ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5117/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5117/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Deliberând asupra recursurilor civile de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, conflicte de muncă și asigurări

sociale, la data de 18 octombrie 2007, reclamantele M.A. și R.B.L. au chemat în

judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Ministerul Afacerilor Externe, Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Tribunalul București, Tribunalul

Prahova și Tribunalul Iași, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va

pronunța să dispună, în ceea ce o privește pe prima reclamantă, obligarea

pârâților Ministerul Justiției, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, Tribunalul București și Tribunalul Prahova, la plata drepturilor

bănești, reprezentând sporul de 30% din indemnizația de încadrare brută lunară,

pentru perioada 1 septembrie 2003-26 aprilie 2004, respectiv sporul de 40% din

indemnizația de încadrare brută lunară, pentru perioada 27 aprilie 2004-1

aprilie 2006, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin

discriminare directă, precum și la plata dobânzii legale, conform dispozițiilor

O.G. nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, calculată pentru aceste sume

din septembrie 2003 și până la data raportului de expertiză contabilă care

urmează a se efectua în cauză și, ulterior, până la data achitării efective,

sume ce urmează a se actualiza cu indicele de inflație de la data plății.

În ceea ce o privește pe reclamanta

R.B.L., aceasta a solicitat obligarea pârâților Ministerul Justiției,

Ministerul Afacerilor Externe, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

Tribunalul București și Tribunalul Iași, la plata drepturilor bănești

reprezentând sporul de 30% din indemnizația de încadrare brută lunară, pentru

perioada 1 august 2003-26 aprilie 2004, respectiv sporul de 40% din

indemnizația de încadrare brută lunară, pentru perioada 27 aprilie 2004-18

august 2005, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin

discriminare directă, precum și la plata dobânzii legale, conform O.G. nr.

9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, calculată pentru aceste sume din

august 2003 și până la data raportului de expertiză contabilă, respectiv, în

continuare, până la data plății, actualizate cu indicele de inflație de la data

plății.

În dosar au formulat întâmpinare

pârâții Tribunalul Prahova, Ministerul Justiției și Ministerul Afacerilor

Externe, invocând excepția necompetenței materiale, excepția prescripției

dreptului la acțiune pentru o parte dintre sumele solicitate și excepția lipsei

calității procesuale pasive în ceea ce privește Tribunalul Prahova și

Ministerul Afacerilor Externe, iar, pe fond, respingerea cererii de chemare în

judecată.

Prin sentința civilă nr. 681 din 30

ianuarie 2008 a aceleiași instanțe, s-au respins ca neîntemeiate excepțiile

invocate de pârâtul Tribunalul Prahova, vizând necompetența materială a

instanței, prescripția dreptului la acțiune și lipsa calității procesuale

pasive; s-a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune

invocată de pârâtul Ministerul Justiției; s-a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Externe și s-a

respins acțiunea în contradictoriu cu acesta, ca fiind îndreptată împotriva

unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a respins cererea de chemare în

judecată împotriva pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor (fost Ministerul

Finanțelor Publice); s-a admis în parte cererea formulată de reclamante și au

fost obligați pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul București, Tribunalul

Prahova și Tribunalul Iași, la plata drepturilor bănești, reprezentând sporul

de 30% din indemnizația de încadrare brută lunară, pentru perioada 1 septembrie

2003-26 aprilie 2004, pentru reclamanta M.A. și pe perioada 1 august 2003-26

aprilie 2004, pentru reclamanta R.B.L., și de 40% din indemnizația de încadrare

brută lunară, pe perioada 27 aprilie 2004-1 aprilie 2006, pentru prima

reclamantă, și pe perioada 27 aprilie 2004-18 august 2005, pentru cea de-a doua

reclamantă; a fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune pentru

perioada 1 septembrie 2003-decembrie 2004, invocată de Tribunalul Prahova,

conform dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 și art. 283 alin. (1)

lit. c) din Legea nr. 53/2003, instanța de fond a constatat că aceasta este

neîntemeiată întrucât strategia de reformă a sistemului judiciar pe perioada

2005-2007 și planul de acțiune pentru implementarea strategiei de reformă, prin

care s-a propus înlăturarea situației discriminatorii, conțin o recunoaștere

explicită a discriminării existente la momentul adoptării strategiei, respectiv

la data de 30 martie 2005, data intrării în vigoare a H.G. nr. 232/2005.

Aceleași considerente au fost avute în vedere și pentru soluția de respingere a

excepției prescripției dreptului la acțiune invocată de Ministerul Justiției.

