este dificil de clasificat actul atacat din perspectiva determinabilității subiectelor cărora li se aplică, criteriul complementar oferit în doctrină, privitor la aptitudinea lui de a „reglementa” sau de a „norma”, poate fi aplicat cu succes, el ducând la concluzia că este vorba despre un act cu caracter normativ, neputând fi negată împrejurarea că, prin punerea lui în aplicare, a fost modificată, de o manieră fundamentală, ordinea juridică referitoare la regimul cultelor religioase din România anului 1948. Plecând de la aceste premise și văzând și practica constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 262/2007, a statuat că excepția de nelegalitate poate fi invocată și cu privire la actele administrative cu caracter normativ, prima instanță a apreciat că demersul procesual al reclamantelor este admisibil (deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 880 din 4 martie 2008 și nr. 1361 din 1 aprilie 2008). De asemenea, instanța a constatat că aceste considerații rămân valabile și în ipoteza în care s-ar aprecia că este vorba despre un act cu caracter individual, întrucât, raportat la specificitatea litigiului, reclamantei nu îi poate fi opus cu succes principiul securității raporturilor juridice,

invocat de către Înalta Curte de Casație și Justiție în cauzele având ca obiect excepția de nelegalitate a unor acte individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004. Sub acest aspect, prima instanță a achiesat susținerilor petentelor, conform cărora, prin prisma prevederilor art. 6 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, accesul la instanță trebuie să fie unul efectiv, iar nu formal, împrejurarea că „reclamantul a avut acces la o instanță doar pentru ca acțiunea sa să poată fi respinsă ca inadmisibilă, ca urmare a unor dispoziții legale, neîndeplinind exigențele stabilite prin dispozițiile art. 6 parag.

1 din Convenție” (cauza Lungoci c. României); or, în perioada 1990 - 2005, prin vechea formulare a art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, cultului greco-catolic i se interzicea accesul la justiție, motiv pentru care România a fost condamnată la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, numai după adoptarea Legii nr. 182 din 13 iunie 2005, acordându-i-se dreptul de a se adresa instanței.

Actele depuse în dosarul de fond atestă împrejurarea că s-a uzat de această posibilitate imediat după apariția Legii nr. 182/2005, respectiv în cursul anului 2006, când a fost înregistrată, pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, acțiunea în revendicare îndreptată împotriva pârâtelor, în Dosarul nr. 3223/112/2006; deși cererea a fost admisă în primă instanță, instanțele de control judiciar au dispus în sensul în care nu Biserica Greco-Catolică Bistrița ci Parohiile Române Unite cu Roma, Greco-Catolice, Bistrița I, II, III au calitate procesuală activă de a revendica, neputându-se reține în sarcina părților o pasivitate pentru neinvocarea motivelor de nelegalitate ale actului. Ținând seama de derularea litigiului civil, Curtea a apreciat că respingerea excepției de nelegalitate pe considerentul nerespectării principiului securității și stabilității raporturilor juridice ar fi de natură să aducă atingere dreptului de acces la justiție al reclamantelor.

În fine, o altă chestiune prealabilă analizată de prima instanță, privește admisibilitatea demersului promovat, din perspectiva faptului că el vizează un act care nu mai este în vigoare la momentul invocării excepției de nelegalitate, concluzionându-se că excepția invocată este admisibilă și din această perspectivă. Referitor la fondul motivelor de nelegalitate, prima instanță a apreciat că acestea sunt întemeiate, pentru următoarele considerente: Făcând aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2), teza finală din Legea nr. 554/2004, se constată că temeiul juridic invocat și indicat expres de Ministerul Cultelor la emiterea Decretului nr. 358/1948 este art. 13 din Decretul nr. 177/1948, conform căruia: "Cultele religioase, pentru a putea să se organizeze și să funcționeze, vor trebui să fie recunoscute prin decret al Prezidiului Marii Adunări Naționale, dat la propunerea Guvernului, în urma recomandării ministrului cultelor.

