ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1939/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1939/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

instanțe

Prin Sentința nr. 396 din 25 octombrie 2010,

Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

a admis excepția de nelegalitate invocată în Dosarul nr. 654/112/2009 al

Tribunalului Bistrița-Năsăud, de către reclamantele Parohia Română Unită cu

Roma – B. Bistrița I, Parohia Română Unită cu Roma – Greco-Catolică

„I.B.P.F.M.” Bistrița II și Parohia Română Unită cu Roma – Greco-Catolică

„S.A.M.G.” Bistrița III, în contradictoriu cu pârâții Parohia Ortodoxă

„S.A.M.G.” Bistrița, Parohia Ortodoxă „P.S.D.” Bistrița, Parohia Ortodoxă

„I.B.M.D.” Bistrița, Protopopiatul Ortodox Român și Ministerul Culturii și

Patrimoniului Național, și a constatat nelegalitatea Decretului nr. 358 din 2

decembrie 1948 emis de Ministerul Cultelor.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut următoarele:

Cu privire la natura

actului administrativ atacat, pentru a lămuri dacă el este unul cu caracter

normativ sau individual, prima instanță a apreciat că este necesar a se avea în

vedere conținutul actului respectiv, publicat în Buletinul Oficial nr. 281 din

2 decembrie 1948.

Actul atacat dispune

cu privire la situația cultului greco-catolic, după cum urmează:

„Art. 1 - În urma

revenirii comunităților locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul

ortodox român și în conformitate cu art. 13 din Decretul nr. 177 din 1948,

organizațiile centrale și statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia,

Episcopiile, capitlurile, organele, congregațiunile, protopopiatele,

mănăstirile, fundațiunile, asociațiunile, cum și orice alte instituții și

organizațiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista.

Art. 2 – Averea

mobilă și imobilă aparținând organizațiilor și instituțiilor arătate la art. 1

din prezentul decret, cu excepția expresă a averii fostelor parohii, revine

Statului Român, care le va lua în primire imediat.

O comisiune

interdepartamentală compusă din delegați ai Ministerelor: Cultelor, Finanțelor,

Afacerilor Interne, Agriculturii și Domeniilor și Învățământului Public, va

hotărî destinația acestor averi, putând atribui o parte din ele Bisericii

Ortodoxe Române, sau diferitelor ei părți componente”.

În considerentele

sentinței atacate s-a mai reținut, că doctrina a făcut clasificarea actelor

administrative în normative și individuale, pornind de la distincția conform

căreia actele normative reprezintă acea categorie de acte juridice care conțin

o regulă, adică un act de aplicabilitate repetată, asupra unor subiecți de

drept nedeterminați, în timp ce actele individuale se aplică unui sau unor

indivizi determinați, arătați expres în cuprinsul lui.

Raportându-se la

diferitele opinii exprimate în doctrină, prima instanță a reținut că, deși în

cazul de față, este dificil de clasificat actul atacat din perspectiva

determinabilității subiectelor cărora li se aplică, criteriul complementar

oferit în doctrină, privitor la aptitudinea lui de a „reglementa” sau de a

„norma”, poate fi aplicat cu succes, el ducând la concluzia că este vorba despre

un act cu caracter normativ, neputând fi negată împrejurarea că, prin punerea

lui în aplicare, a fost modificată, de o manieră fundamentală, ordinea juridică

referitoare la regimul cultelor religioase din România anului 1948.

Plecând de la aceste

premise și văzând și practica constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

care, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 262/2007, a statuat că excepția

de nelegalitate poate fi invocată și cu privire la actele administrative cu

caracter normativ, prima instanță a apreciat că demersul procesual al

reclamantelor este admisibil (deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție

nr. 880 din 4 martie 2008 și nr. 1361 din 1 aprilie 2008).