Excepția necompetenței materiale a

instanței, invocată de Tribunalul Prahova, față de dispozițiile art. 36 din

O.U.G. nr. 27/2006, a fost, de asemenea, respinsă ca neîntemeiată, în raport de

dispozițiile art. 281 coroborate cu cele ale art. 283 alin. (1) lit. c) C.

muncii.

Excepția lipsei calității procesuale

pasive a aceluiași tribunal a fost respinsă, instanța reținând existența

raporturilor de muncă între reclamanta M.A. și Tribunalul Prahova.

Ministerul Afacerilor Externe a

invocat lipsa calității procesuale pasive, motivat de faptul că reclamanta

R.B.L. a fost detașată la data de 1 august 2004, pentru un an, în condițiile

dispozițiilor art. 58 din Legea nr. 303/2004, detașare care s-a prelungit

pentru o perioadă suplimentară de doi ani. Excepția este fondată întrucât

obiectul cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta sus-menționată

se referă la drepturi care ar fi trebuit să fie stabilite și acordate la

nivelul Ministerului Justiției. Pe de altă parte, pe durata detașării, reclamanta

și-a păstrat calitatea de judecător, beneficiind de drepturile prevăzute de

lege pentru personalul detașat.

Pe fond, Tribunalul a reținut că

magistrații sunt salarizați conform dispozițiilor O.U.G. nr. 177/2002, în

raport de rolul, răspunderea, complexitatea și caracterul justiției, de putere

în stat, de pregătirea și competența lor profesională, precum și de

incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute prin Legea nr. 92/1992.

Prin O.U.G. nr. 24/2004, privind

creșterea transparenței în exercitarea demnităților publice și a funcțiilor

publice, precum și intensificarea măsurilor de prevenire și combatere a

corupției (art. 28), s-a instituit o majorare a venitului salarial, prin sporul

de 30%, prevăzut de OUG nr. 43/2002, care a devenit de 40% din indemnizația de

încadrare lunară, pentru alte categorii de salariați și pentru judecătorii care

compun complete specializate în soluționarea infracțiunilor de corupție.

Legiuitorul a justificat acordarea

sporului de mai sus de „necesitatea intensificării neîntârziate a luptei

împotriva fenomenului de corupție” și a instituit măsuri imediate pentru

întărirea instituțiilor specializate în combaterea infracțiunilor de corupție.

Ca urmare a acestor norme legale,

salariul unui judecător care compune un complet specializat în soluționarea

infracțiunilor de corupție este net superior oricărui salariu al altui

judecător din instanță, care face parte dintr-un altfel de complet, cu toate că

nici atribuțiile de serviciu și nici natura cauzei nu sunt diferite și nu

îndreptățesc o astfel de diferențiere.

În concluzie, situația creată atrage

incidența O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor

formelor de discriminare, și care, în art. 1, instituie principiul egalității

între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării, principiu ce

trebuie să fie garantat, în special, în exercitarea anumitor drepturi, printre

care și cel de a primi un salariu egal pentru o muncă egală.

Art. 2 din același act normativ

definește discriminarea în raport de anumite criterii și menționează efectele

acesteia, constând în restrângerea sau înlăturarea recunoașterii, folosinței

sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor și libertăților

fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege în orice domeniu al vieții publice.

Prin sporurile de 30 și 40 %, s-a

creat o discriminare între judecători, după criteriul categoriei sociale, în

sensul textului de lege menționat mai sus.

A mai reținut prima instanță că,

prin hotărârea nr. 185 din 22 iulie 2005, Consiliul Național pentru Combaterea

Discriminării a constatat existența unei discriminări directe, potrivit art. 2

alin. (1) și (2) din O.G. nr. 137/2000, recomandând Ministerului Justiției

inițierea unui proiect de act normativ în vederea eliminării situației de

inegalitate evidentă dintre cele două categorii de salariați.

Conform art. 21 din aceeași lege,

persoanele discriminate au dreptul la despăgubiri proporțional cu prejudiciul

suferit, precum și la restabilirea situației anterioare discriminării sau la

anularea situației create prin discriminare.

Art. 2 alin. (2) din Ordonanță

stabilește că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile,

aparent neutre, care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor

prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste

prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim,

iar metodele de atingere ale acelui scop sunt adecvate și necesare.

Prin dispozițiile art. 28 din O.U.G.

nr. 43/2002, deși s-a urmărit un scop legitim, și anume lupta anticorupție și

rezistența la corupție a judecătorului, metoda nu a fost adecvată.

