ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1993/2011

Asupra recursului penal de față:

Analizând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 17/PI din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Oradea, în baza art. 278

1

alin. (8) lit. a) teza II-a C. proc. pen. a respins, ca nefondată, plângerea penală formulată de petentul B.E., împotriva rezoluției din 7 decembrie 2010, dată în dosar nr. 446/P/2010 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, menținută prin rezoluția din 6 ianuarie 2011, emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, în dosar nr. 727/II.2/2010.

În temeiul prevederilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat petentul la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare cheltuieli judiciare în favoarea statului.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că la data de 20 septembrie 2010, persoana vătămată B.E. a depus la Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu-Mare o plângere penală împotriva procurorilor ce au participat, în calitate de procurori de ședință, la ședința de judecată a dosarului nr. 24344/245/2008 al Judecătoriei Satu-Mare. Plângerea penală a fost înaintată de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu-Mare la data de 20 septembrie 2010 Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea unde a fost înregistrata sub dosar nr. 446/P/2010.

Examinând plângerea s-a constatat că dintre procurorii sus determinați a fost nominalizat doar procurorul T.F. Totodată, plângerea este formulată și împotriva mai multor magistrați - judecători și procurori - din cadrul instanțelor și parchetelor din municipiul și județul Iași, unii dintre aceștia nominalizați, alții doar determinați.

Constatând că plângerea penală formulată de persoana vătămată B.E., nu cuprinde, pe deplin, elementele prevăzute în art. 222 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus citarea persoanei vătămate pentru data de 18 octombrie 2010, în vederea precizării plângerii. Persoana vătămata nu s-a prezentat, însă a trimis un set de înscrisuri, în care a precizat că formulează plângerea penală și împotriva procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu-Mare, care au participat, ca și procurori de ședință la judecarea dosarului același număr în cadrul Tribunalului Bihor, nominalizând la pagina 23 (dosar urmărire penală) acești procurori fiind P.M. și P.G. În același set de înscrisuri susține în continuare plângerea și împotriva procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu­-Mare, precum și împotriva acelor magistrați din județul Iași.

Recitat în vederea precizării plângerilor, la data de 24 noiembrie 2010, persoana vătămată B.E. s-a prezentat și a precizat, în primul rând, că susține plângerea inițială și completarea acesteia privindu-i pe procurorii T.F. și I.A., de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Satu-Mare și P.M. și P.G. de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu-Mare.

În al doilea rând, persoana vătămată a precizat că depune o plângere penală completă în care a menționat toate persoanele împotriva cărora înțelege să formuleze plângerea penală, mai precis, împotriva magistraților judecători și procurori din județul Iași.

Cu acea ocazie, persoana vătămată a anexat ca și mijloace de probă un set de înscrisuri ce au fost consemnate în procesul-verbal întocmit. Totodată, s-a solicitat atașarea dosarului penal nr. 1067/35/2010 al Curții de Apel Oradea, împreună cu dosarele anexă: dosar nr. 5772/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iași, dosarele nr. 24344/245/2008 ale Judecătoriei Satu-Mare, respectiv Tribunalul Satu-Mare.

La data de 3 decembrie 2010 persoana vătămată a depus la dosarul cauzei un nou set de înscrisuri, având un conținut similar cu cele depuse anterior. Anexat memoriului, a formulat și o cerere privind eliberarea unui certificat de grefă din care să rezulte existența dosarului nr. 446/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea și obiectul acestuia, sens în care prezenta ordonanță va ține loc de certificat de grefă.

Examinând situația premisă stării de fapt, s-a constatat că prin rechizitoriul nr. 5772/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iași, întocmit la data de 29 noiembrie 2008 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului B.E. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri, prev. și ped. de art. 242 alin. (1) C. pen. Cauza a fost înregistrată la Judecătoria Iași, sub dosar nr. 24344/245/2008. Ulterior, ca urmare a admiterii cererii de strămutare formulată de către inculpat, cauza a fost înregistrată la Judecătoria Satu-Mare, sub același număr, la data de 9 iunie 2009.

La judecarea cauzei la Judecătoria Satu-Mare au participat ca și procurori de ședință T.F. - la termenele din 9 noiembrie 2009, 7 decembrie 2009 - și I.A.S. - la termenele din 25 ianuarie 2010 și 22 februarie 2010.

Cu ocazia cercetării judecătorești, inculpatul B.E. a formulat mai multe cereri și a ridicat mai multe excepții, printre care nelegala sesizare a instanței, nulitatea absolută a actului de sesizare și a urmăririi penale și diferite excepții de neconstituționalitate.

Cererile și excepțiile formulate și ridicate de către inculpat, au fost puse în discuție de către instanța de judecată, procurorii de ședință formulând concluzii conform art. 316 alin. (1) și (2) C. proc. pen. Considerându-le nelegale, inculpatul B.E., a formulat mai multe cereri de recuzare a celor doi procurori, acestea fiind respinse ca neîntemeiate.

Prin sentința penală nr. 187 din 22 februarie 2010 pronunțată de Judecătoria Satu-Mare în dosar nr. 24344/245/2008, în baza art. 332 alin. (2) raportat la art. 250 și art. 251 C. proc. pen. s-a dispus restituirea cauzei Parchetului de pe lângă Judecătoria Iași, în vederea refacerii urmăririi penale cu privire la prezentarea materialului de urmărire penală.

