ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5117/2008

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 18 octombrie 2007, reclamantele M.A. și R.B.L.

au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Ministerul Afacerilor Externe, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Tribunalul București, Tribunalul Prahova și Tribunalul Iași, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună, în ceea ce o privește pe prima reclamantă, obligarea pârâților Ministerul Justiției, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Tribunalul București și Tribunalul Prahova, la plata drepturilor bănești, reprezentând sporul de 30% din indemnizația de încadrare brută lunară, pentru perioada 1 septembrie 2003-26 aprilie 2004, respectiv sporul de 40% din indemnizația de încadrare brută lunară, pentru perioada 27 aprilie 2004-1 aprilie 2006, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin discriminare directă, precum și la plata dobânzii legale, conform dispozițiilor O.G.

nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, calculată pentru aceste sume din septembrie 2003 și până la data raportului de expertiză contabilă care urmează a se efectua în cauză și, ulterior, până la data achitării efective, sume ce urmează a se actualiza cu indicele de inflație de la data plății. În ceea ce o privește pe reclamanta R.B.L., aceasta a solicitat obligarea pârâților Ministerul Justiției, Ministerul Afacerilor Externe, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Tribunalul București și Tribunalul Iași, la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de 30% din indemnizația de încadrare brută lunară, pentru perioada 1 august 2003-26 aprilie 2004, respectiv sporul de 40% din indemnizația de încadrare brută lunară, pentru perioada 27 aprilie 2004-18 august 2005, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin discriminare directă, precum și la plata dobânzii legale, conform O.G.

nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, calculată pentru aceste sume din august 2003 și până la data raportului de expertiză contabilă, respectiv, în continuare, până la data plății, actualizate cu indicele de inflație de la data plății. În dosar au formulat întâmpinare pârâții Tribunalul Prahova, Ministerul Justiției și Ministerul Afacerilor Externe, invocând excepția necompetenței materiale, excepția prescripției dreptului la acțiune pentru o parte dintre sumele solicitate și excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce privește Tribunalul Prahova și Ministerul Afacerilor Externe, iar, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 681 din 30 ianuarie 2008 a aceleiași instanțe, s-au respins ca neîntemeiate excepțiile invocate de pârâtul Tribunalul Prahova, vizând necompetența materială a instanței, prescripția dreptului la acțiune și lipsa calității procesuale pasive; s-a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul Ministerul Justiției; s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Externe și s-a respins acțiunea în contradictoriu cu acesta, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a respins cererea de chemare în judecată împotriva pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor (fost Ministerul Finanțelor Publice); s-a admis în parte cererea formulată de reclamante și au fost obligați pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul București, Tribunalul Prahova și Tribunalul Iași, la plata drepturilor bănești, reprezentând sporul de 30% din indemnizația de încadrare brută lunară, pentru perioada 1 septembrie 2003-26 aprilie 2004, pentru reclamanta M.A. și pe perioada 1 august 2003-26 aprilie 2004, pentru reclamanta R.B.L., și de 40% din indemnizația de încadrare brută lunară, pe perioada 27 aprilie 2004-1 aprilie 2006, pentru prima reclamantă, și pe perioada 27 aprilie 2004-18 august 2005, pentru cea de-a doua reclamantă; a fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 1 septembrie 2003-decembrie 2004, invocată de Tribunalul Prahova, conform dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 și art. 283 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003, instanța de fond a constatat că aceasta este neîntemeiată întrucât strategia de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007 și planul de acțiune pentru implementarea strategiei de reformă, prin care s-a propus înlăturarea situației discriminatorii, conțin o recunoaștere explicită a discriminării existente la momentul adoptării strategiei, respectiv la data de 30 martie 2005, data intrării în vigoare a H.G. nr. 232/2005. Aceleași considerente au fost avute în vedere și pentru soluția de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune invocată de Ministerul Justiției.