Instanța a reținut că, prin

adoptarea O.U.G. nr. 27/2006, privind salarizarea și alte drepturi ale

judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul

justiției, Guvernul României a recunoscut discriminarea creată prin salarizarea

inegală a judecătorilor. În preambulul actului normativ, se reține că „având în

vedere că asigurarea salarizării adecvate și nediscriminatorii a judecătorilor

și procurorilor este prevăzută la Cap. VI pct. 3.3 din Planul de acțiune pentru

implementarea strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada

2005-2007, măsură care avea ca termen de finalizare luna decembrie 2005 și

ținând seama de hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării

nr. 185 din 22 iulie 2005, prin care s-a constatat existența unei discriminări

directe între judecătorii și procurorii care beneficiază de sporul de 40% și

cei care nu beneficiază de acest spor, recomandând Ministerului Justiției

inițierea unei modificări în sensul eliminării acestei inegalități…”.

Ca urmare a emiterii O.U.G. nr.

27/2006, a fost înlăturat tratamentul salarial discriminatoriu pentru viitor,

prin acest act normativ nemaifiind reglementate sporuri și diferențieri la

indemnizațiile magistraților în raport cu natura cauzelor pe care le

instrumentează, ci numai pentru delimitarea firească a gradului profesional și

a funcției îndeplinite.

Prima instanță a avut în vedere și

caracterul obligatoriu al deciziei nr. VI pronunțate la data de 15 ianuarie

2007, în dosarul nr. 26/2006, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a

admis recursul în interesul legii și a stabilit, în aplicarea nediscriminatorie

a dispozițiilor art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 177/2002, precum și a

dispozițiilor art. 28 alin. (4) din O.U.G. nr. 43/2002, faptul că drepturile

salariale prevăzute de aceste texte de lege se cuvin tuturor magistraților.

Împotriva acestei sentințe civile au

declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Prahova, cererile

fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a VII a civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr.

35507/3/2007.

Ministerul Justiției a criticat în

cererea de recurs, înregistrată la data de 11 martie 2008 (data poștei),

sentința civilă sus-menționată, pentru următoarele motive:

Hotărârea a fost pronunțată cu

aplicarea greșită a legii, motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Astfel, Tribunalul a respins

excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada care excedează

termenul de prescripție de 3 ani, raportat la strategia de reformă a sistemului

judiciar pe perioada 2005-2007, apreciind că prin aceasta a avut loc o

recunoaștere a discriminării existente.

Modalitatea de soluționare a

excepției sus menționate este greșită, față de dispozițiile art. 3 din Decretul

nr. 167/1958 și ale art. 283 C. muncii, care instituie termenul de prescripție

de 3 ani, calculat de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul în care

se solicită plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri

către salariat (ultimul dintre textele de lege menționate).

Față de dispozițiile legale edictate

în materia prescripției, cu referire și la art. 12 din Decretul nr. 167/1958,

dreptul la acțiune este prescris parțial.

În ceea ce privește întreruperea

termenului de prescripție, recurentul susține că recunoașterea, ca și caz de

întrerupere, trebuie să fie voluntară și neîndoielnică, în sensul că cel în

folosul căruia curge prescripția renunță la beneficiul termenului scurs până la

data recunoașterii. Ca atare, recunoașterea trebuie să privească în mod

neîndoielnic acel drept salarial.

Prin decizia nr. VI din 15 ianuarie

2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța supremă nu a stabilit în

cuprinsul său un termen de la care a început să curgă prescripția.

Recurentul pârât a solicitat

admiterea recursului și modificarea sentinței pronunțate de Tribunalul

București .

Prin cererea de recurs înregistrată

la 25 martie 2008, la instanța de fond, Tribunalul Prahova a criticat sentința

acestei instanțe, tot în raport de greșita soluționare a excepției prescripției

dreptului la acțiune, față de pretențiile reclamantei M.A., pentru perioada 1

septembrie 2003-17 octombrie 2004.

A invocat și excepția lipsei

calității procesuale pasive, având în vedere că reclamantele sunt salariate ale

altor instanțe și nu au raporturi juridice de muncă cu Tribunalul Prahova.

Recurentul a solicitat admiterea

căii de atac, modificarea în parte a sentinței recurate și admiterea excepției

prescripției dreptului la acțiune, iar în subsidiar, sporurile de anticorupție

acordate reclamantelor să se plătească numai pentru perioadele în care acestea

au primit drepturile salariale de la Tribunalul Prahova.