De asemenea, instanța

a constatat că aceste considerații rămân valabile și în ipoteza în care s-ar

aprecia că este vorba despre un act cu caracter individual, întrucât, raportat

la specificitatea litigiului, reclamantei nu îi poate fi opus cu succes

principiul securității raporturilor juridice, invocat de către Înalta Curte de

Casație și Justiție în cauzele având ca obiect excepția de nelegalitate a unor

acte individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Sub acest aspect,

prima instanță a achiesat susținerilor petentelor, conform cărora, prin prisma

prevederilor art. 6 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, accesul

la instanță trebuie să fie unul efectiv, iar nu formal, împrejurarea că

„reclamantul a avut acces la o instanță doar pentru ca acțiunea sa să poată fi

respinsă ca inadmisibilă, ca urmare a unor dispoziții legale, neîndeplinind

exigențele stabilite prin dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenție” (cauza

Lungoci c. României); or, în perioada 1990 - 2005, prin vechea formulare a art.

3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, cultului greco-catolic i se interzicea

accesul la justiție, motiv pentru care România a fost condamnată la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, numai după adoptarea Legii nr. 182 din 13 iunie

2005, acordându-i-se dreptul de a se adresa instanței.

Actele depuse în

dosarul de fond atestă împrejurarea că s-a uzat de această posibilitate imediat

după apariția Legii nr. 182/2005, respectiv în cursul anului 2006, când a fost

înregistrată, pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, acțiunea în revendicare

îndreptată împotriva pârâtelor, în Dosarul nr. 3223/112/2006; deși cererea a

fost admisă în primă instanță, instanțele de control judiciar au dispus în

sensul în care nu Biserica Greco-Catolică Bistrița ci Parohiile Române Unite cu

Roma, Greco-Catolice, Bistrița I, II, III au calitate procesuală activă de a

revendica, neputându-se reține în sarcina părților o pasivitate pentru

neinvocarea motivelor de nelegalitate ale actului.

Ținând seama de

derularea litigiului civil, Curtea a apreciat că respingerea excepției de

nelegalitate pe considerentul nerespectării principiului securității și

stabilității raporturilor juridice ar fi de natură să aducă atingere dreptului

de acces la justiție al reclamantelor.

În fine, o altă

chestiune prealabilă analizată de prima instanță, privește admisibilitatea

demersului promovat, din perspectiva faptului că el vizează un act care nu mai

este în vigoare la momentul invocării excepției de nelegalitate,

concluzionându-se că excepția invocată este admisibilă și din această

perspectivă.

Referitor la fondul

motivelor de nelegalitate, prima instanță a apreciat că acestea sunt

întemeiate, pentru următoarele considerente:

Făcând aplicarea

dispozițiilor art. 4 alin. (2), teza finală din Legea nr. 554/2004, se constată

că temeiul juridic invocat și indicat expres de Ministerul Cultelor la emiterea

Decretului nr. 358/1948 este art. 13 din Decretul nr. 177/1948, conform căruia:

"Cultele religioase, pentru a putea să se organizeze și să funcționeze,

vor trebui să fie recunoscute prin decret al Prezidiului Marii Adunări Naționale,

dat la propunerea Guvernului, în urma recomandării ministrului cultelor. În

cazuri bine motivate, se va putea retrage recunoașterea, în același mod."

În concluzie,

Ministerul Cultelor putea doar să recomande retragerea recunoașterii cultului

către Guvern, care la rândul său putea doar să facă o propunere către

Prezidiului Marii Adunări Naționale. Doar Decretul Prezidiului Marii Adunări

Naționale avea forța juridică de a retrage recunoașterea unui cult.

În plus, nu a fost

indicat vreun act normativ care să fi conferit Ministerului Cultelor competența

de a emite acte de natura celui atacat, cu nesocotirea prevederilor art. 13 din

Decretul nr. 177/1948.

Totodată, judecătorul

fondului a reținut că motivul indicat expres de Ministerul Cultelor la emiterea

Decretului nr. 358/1948 este trecerea enoriașilor greco-catolici la cultul

ortodox; or, trecerea enoriașilor de la un cult la altul se putea face legal și

voluntar, doar urmând procedura prevăzută de art. 37 Decretul nr. 177/1948,

conform căruia "Dacă cel puțin 10% din numărul credincioșilor comunității

locale a unui cult trec la alt cult, comunitatea locală religioasă a cultului

părăsit, pierde de drept o parte din patrimoniul sau, proporțională cu numărul

credincioșilor care au părăsit-o și aceasta parte proporțională se strămută tot

de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat de noii

credincioși.