Excepția necompetenței materiale a instanței, invocată de Tribunalul Prahova, față de dispozițiile art. 36 din O.U.G. nr. 27/2006, a fost, de asemenea, respinsă ca neîntemeiată, în raport de dispozițiile art. 281 coroborate cu cele ale art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii. Excepția lipsei calității procesuale pasive a aceluiași tribunal a fost respinsă, instanța reținând existența raporturilor de muncă între reclamanta M.A. și Tribunalul Prahova. Ministerul Afacerilor Externe a invocat lipsa calității procesuale pasive, motivat de faptul că reclamanta R.B.L. a fost detașată la data de 1 august 2004, pentru un an, în condițiile dispozițiilor art. 58 din Legea nr. 303/2004, detașare care s-a prelungit pentru o perioadă suplimentară de doi ani.

Excepția este fondată întrucât obiectul cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta sus-menționată se referă la drepturi care ar fi trebuit să fie stabilite și acordate la nivelul Ministerului Justiției. Pe de altă parte, pe durata detașării, reclamanta și-a păstrat calitatea de judecător, beneficiind de drepturile prevăzute de lege pentru personalul detașat. Pe fond, Tribunalul a reținut că magistrații sunt salarizați conform dispozițiilor O.U.G. nr. 177/2002, în raport de rolul, răspunderea, complexitatea și caracterul justiției, de putere în stat, de pregătirea și competența lor profesională, precum și de incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute prin Legea nr. 92/1992. Prin O.U.G.

nr. 24/2004, privind creșterea transparenței în exercitarea demnităților publice și a funcțiilor publice, precum și intensificarea măsurilor de prevenire și combatere a corupției (art. 28), s-a instituit o majorare a venitului salarial, prin sporul de 30%, prevăzut de OUG nr. 43/2002, care a devenit de 40% din indemnizația de încadrare lunară, pentru alte categorii de salariați și pentru judecătorii care compun complete specializate în soluționarea infracțiunilor de corupție. Legiuitorul a justificat acordarea sporului de mai sus de „necesitatea intensificării neîntârziate a luptei împotriva fenomenului de corupție” și a instituit măsuri imediate pentru întărirea instituțiilor specializate în combaterea infracțiunilor de corupție.

Ca urmare a acestor norme legale, salariul unui judecător care compune un complet specializat în soluționarea infracțiunilor de corupție este net superior oricărui salariu al altui judecător din instanță, care face parte dintr-un altfel de complet, cu toate că nici atribuțiile de serviciu și nici natura cauzei nu sunt diferite și nu îndreptățesc o astfel de diferențiere. În concluzie, situația creată atrage incidența O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, și care, în art. 1, instituie principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării, principiu ce trebuie să fie garantat, în special, în exercitarea anumitor drepturi, printre care și cel de a primi un salariu egal pentru o muncă egală.

Art. 2 din același act normativ definește discriminarea în raport de anumite criterii și menționează efectele acesteia, constând în restrângerea sau înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor și libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege în orice domeniu al vieții publice. Prin sporurile de 30 și 40 %, s-a creat o discriminare între judecători, după criteriul categoriei sociale, în sensul textului de lege menționat mai sus. A mai reținut prima instanță că, prin hotărârea nr. 185 din 22 iulie 2005, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a constatat existența unei discriminări directe, potrivit art. 2 alin. (1) și (2) din O.G.

nr. 137/2000, recomandând Ministerului Justiției inițierea unui proiect de act normativ în vederea eliminării situației de inegalitate evidentă dintre cele două categorii de salariați. Conform art. 21 din aceeași lege, persoanele discriminate au dreptul la despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, precum și la restabilirea situației anterioare discriminării sau la anularea situației create prin discriminare. Art. 2 alin. (2) din Ordonanță stabilește că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile, aparent neutre, care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere ale acelui scop sunt adecvate și necesare.

Prin dispozițiile art. 28 din O.U.G. nr. 43/2002, deși s-a urmărit un scop legitim, și anume lupta anticorupție și rezistența la corupție a judecătorului, metoda nu a fost adecvată. Instanța a reținut că, prin adoptarea O.U.G. nr. 27/2006, privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, Guvernul României a recunoscut discriminarea creată prin salarizarea inegală a judecătorilor.