Prin încheierea pronunțată în Camera

de consiliu din data de 25 iunie 2008, Curtea de Apel București a trimis cauza

spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție, față de dispozițiile

art. 2 alin. (3) din O.U.G. nr. 75/2008.

Dosarul a fost înregistrat sub

același număr pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală.

În dosar a depus întâmpinare

Ministerul Afacerilor Externe, prin care a solicitat menținerea sentinței

recurate, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a

acestui pârât.

Înalta Curte a constatat citarea

greșită în cauză a pârâtului respectiv, în calitate de intimat, în prezentul

dosar, față de soluția primei instanțe, prin care s-a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive, soluție necontestată prin recursurile înregistrate

în prezentul dosar.

Analizând sentința civilă recurată,

în raport de criticile formulate de recurentul Ministerul Justiției și de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este fondat, pentru următoarele considerente:

Conform art. 283 alin. (1) lit. c)

C. muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi

formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul

în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi

salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.

Aceasta reprezintă norma specială în

materie de prescripție, în cazul categoriei de litigii având ca obiect cel enunțat

în dispoziția legală menționată și care este aplicabilă în procesul de față, în

raport de pretențiile formulate de către reclamante.

De asemenea, termenul de prescripție

este un termen imperativ, promovarea acțiunii în limitele acestuia fiind obligatorie.

Sumele de bani solicitate, constând

în spor de 30%, respectiv de 40% din indemnizația de încadrare brută lunară, au

natură salarială, dreptul la acțiune al reclamantelor fiind prescris pentru

perioada care excede termenului de 3 ani, calculat în raport de data

introducerii acțiunii, și anume 18 octombrie 2007.

În consecință, drepturile salariale

neacordate puteau fi cerute în maximum 3 ani de la data la care erau datorate,

succesiv, pentru fiecare lună în parte, reclamantele încadrându-se în termenul

de prescripție doar cu referire la sumele de bani solicitate pentru perioada 18

octombrie 2004-1 aprilie 2006, în ceea ce o privește pe reclamanta M.A., 18

octombrie 2004-18 august 2005, în ceea ce o privește pe reclamanta R.B.L.

Sumele de bani datorate pentru

perioadele sus-menționate reprezintă sporul de 40% din indemnizația de

încadrare brută lunară, pentru sporul de 30%, părțile formulând acțiunea cu

depășirea termenului de prescripție, ca și pentru o parte din sporul de 40%.

De asemenea, se va avea în vedere,

ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune, faptul că

Tribunalul Prahova și Tribunalul Iași nu mai pot fi obligate la plata sumelor

de bani solicitate de reclamante întrucât raporturile de muncă stabilite cu

aceste tribunale vizau o perioadă care excede termenului de prescripție.

Astfel, reclamanta M.A. și-a desfășurat activitatea ca judecător în cadrul

Judecătoriei Mizil (care se află în raza teritorială a Tribunalului Prahova) în

perioada 1 septembrie 2003-21 aprilie 2004, iar reclamanta R.B.L. a funcționat

ca judecător la Judecătoria Pașcani (din raza teritorială a Tribunalului Iași)

în perioada 1 august 2003-21 aprilie 2004, după cum rezultă din copiile

cărților de muncă depuse în dosarul de fond.

Intimații pârâți Ministerul

Justiției și Tribunalul București vor fi obligați la plata sumelor datorate cu

acest titlu, doar pentru perioada ulterioară datei de 17 octombrie 2004.

Referitor la recunoașterea

discriminării între judecători, prin adoptarea strategiei de reformă a sistemului

judiciar pe perioada 2005-2007, conform H.G. nr. 232/2005, și, deci, a

datorării sumelor de bani reprezentând sporul anticorupție, în procentele

indicate, Tribunalul București a reținut în mod greșit acest aspect, ca având

semnificația unui caz de întrerupere a prescripției, în condițiile art. 16 lit.

a) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Pentru a produce un asemenea efect,

recunoașterea, chiar dacă ar îndeplini condiția de a fi neechivocă, trebuie să

intervină până la împlinirea termenului de prescripție, ceea ce nu este cazul

în speță întrucât H.G. nr. 232 a intrat în vigoare la 3 aprilie 2005, ulterior

expirării termenului de prescripție pentru sumele de bani solicitate pentru

perioada până la 17 octombrie 2004 inclusiv.