În cazuri bine motivate, se va putea retrage recunoașterea, în același mod." În concluzie, Ministerul Cultelor putea doar să recomande retragerea recunoașterii cultului către Guvern, care la rândul său putea doar să facă o propunere către Prezidiului Marii Adunări Naționale. Doar Decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale avea forța juridică de a retrage recunoașterea unui cult. În plus, nu a fost indicat vreun act normativ care să fi conferit Ministerului Cultelor competența de a emite acte de natura celui atacat, cu nesocotirea prevederilor art. 13 din Decretul nr. 177/1948.

Totodată, judecătorul fondului a reținut că motivul indicat expres de Ministerul Cultelor la emiterea Decretului nr. 358/1948 este trecerea enoriașilor greco-catolici la cultul ortodox; or, trecerea enoriașilor de la un cult la altul se putea face legal și voluntar, doar urmând procedura prevăzută de art. 37 Decretul nr. 177/1948, conform căruia "Dacă cel puțin 10% din numărul credincioșilor comunității locale a unui cult trec la alt cult, comunitatea locală religioasă a cultului părăsit, pierde de drept o parte din patrimoniul sau, proporțională cu numărul credincioșilor care au părăsit-o și aceasta parte proporțională se strămută tot de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat de noii credincioși.

Dacă cei care părăsesc comunitatea locală alcătuiesc majoritatea, biserica (locașul de închinăciune, casa de rugăciuni), precum și edificiile anexe, aparțin de drept comunității locale a cultului nou adoptat, cealaltă avere cuvenindu-se celor două comunități locale în proporția arătată la alineatul precedent. Dacă cei trecuți de la un cult la altul reprezintă cel puțin 75% din numărul credincioșilor comunității locale a cultului părăsit, întreaga avere se strămuta de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită, proporțional cu numărul celor rămași fără a se socoti biserica (locașul de închinăciune, casa de rugăciuni) și edificiile anexe, aceasta despăgubire va fi plătită în termen de cel mult 3 ani de la stabilirea ei.

Cazurile prevăzute în acest articol vor fi constatate și soluționate de judecătoria populară a locului". În acest context, în considerentele sentinței atacate, s-a menționat că nu există nicio hotărâre judecătorească prin care să se constate trecerea, în fiecare parohie în parte, a 75% din numărul credincioșilor comunității locale, tocmai pentru că nu există nicio astfel de adeziune; dimpotrivă, în anul 2006, în cadrul "Raportului final al Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România", act asumat de Președintele României și votat de Parlamentul României, se constată represiunea la care a fost supusă Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, începând cu anul 1948. În plus, prima instanță, a apreciat relevant și faptul că, urmare a adreselor repetate întocmite de către instanță în atenția succesorului emitentului actului atacat, s-a răspuns în sensul în care acesta nu este însoțit de documentația care a stat la baza emiterii lui, apărând astfel ca întemeiate trimiterile pe care le fac reclamantele la hotărârile judecătorești pronunțate anterior în litigiile dintre părți, conform cărora trecerea enoriașilor a fost rezultatul exercitării unor presiuni de către autorități, cultul greco-catolic fiind desființat în mod abuziv prin Decretul nr. 358/1948.

2. Recursul exercitat împotriva sentinței Curții de Apel Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs pârâții Parohia Ortodoxă „S.A.M.G.” Bistrița, Parohia Ortodoxă „P.S.D.” Bistrița, Parohia Ortodoxă „I.B.M.D.” Bistrița și Protopopiatul Ortodox Român, invocând motive pe care le-au încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. În esență, din cuprinsul motivării căii de atac concepute de recurenții-pârâți pot fi decelate următoarele critici: 2.1. sentința preia susținerile reclamantei în mod subiectiv, fără a observa particularitățile restituirii lăcașurilor de cult în raport cu prevederile Legii nr. 10/2001 și împrejurarea că accesul la justiție nu a fost nici un fel îngrădit; 2.2.