În preambulul actului normativ, se reține că „având în vedere că asigurarea salarizării adecvate și nediscriminatorii a judecătorilor și procurorilor este prevăzută la Cap. VI pct. 3.3 din Planul de acțiune pentru implementarea strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007, măsură care avea ca termen de finalizare luna decembrie 2005 și ținând seama de hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 185 din 22 iulie 2005, prin care s-a constatat existența unei discriminări directe între judecătorii și procurorii care beneficiază de sporul de 40% și cei care nu beneficiază de acest spor, recomandând Ministerului Justiției inițierea unei modificări în sensul eliminării acestei inegalități…”.

Ca urmare a emiterii O.U.G. nr. 27/2006, a fost înlăturat tratamentul salarial discriminatoriu pentru viitor, prin acest act normativ nemaifiind reglementate sporuri și diferențieri la indemnizațiile magistraților în raport cu natura cauzelor pe care le instrumentează, ci numai pentru delimitarea firească a gradului profesional și a funcției îndeplinite. Prima instanță a avut în vedere și caracterul obligatoriu al deciziei nr. VI pronunțate la data de 15 ianuarie 2007, în dosarul nr. 26/2006, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit, în aplicarea nediscriminatorie a dispozițiilor art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 177/2002, precum și a dispozițiilor art. 28 alin. (4) din O.U.G.

nr. 43/2002, faptul că drepturile salariale prevăzute de aceste texte de lege se cuvin tuturor magistraților. Împotriva acestei sentințe civile au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Prahova, cererile fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a VII a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. 35507/3/2007. Ministerul Justiției a criticat în cererea de recurs, înregistrată la data de 11 martie 2008 (data poștei), sentința civilă sus-menționată, pentru următoarele motive: Hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, Tribunalul a respins excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada care excedează termenul de prescripție de 3 ani, raportat la strategia de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007, apreciind că prin aceasta a avut loc o recunoaștere a discriminării existente.

Modalitatea de soluționare a excepției sus menționate este greșită, față de dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 283 C. muncii, care instituie termenul de prescripție de 3 ani, calculat de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul în care se solicită plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat (ultimul dintre textele de lege menționate). Față de dispozițiile legale edictate în materia prescripției, cu referire și la art. 12 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune este prescris parțial. În ceea ce privește întreruperea termenului de prescripție, recurentul susține că recunoașterea, ca și caz de întrerupere, trebuie să fie voluntară și neîndoielnică, în sensul că cel în folosul căruia curge prescripția renunță la beneficiul termenului scurs până la data recunoașterii.

Ca atare, recunoașterea trebuie să privească în mod neîndoielnic acel drept salarial. Prin decizia nr. VI din 15 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța supremă nu a stabilit în cuprinsul său un termen de la care a început să curgă prescripția. Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței pronunțate de Tribunalul București . Prin cererea de recurs înregistrată la 25 martie 2008, la instanța de fond, Tribunalul Prahova a criticat sentința acestei instanțe, tot în raport de greșita soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune, față de pretențiile reclamantei M.A., pentru perioada 1 septembrie 2003-17 octombrie 2004. A invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive, având în vedere că reclamantele sunt salariate ale altor instanțe și nu au raporturi juridice de muncă cu Tribunalul Prahova.

Recurentul a solicitat admiterea căii de atac, modificarea în parte a sentinței recurate și admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune, iar în subsidiar, sporurile de anticorupție acordate reclamantelor să se plătească numai pentru perioadele în care acestea au primit drepturile salariale de la Tribunalul Prahova. Prin încheierea pronunțată în Camera de consiliu din data de 25 iunie 2008, Curtea de Apel București a trimis cauza spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție, față de dispozițiile art. 2 alin. (3) din O.U.G. nr. 75/2008. Dosarul a fost înregistrat sub același număr pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. În dosar a depus întâmpinare Ministerul Afacerilor Externe, prin care a solicitat menținerea sentinței recurate, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât.