Având în vedere aceste considerente,

în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte va admite recursul declarat de Ministerul Justiției și va modifica

în parte sentința civilă recurată, în sensul că va admite excepția prescripției

dreptului la acțiune al reclamantei M.A. pentru perioada 1 septembrie 2003-17

octombrie 2004 și al reclamantei R.B.L. pentru perioada 1 august 2003-17

octombrie 2004, prima instanță procedând la o greșită aplicare a dispozițiilor

legale enunțate mai sus, în materie de prescripție.

Va înlătura din sentință mențiunea

referitoare la obligarea pârâților Ministerul Justiției, Tribunalul București,

Tribunalul Prahova și Tribunalul Iași la plata drepturilor salariale

reprezentând sporul de 30% din indemnizația de încadrare brută lunară pentru

perioada 1 septembrie 2003-26 aprilie 2004 pentru reclamanta M.A. și pe

perioada 1 august 2003-26 aprilie 2004 pentru reclamanta R.B.L. și de 40% din

indemnizația de încadrare brută lunară pe perioada 27 aprilie 2004-17 octombrie

2004 pentru prima reclamantă și pe perioada 27 aprilie 2004-17 octombrie 2004

pentru cea de-a doua reclamantă, actualizate cu dobânda legală de la data

plății, constatând prescris dreptul la acțiune.

Va înlătura din sentință obligarea

pârâților Tribunalul Prahova și Tribunalul Iași la plata sporului de 40% din

indemnizația de încadrare brută lunară pe perioada 18 octombrie 2004-1 aprilie

2006 pentru reclamanta M.A. și pe perioada 18 octombrie 2004-18 august 2005

pentru reclamanta R.B.L., în perioadele respective, cele două părți neavând

raporturi salariale cu instanțele menționate.

Va menține celelalte dispoziții ale

sentinței.

Recursul declarat de recurentul

Tribunalul Prahova urmează să fie respins ca tardiv declarat, în raport de

dispozițiile art. 80 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor

de muncă, care prevăd că termenul de recurs este de 10 zile de la comunicarea

hotărârii instanței de fond.

Potrivit dovezii de la fila 126 dosar

fond, sentința civilă recurată a fost comunicată recurentului la data de 7

martie 2008, iar recursul a fost înregistrat la aceeași instanță, la data de 25

martie 2008, conform rezoluției de primire a cererii, în consecință, cu

depășirea termenului de 10 zile prevăzut de textul legal arătat mai sus.

Cu toate acestea, criticile formulate de

recurentul Ministerul Justiției, privind depășirea termenului de prescripție

pentru o parte dintre pretențiile reclamantelor, vor profita și recurentului

Tribunalului Prahova, precum și părților care nu au declarat recurs, respectiv

Tribunalul București și Tribunalul Iași, față de caracterul absolut al normelor

în materie de prescripție, care conferă posibilitatea uneia dintre părți să

invoce încălcarea acestora și pentru perioade care nu o privesc sau în legătură

cu alte părți din dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de Ministerul Justiției

împotriva sentinței civile nr. 681 din 30 ianuarie 2008, a Tribunalului

București, secția a VIII a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Respinge ca tardiv recursul declarat de Tribunalul

Prahova împotriva aceleiași sentințe.

Modifică în parte soluția în sensul că

admite excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei M.A. pentru

perioada 1 septembrie 2003-17 octombrie 2004 și al reclamantei R.B.L. pentru

perioada 1 august 2003-17 octombrie 2004.

Înlătură din sentință mențiunea

referitoare la obligarea pârâților Ministerul Justiției, Tribunalul București,

Tribunalul Prahova și Tribunalul Iași la plata drepturilor salariale

reprezentând sporul de 30% din indemnizația de încadrare brută lunară pentru

perioada 01 septembrie 2003-26 aprilie 2004 pentru reclamanta M.A. și pe

perioada 1 august 2003-26 aprilie 2004 pentru reclamanta R.B.L. și de 40% din

indemnizația de încadrare brută lunară pe perioada 27 aprilie 2004-17 octombrie

2004 pentru reclamanta M.A. și pe perioada 27 aprilie 2004-17 octombrie 2004

pentru reclamanta R.B.L. actualizate cu dobânda legală de la data plății,

constatând prescris dreptul la acțiune.

Înlătură din sentință obligarea pârâților

Tribunalul Prahova și Tribunalul Iași la plata sporului de 40% din indemnizația

de încadrare brută lunară pe perioada 18 octombrie 2004-1 aprilie 2006 pentru

reclamanta M.A. și pe perioada 18 octombrie 2004-18 august 2005 pentru

reclamanta R.B.L.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 septembrie

2008.