ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 756/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea formulată, reclamanta P.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu

pârâta C.J.P. Sălaj, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea

hotărârii nr. 6.015 din 8 februarie 2010 eliberată de pârâtă, cu consecința obligării

pârâtei la acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că hotărârea pârâtei este nelegală și ca atare se

impune anularea acesteia, întrucât ignoră calitatea sa de persoană strămutată,

calitate ce a fost dovedită prin declarații de martori și acte de stare civilă.

Pârâta C.J.P. Sălaj,

prin întâmpinarea formulată, a solicitat instanței respingerea acțiunii,

arătând în susținerea poziției sale procesuale că reclamanta nu poate beneficia

de prevederile Legii nr. 189/2000, întrucât nu sunt dovezi în susținerea

cererii sale.

Prin sentința civilă nr.

213/2010 din 10 mai 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta P.L. împotriva

pârâtei C.J.P. Sălaj.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

În virtutea rolului

activ și pentru a lămuri caracterul mărturiilor depuse în cauză, s-a dispus

audierea nemijlocită a celor 2 martore, declarațiile acestora fiind consemnate

în dosar.

S-a reținut în

considerentele hotărârii atacate faptul că martora F.I. a arătat că nu o

cunoaște pe reclamantă și nu poate reda detalii ale refugiului acesteia și că

declarația celei de-a doua martore nu reflectă în mod exact realitatea, din

simpla lecturare a acesteia rezultând că mărturia sa nu este pertinentă pentru

a dovedi, fără putință de tăgadă, refugiul reclamantei, precum și faptul că

martora nu a dezvăluit o relație specială în timpul refugiului cu familia

reclamantei, aceasta neasistând personal la refugiul reclamantei și nepercepând

în mod direct cauzele care au determinat acest refugiu, declarând generic că

plecarea s-a datorat represiunilor autorităților maghiare.

S-a mai reținut că martora

a arătat că la momentul refugiului avea 6 ani, în timp ce reclamanta era în

vârstă de cca. 40-50 de ani, această afirmație fiind contrazisă de actele de

stare civilă ale petentei, atestând astfel faptul că martora nu a fost în

măsură să o identifice pe reclamantă.

Toate aceste

împrejurări au determinat instanța să aprecieze că această mărturie nu reflectă

în mod exact realitatea obiectivă, cu atât mai mult cu cât martora nu a fost în

măsură să detalieze întâmplările efective petrecute în timpul refugiului și nici

faptul că acesta s-ar fi datorat persecuțiilor etnice.

Pentru considerentele

de fapt și de drept anterior expuse și întemeiat pe probațiunea administrată în

cauză, instanța a apreciat acțiunea introductivă ca nefondată și, întemeiat pe

dispozițiile art. 1 din Legea nr. 189/2000, raportat la art. 1169 C. civ., și art. 18 din Legea contenciosului administrativ, a respins-o în consecință.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta P.L., solicitând casarea sentinței și

admiterea acțiunii.

În motivarea cererii

de recurs se arată că prin sentința atacată a fost respinsă acțiunea cu

motivarea că

declarațiile celor două martore

audiate n

u sunt concludente, deși

cele două martore au dat declarație în fața n

otarului, relatând împrejurările cu privire la refugiul reclamantei și al

familiei sale la

Turda

în perioada octombrie 1940 pâră în cursul lunii

martie 1945.

Recurenta-reclamantă

solicită să fie luate în considerare declarațiile autentice ale martorelor, arătând

că

în fața instanței, datorită vârstei și a

emoțiilor, acestea nu și-au amintit exact an

umite date despre persoana sa.

Examinând

cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum

și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control

judiciar constată că, în speță, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304

sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării

hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de

materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică

adecvată.

Astfel,

Înalta Curte are în vedere faptul că potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999

privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile

instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945

din motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și

completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază

persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit

persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în

altă localitate.

Prin

persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se

înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe

domiciliul în altă localitate din motive etnice.

Astfel, legiuitorul a

urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost

victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit art.

6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor

acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în

situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale

eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil,

prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

În speță,

recurenta-reclamantă a încercat să-și dovedească calitatea de persoană

refugiată prin intermediul probei testimoniale.

În scopul evitării

eventualelor abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice

este necesar ca cel puțin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a

aflat în aceeași situație cu reclamantul.

Este adevărat că la

dosarul cauzei au fost depuse hotărâri prin care li se recunoaște martorelor

calitatea de persoane refugiate, însă declarațiile inițiale ale acestora au

fost considerate neveridice de către autoritatea emitentă a actului atacat, iar

dovezile depuse de reclamantă au fost apreciate ca fiind insuficiente pentru

dovedirea pretențiilor formulate.

În mod corect

instanța de fond și-a manifestat rolul activ în conformitate cu dispozițiile art.

129 alin. (5) C. proc. civ., dispunând audierea nemijlocită a celor două

martore, constatând că declarațiile acestora nu reflectă în mod exact realitatea

și nu sunt pertinente pentru a dovedi, fără putință de tăgadă, refugiul

reclamantei.

Înalta Curte constată

că din actele dosarului rezultă, fără putință de tăgadă, că înscrisurile și

declarațiile martorilor nu respectă cerințele prevăzute de lege și nu se

coroborează cu nici un alt mijloc de probă.

Astfel,

Înalta Curte apreciază că, în speță, simpla mutare a recurentei-reclamante dintr-o

localitate în alta nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuții etnice.

Cum

recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că ar fi fost refugiată și că acest

lucru ar fi fost consecința unor persecuții din motive etnice, în mod corect

instanța de fond a reținut că reclamanta nu se încadrează în prevederile art. 1

lit. c) din Legea nr. 189/2000 și, în consecință, a dispus respingerea acțiunii

ca nefondată.

Astfel

fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt

neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este

temeinică și legală.

În

consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art.

312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința

atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de P.L. împotriva sentinței civile nr. 213/2010 din 10 mai 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 februarie 2011.