Înalta Curte a constatat citarea greșită în cauză a pârâtului respectiv, în calitate de intimat, în prezentul dosar, față de soluția primei instanțe, prin care s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, soluție necontestată prin recursurile înregistrate în prezentul dosar. Analizând sentința civilă recurată, în raport de criticile formulate de recurentul Ministerul Justiției și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: Conform art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.

Aceasta reprezintă norma specială în materie de prescripție, în cazul categoriei de litigii având ca obiect cel enunțat în dispoziția legală menționată și care este aplicabilă în procesul de față, în raport de pretențiile formulate de către reclamante. De asemenea, termenul de prescripție este un termen imperativ, promovarea acțiunii în limitele acestuia fiind obligatorie.

Sumele de bani solicitate, constând în spor de 30%, respectiv de 40% din indemnizația de încadrare brută lunară, au natură salarială, dreptul la acțiune al reclamantelor fiind prescris pentru perioada care excede termenului de 3 ani, calculat în raport de data introducerii acțiunii, și anume 18 octombrie 2007. În consecință, drepturile salariale neacordate puteau fi cerute în maximum 3 ani de la data la care erau datorate, succesiv, pentru fiecare lună în parte, reclamantele încadrându-se în termenul de prescripție doar cu referire la sumele de bani solicitate pentru perioada 18 octombrie 2004-1 aprilie 2006, în ceea ce o privește pe reclamanta M.A., 18 octombrie 2004-18 august 2005, în ceea ce o privește pe reclamanta R.B.L.

Sumele de bani datorate pentru perioadele sus-menționate reprezintă sporul de 40% din indemnizația de încadrare brută lunară, pentru sporul de 30%, părțile formulând acțiunea cu depășirea termenului de prescripție, ca și pentru o parte din sporul de 40%. De asemenea, se va avea în vedere, ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune, faptul că Tribunalul Prahova și Tribunalul Iași nu mai pot fi obligate la plata sumelor de bani solicitate de reclamante întrucât raporturile de muncă stabilite cu aceste tribunale vizau o perioadă care excede termenului de prescripție. Astfel, reclamanta M.A. și-a desfășurat activitatea ca judecător în cadrul Judecătoriei Mizil (care se află în raza teritorială a Tribunalului Prahova) în perioada 1 septembrie 2003-21 aprilie 2004, iar reclamanta R.B.L.

a funcționat ca judecător la Judecătoria Pașcani (din raza teritorială a Tribunalului Iași) în perioada 1 august 2003-21 aprilie 2004, după cum rezultă din copiile cărților de muncă depuse în dosarul de fond. Intimații pârâți Ministerul Justiției și Tribunalul București vor fi obligați la plata sumelor datorate cu acest titlu, doar pentru perioada ulterioară datei de 17 octombrie 2004. Referitor la recunoașterea discriminării între judecători, prin adoptarea strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007, conform H.G. nr. 232/2005, și, deci, a datorării sumelor de bani reprezentând sporul anticorupție, în procentele indicate, Tribunalul București a reținut în mod greșit acest aspect, ca având semnificația unui caz de întrerupere a prescripției, în condițiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Pentru a produce un asemenea efect, recunoașterea, chiar dacă ar îndeplini condiția de a fi neechivocă, trebuie să intervină până la împlinirea termenului de prescripție, ceea ce nu este cazul în speță întrucât H.G. nr. 232 a intrat în vigoare la 3 aprilie 2005, ulterior expirării termenului de prescripție pentru sumele de bani solicitate pentru perioada până la 17 octombrie 2004 inclusiv. Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Ministerul Justiției și va modifica în parte sentința civilă recurată, în sensul că va admite excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei M.A.