instanța trebuia să verifice din oficiu existența unor acte normative care confereau Ministerului Cultelor competența de a emite acte de natura celui atacat; 2.3. prin natura actului contestat și a organului emitent, este de netăgăduit că este vorba despre un act administrativ unilateral cu caracter individual, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, cu privire la care Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat constant în sensul inadmisibilității excepției de nelegalitate. 3. Apărările intimaților Intimatele-reclamante nu au formulat întâmpinare potrivit art. 308 alin. (2) C. proc.

civ., dar au depus la dosar concluzii scrise, cuprinzând ample apărări cu privire la recursul declarat în cauză, cu referire la prevederile art. 6 și 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, la îndeplinirea condițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, ce reglementează procedura excepției de nelegalitate, la natura juridică a decretului ce formează obiectul excepției și la nelegalitatea de fond a acestuia. Intimatul-pârât Ministerul Culturii și Patrimoniului Național nu a formulat apărări în cauză. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenții-pârâți și a prevederilor art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004: „(1) Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. În acest caz, instanța, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ competentă și suspendă cauza; ... (2) Instanța de contencios administrativ se pronunță, după procedura de urgență, în ședință publică, cu citarea părților și a emitentului.

În cazul în care excepția de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a prezentei legi, cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ.” Jurisprudența constată a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a adus în interpretarea acestor prevederi legale unele nuanțe, în sensul că, pe de o parte, excepția de nelegalitate poate avea ca obiect și actele administrative unilaterale cu caracter normativ iar, pe de altă parte, din considerentele ce țin de principiul securității juridice, art. 4 nu este aplicabil în cazul actelor individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

În speță, obiectul excepției de nelegalitate rezidă în Decretul nr. 358 din 2 decembrie 1948, pe care instanța de fond l-a considerat emis de Ministerul Cultelor, astfel că a procedat la soluționarea excepției citând părțile din litigiul civil și Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, ca autoritate emitentă. Totodată, pornind de la premisa indicată, Curtea de Apel a reținut, ca prim motiv de nelegalitate a decretului, împrejurarea că acesta a fost emis de o autoritate necompetentă în raport cu prevederile art. 13 din Decretul nr. 177/1948, în temeiul cărora „doar Decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale avea forța juridică de a retrage recunoașterea unui cult”.

Instanța de control judiciar reține însă că Decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948, pentru stabilirea situației de drept a fostului cult greco-catolic, publicat la 2 decembrie 1948, a fost emis de Prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, în temeiul art. 44 pct. 2 și art. 45 din Constituția Republicii Populare Române, având la bază Decizia Consiliului de Miniștri nr. 1614/1948. Conform art. 39 - 43 din Constituția din 1948, Marea Adunare Națională era unicul organ legislativ al Republicii Populare Române și alegea, „din sânul său”, Prezidiul Marii Adunări Naționale, care era „răspunzător de întreaga sa activitate” față de Marea Adunare Națională. În temeiul art. 44 pct. 2 și art. 45 din Constituție, Prezidiul Marii Adunări Naționale avea atribuția de a emite decrete, luând hotărâri valabile cu majoritatea simplă a membrilor săi.

Soluționând excepția în cadrul procesual indicat mai sus, fără a verifica susținerile părților în ceea ce privește identitatea autorității emitente și conformitatea cu normele de competență administrativă și legislativă în vigoare la momentul emiterii decretului atacat, prima instanță a aplicat greșit prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, critica menționată la pct. I.2.2. din considerentele prezentei decizii fiind întemeiată în limitele expuse. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere considerentele expuse, ce pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul formulat în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va casa sentința cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță, care urmează să identifice și că citeze în cauză succesorul autorității emitente a Decretului nr. 358/1948, să stabilească natura juridică-administrativă sau legislativă a decretului, prin prisma cadrului normativ în vigoare la data emiterii lui și, în raport cu aceasta, să hotărască asupra admisibilității excepției de nelegalitate invocate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parohia Ortodoxă „S.A.M.G.” Bistrița, Parohia Ortodoxă „P.S.D.” Bistrița, Parohia Ortodoxă „I.B.M.D.” Bistrița și Protopopiatul Ortodox Român împotriva Sentinței nr. 396 din 25 octombrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 31 martie 2011.