Dacă cei care

părăsesc comunitatea locală alcătuiesc majoritatea, biserica (locașul de

închinăciune, casa de rugăciuni), precum și edificiile anexe, aparțin de drept

comunității locale a cultului nou adoptat, cealaltă avere cuvenindu-se celor

două comunități locale în proporția arătată la alineatul precedent.

Dacă cei trecuți de

la un cult la altul reprezintă cel puțin 75% din numărul credincioșilor

comunității locale a cultului părăsit, întreaga avere se strămuta de drept în

patrimoniul comunității locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire

pentru comunitatea locală părăsită, proporțional cu numărul celor rămași fără a

se socoti biserica (locașul de închinăciune, casa de rugăciuni) și edificiile

anexe, aceasta despăgubire va fi plătită în termen de cel mult 3 ani de la

stabilirea ei.

Cazurile prevăzute în

acest articol vor fi constatate și soluționate de judecătoria populară a

locului".

În acest context, în

considerentele sentinței atacate, s-a menționat că nu există nicio hotărâre

judecătorească prin care să se constate trecerea, în fiecare parohie în parte,

a 75% din numărul credincioșilor comunității locale, tocmai pentru că nu există

nicio astfel de adeziune; dimpotrivă, în anul 2006, în cadrul "Raportului

final al Comisiei Prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din

România", act asumat de Președintele României și votat de Parlamentul

României, se constată represiunea la care a fost supusă Biserica Română Unită

cu Roma, Greco-Catolică, începând cu anul 1948.

În plus, prima

instanță, a apreciat relevant și faptul că, urmare a adreselor repetate

întocmite de către instanță în atenția succesorului emitentului actului atacat,

s-a răspuns în sensul în care acesta nu este însoțit de documentația care a

stat la baza emiterii lui, apărând astfel ca întemeiate trimiterile pe care le

fac reclamantele la hotărârile judecătorești pronunțate anterior în litigiile

dintre părți, conform cărora trecerea enoriașilor a fost rezultatul exercitării

unor presiuni de către autorități, cultul greco-catolic fiind desființat în mod

abuziv prin Decretul nr. 358/1948.

împotriva sentinței Curții de Apel

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs pârâții

Parohia Ortodoxă „S.A.M.G.” Bistrița, Parohia Ortodoxă „P.S.D.” Bistrița,

Parohia Ortodoxă „I.B.M.D.” Bistrița și Protopopiatul Ortodox Român, invocând

motive pe care le-au încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În esență, din

cuprinsul motivării căii de atac concepute de recurenții-pârâți pot fi decelate

următoarele critici:

2.1. sentința preia

susținerile reclamantei în mod subiectiv, fără a observa particularitățile

restituirii lăcașurilor de cult în raport cu prevederile Legii nr. 10/2001 și

împrejurarea că accesul la justiție nu a fost nici un fel îngrădit;

2.2. instanța trebuia

să verifice din oficiu existența unor acte normative care confereau

Ministerului Cultelor competența de a emite acte de natura celui atacat;

2.3. prin natura

actului contestat și a organului emitent, este de netăgăduit că este vorba

despre un act administrativ unilateral cu caracter individual, emis anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, cu privire la care Înalta Curte de

Casație și Justiție s-a pronunțat constant în sensul inadmisibilității

excepției de nelegalitate.

intimaților

Intimatele-reclamante

nu au formulat întâmpinare potrivit art. 308 alin. (2) C. proc. civ., dar au

depus la dosar concluzii scrise, cuprinzând ample apărări cu privire la

recursul declarat în cauză, cu referire la prevederile art. 6 și 13 din

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, la îndeplinirea condițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, ce

reglementează procedura excepției de nelegalitate, la natura juridică a

decretului ce formează obiectul excepției și la nelegalitatea de fond a

acestuia.