pentru perioada 1 septembrie 2003-17 octombrie 2004 și al reclamantei R.B.L. pentru perioada 1 august 2003-17 octombrie 2004, prima instanță procedând la o greșită aplicare a dispozițiilor legale enunțate mai sus, în materie de prescripție. Va înlătura din sentință mențiunea referitoare la obligarea pârâților Ministerul Justiției, Tribunalul București, Tribunalul Prahova și Tribunalul Iași la plata drepturilor salariale reprezentând sporul de 30% din indemnizația de încadrare brută lunară pentru perioada 1 septembrie 2003-26 aprilie 2004 pentru reclamanta M.A. și pe perioada 1 august 2003-26 aprilie 2004 pentru reclamanta R.B.L. și de 40% din indemnizația de încadrare brută lunară pe perioada 27 aprilie 2004-17 octombrie 2004 pentru prima reclamantă și pe perioada 27 aprilie 2004-17 octombrie 2004 pentru cea de-a doua reclamantă, actualizate cu dobânda legală de la data plății, constatând prescris dreptul la acțiune.

Va înlătura din sentință obligarea pârâților Tribunalul Prahova și Tribunalul Iași la plata sporului de 40% din indemnizația de încadrare brută lunară pe perioada 18 octombrie 2004-1 aprilie 2006 pentru reclamanta M.A. și pe perioada 18 octombrie 2004-18 august 2005 pentru reclamanta R.B.L., în perioadele respective, cele două părți neavând raporturi salariale cu instanțele menționate. Va menține celelalte dispoziții ale sentinței. Recursul declarat de recurentul Tribunalul Prahova urmează să fie respins ca tardiv declarat, în raport de dispozițiile art. 80 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, care prevăd că termenul de recurs este de 10 zile de la comunicarea hotărârii instanței de fond.

Potrivit dovezii de la fila 126 dosar fond, sentința civilă recurată a fost comunicată recurentului la data de 7 martie 2008, iar recursul a fost înregistrat la aceeași instanță, la data de 25 martie 2008, conform rezoluției de primire a cererii, în consecință, cu depășirea termenului de 10 zile prevăzut de textul legal arătat mai sus. Cu toate acestea, criticile formulate de recurentul Ministerul Justiției, privind depășirea termenului de prescripție pentru o parte dintre pretențiile reclamantelor, vor profita și recurentului Tribunalului Prahova, precum și părților care nu au declarat recurs, respectiv Tribunalul București și Tribunalul Iași, față de caracterul absolut al normelor în materie de prescripție, care conferă posibilitatea uneia dintre părți să invoce încălcarea acestora și pentru perioade care nu o privesc sau în legătură cu alte părți din dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 681 din 30 ianuarie 2008, a Tribunalului București, secția a VIII a conflicte de muncă și asigurări sociale. Respinge ca tardiv recursul declarat de Tribunalul Prahova împotriva aceleiași sentințe. Modifică în parte soluția în sensul că admite excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei M.A. pentru perioada 1 septembrie 2003-17 octombrie 2004 și al reclamantei R.B.L. pentru perioada 1 august 2003-17 octombrie 2004. Înlătură din sentință mențiunea referitoare la obligarea pârâților Ministerul Justiției, Tribunalul București, Tribunalul Prahova și Tribunalul Iași la plata drepturilor salariale reprezentând sporul de 30% din indemnizația de încadrare brută lunară pentru perioada 01 septembrie 2003-26 aprilie 2004 pentru reclamanta M.A.

și pe perioada 1 august 2003-26 aprilie 2004 pentru reclamanta R.B.L. și de 40% din indemnizația de încadrare brută lunară pe perioada 27 aprilie 2004-17 octombrie 2004 pentru reclamanta M.A. și pe perioada 27 aprilie 2004-17 octombrie 2004 pentru reclamanta R.B.L. actualizate cu dobânda legală de la data plății, constatând prescris dreptul la acțiune. Înlătură din sentință obligarea pârâților Tribunalul Prahova și Tribunalul Iași la plata sporului de 40% din indemnizația de încadrare brută lunară pe perioada 18 octombrie 2004-1 aprilie 2006 pentru reclamanta M.A. și pe perioada 18 octombrie 2004-18 august 2005 pentru reclamanta R.B.L. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 septembrie 2008.