ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 756/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta P.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Sălaj, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea hotărârii nr. 6.015 din 8 februarie 2010 eliberată de pârâtă, cu consecința obligării pârâtei la acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că hotărârea pârâtei este nelegală și ca atare se impune anularea acesteia, întrucât ignoră calitatea sa de persoană strămutată, calitate ce a fost dovedită prin declarații de martori și acte de stare civilă. Pârâta C.J.P. Sălaj, prin întâmpinarea formulată, a solicitat instanței respingerea acțiunii, arătând în susținerea poziției sale procesuale că reclamanta nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 189/2000, întrucât nu sunt dovezi în susținerea cererii sale.

Prin sentința civilă nr. 213/2010 din 10 mai 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta P.L. împotriva pârâtei C.J.P. Sălaj. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: În virtutea rolului activ și pentru a lămuri caracterul mărturiilor depuse în cauză, s-a dispus audierea nemijlocită a celor 2 martore, declarațiile acestora fiind consemnate în dosar. S-a reținut în considerentele hotărârii atacate faptul că martora F.I.

a arătat că nu o cunoaște pe reclamantă și nu poate reda detalii ale refugiului acesteia și că declarația celei de-a doua martore nu reflectă în mod exact realitatea, din simpla lecturare a acesteia rezultând că mărturia sa nu este pertinentă pentru a dovedi, fără putință de tăgadă, refugiul reclamantei, precum și faptul că martora nu a dezvăluit o relație specială în timpul refugiului cu familia reclamantei, aceasta neasistând personal la refugiul reclamantei și nepercepând în mod direct cauzele care au determinat acest refugiu, declarând generic că plecarea s-a datorat represiunilor autorităților maghiare. S-a mai reținut că martora a arătat că la momentul refugiului avea 6 ani, în timp ce reclamanta era în vârstă de cca.

40-50 de ani, această afirmație fiind contrazisă de actele de stare civilă ale petentei, atestând astfel faptul că martora nu a fost în măsură să o identifice pe reclamantă. Toate aceste împrejurări au determinat instanța să aprecieze că această mărturie nu reflectă în mod exact realitatea obiectivă, cu atât mai mult cu cât martora nu a fost în măsură să detalieze întâmplările efective petrecute în timpul refugiului și nici faptul că acesta s-ar fi datorat persecuțiilor etnice. Pentru considerentele de fapt și de drept anterior expuse și întemeiat pe probațiunea administrată în cauză, instanța a apreciat acțiunea introductivă ca nefondată și, întemeiat pe dispozițiile art. 1 din Legea nr. 189/2000, raportat la art. 1169 C. civ., și art. 18 din Legea contenciosului administrativ, a respins-o în consecință.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta P.L., solicitând casarea sentinței și admiterea acțiunii. În motivarea cererii de recurs se arată că prin sentința atacată a fost respinsă acțiunea cu motivarea că declarațiile celor două martore audiate n u sunt concludente, deși cele două martore au dat declarație în fața n otarului, relatând împrejurările cu privire la refugiul reclamantei și al familiei sale la Turda în perioada octombrie 1940 pâră în cursul lunii martie 1945. Recurenta-reclamantă solicită să fie luate în considerare declarațiile autentice ale martorelor, arătând că în fața instanței, datorită vârstei și a emoțiilor, acestea nu și-au amintit exact an umite date despre persoana sa.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de control judiciar constată că, în speță, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. Astfel, Înalta Curte are în vedere faptul că potrivit art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate. Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice. Astfel, legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege. În speță, recurenta-reclamantă a încercat să-și dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei testimoniale. În scopul evitării eventualelor abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice este necesar ca cel puțin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a aflat în aceeași situație cu reclamantul.

Este adevărat că la dosarul cauzei au fost depuse hotărâri prin care li se recunoaște martorelor calitatea de persoane refugiate, însă declarațiile inițiale ale acestora au fost considerate neveridice de către autoritatea emitentă a actului atacat, iar dovezile depuse de reclamantă au fost apreciate ca fiind insuficiente pentru dovedirea pretențiilor formulate. În mod corect instanța de fond și-a manifestat rolul activ în conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., dispunând audierea nemijlocită a celor două martore, constatând că declarațiile acestora nu reflectă în mod exact realitatea și nu sunt pertinente pentru a dovedi, fără putință de tăgadă, refugiul reclamantei. Înalta Curte constată că din actele dosarului rezultă, fără putință de tăgadă, că înscrisurile și declarațiile martorilor nu respectă cerințele prevăzute de lege și nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.

Astfel, Înalta Curte apreciază că, în speță, simpla mutare a recurentei-reclamante dintr-o localitate în alta nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuții etnice. Cum recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că ar fi fost refugiată și că acest lucru ar fi fost consecința unor persecuții din motive etnice, în mod corect instanța de fond a reținut că reclamanta nu se încadrează în prevederile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000 și, în consecință, a dispus respingerea acțiunii ca nefondată. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de P.L. împotriva sentinței civile nr. 213/2010 din 10 mai 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2011.