Intimatul-pârât

Ministerul Culturii și Patrimoniului Național nu a formulat apărări în cauză.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma motivelor invocate de recurenții-pârâți și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și

pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

și de drept relevante

Potrivit art. 4 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 554/2004:

„(1) Legalitatea unui

act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii

acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de

excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. În acest caz, instanța,

constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond,

sesizează, prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ

competentă și suspendă cauza; ...

(2) Instanța de

contencios administrativ se pronunță, după procedura de urgență, în ședință

publică, cu citarea părților și a emitentului. În cazul în care excepția de nelegalitate

vizează un act administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a

prezentei legi, cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare

la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ.”

Jurisprudența

constată a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a adus în interpretarea acestor prevederi legale unele

nuanțe, în sensul că, pe de o parte, excepția de nelegalitate poate avea ca

obiect și actele administrative unilaterale cu caracter normativ iar, pe de

altă parte, din considerentele ce țin de principiul securității juridice, art.

4 nu este aplicabil în cazul actelor individuale emise anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 554/2004.

În speță, obiectul

excepției de nelegalitate rezidă în Decretul nr. 358 din 2 decembrie 1948, pe

care instanța de fond l-a considerat emis de Ministerul Cultelor, astfel că a

procedat la soluționarea excepției citând părțile din litigiul civil și

Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, ca autoritate emitentă.

Totodată, pornind de

la premisa indicată, Curtea de Apel a reținut, ca prim motiv de nelegalitate a

decretului, împrejurarea că acesta a fost emis de o autoritate necompetentă în

raport cu prevederile art. 13 din Decretul nr. 177/1948, în temeiul cărora

„doar Decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale avea forța juridică de a

retrage recunoașterea unui cult”.

Instanța de control

judiciar reține însă că Decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948, pentru

stabilirea situației de drept a fostului cult greco-catolic, publicat la 2

decembrie 1948, a fost emis de Prezidiul Marii Adunări Naționale a Republicii

Populare Române, în temeiul art. 44 pct. 2 și art. 45 din Constituția

Republicii Populare Române, având la bază Decizia Consiliului de Miniștri nr.

1614/1948.

Conform art. 39 - 43

din Constituția din 1948, Marea Adunare Națională era unicul organ legislativ

al Republicii Populare Române și alegea, „din sânul său”, Prezidiul Marii

Adunări Naționale, care era „răspunzător de întreaga sa activitate” față de

Marea Adunare Națională.

În temeiul art. 44

pct. 2 și art. 45 din Constituție, Prezidiul Marii Adunări Naționale avea

atribuția de a emite decrete, luând hotărâri valabile cu majoritatea simplă a

membrilor săi.

Soluționând excepția

în cadrul procesual indicat mai sus, fără a verifica susținerile părților în

ceea ce privește identitatea autorității emitente și conformitatea cu normele

de competență administrativă și legislativă în vigoare la momentul emiterii

decretului atacat, prima instanță a aplicat greșit prevederile art. 4 alin. (2)

din Legea nr. 554/2004, critica menționată la pct. I.2.2. din considerentele

prezentei decizii fiind întemeiată în limitele expuse.

soluției adoptate în recurs

Având în vedere

considerentele expuse, ce pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 5 și 9

C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat în temeiul art. 4 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004 și potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr.

554/2004, va casa sentința cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași

instanță, care urmează să identifice și că citeze în cauză succesorul

autorității emitente a Decretului nr. 358/1948, să stabilească natura

juridică-administrativă sau legislativă a decretului, prin prisma cadrului

normativ în vigoare la data emiterii lui și, în raport cu aceasta, să hotărască

asupra admisibilității excepției de nelegalitate invocate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Parohia Ortodoxă „S.A.M.G.” Bistrița, Parohia Ortodoxă „P.S.D.”

Bistrița, Parohia Ortodoxă „I.B.M.D.” Bistrița și Protopopiatul Ortodox Român

împotriva Sentinței nr. 396 din 25 octombrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 31 martie 2011.