Împotriva acestei sentințe, s-a declarat recurs de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Satu-Mare, cât și de către inculpatul B.E.

În judecarea și dezbaterea recursului la Tribunalul Satu-Mare, au participat ca și procurori de ședință M.D. la termenul din 16 aprilie 2010 (față de care persoana vătămată menționează expres că nu formulează plângere penală), P.M. la termenul din 14 mai 2010 și P.G. la termenele din 11 iunie 2010, 17 septembrie 2010 și 1 octombrie 2010.

La fel, în cursul judecății, inculpatul B.E., a formulat mai multe cereri și a ridicat mai multe excepții, acestea fiind puse în discuție, procurorii de ședință formulând concluzii, la fel, în conformitate cu art. 316 alin. (1) și (2) C. proc. pen. La fel, inculpatul a formulat cereri de recuzare a acestora, fiind respinse ca nefondate.

Prin decizia penală nr. 276/R din 1 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu-Mare în dosarul nr. 24344/245/2008, în baza art. 385/15 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., s-au admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Satu-Mare și recurentul inculpat B.E., s-a casat în întregime sentința penală nr. 187/2010 a Judecătoriei Satu-Mare și s-a trimis cauza pentru continuarea judecății la Judecătoria Satu-Mare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul B.E., cauza fiind înregistrată la Curtea de Apel Oradea, sub dosar nr. 1067/35/2010, având primul termen de judecată la data de 23 noiembrie 2010, fiind amânată pe data de 11 ianuarie 2011.

Pe această situație premisă, persoana vătămată B.E., susține că a fost trimis în judecată, în mod nelegal, prin săvârșirea de către procurorii din județul Iași a mai multor infracțiuni, printre care și represiune nedreaptă, prev. și ped. de art. 268 C. pen., în complicitate și asociere cu judecătorii din cadrul instanțelor din județul Iași, nominalizați în plângerile arătate mai sus, și cu polițiști și avocați din același județ.

În ceea ce-i privește pe procurorii P.M., P.G., T.F. și I.A., persoana vătămată a reținut, în esență, ca și stare de fapt și drept, faptul că aceștia în timpul ședinței de judecată s-au antepronunțat, i-au încălcat drepturile procesuale legale și constituționale, l-au amenințat și că-i hăituiește martorii, prin intermediul procurorilor din județul Iași, mai precis, a procurorului P.C.N. de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, conchizând că aceștia au săvârșit infracțiunile prev. de art. 246 C. pen., art. 248/1 C. pen., art. 264 C. pen. și altele neprecizate.

Având în vedere cele de mai sus, în primul rând, în conformitate cu art. 210 alin. (1) C. proc. pen., s-a impus verificarea și determinarea competenței materiale, personale și teritoriale a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea. Ca atare, în conformitate cu art. 209 alin. (4) C. proc. pen. raportat la art. 28/1 alin. (1) lit. b) și b)/2 C. proc. pen. (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010), comb. cu art. 45 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 30 alin. (1) lit. a), b), c) și d) C. proc. pen. s-a constatat că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea este organul competent a efectua urmărirea penală - pe criterii personale și teritoriale - doar în ceea ce-i privește pe procurorii P.M., P.G., T.F. și I.A.S. Ca urmare, pe aceleași criterii, față de magistrații din județul Iași, s-a dispus disjungerea cauzei și declinarea acesteia la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași, ca și organ de urmărire penală competent teritorial și personal.

În ceea ce privește încadrarea juridică, persoana vătămată a solicitat efectuarea de cercetări sub aspectul mai multor infracțiuni săvârșite de procurorii P.M., P.G., T.F. și I.A., însă în urma analizării stării de fapt, s-a apreciat că încadrarea juridică s-a circumscris în dispozițiile art. 246 C. pen. Ca urmare, având în vedere că încadrarea juridică a faptelor este un atribut al organelor de urmărire penală și nu al persoanei vătămate (aspect reținut și de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 5251 din 13 septembrie 2006), cauza urmează a fi analizată și soluționată din perspectiva infracțiunii mai sus arătate - abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. și ped. de art. 246 C. pen.

Raportat la activitatea infracțională a procurorilor P.M., P.G., T.F. și I.A., reținută de persoana vătămată în plângerea sa, s-a constatat că aceasta se circumscrie activității judiciare, concluziile formulate de acestea fiind consemnate în încheierile și hotărârile pronunțate de Tribunalul și Judecătoria Satu-Mare. În acest sens, în conformitate cu art. 202 alin. (1) C. proc. pen., din oficiu, pentru aflarea adevărului și pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, s-au strâns probe în acest sens, fiind depuse încheierile și hotărârile evocate mai sus. Pe fondul acestor probe, s-a apreciat ca neîntemeiată cererea de probațiune formulată de persoana vătămată privind anexarea dosarului nr. 1067/2010 al Curții de Apel Oradea, împreună cu dosarele anexă, urmând ca aceasta să fie respinsă.

Înainte de a analiza activitatea procurorilor reclamați în cauză, s-a constatat că, de principiu, în cauzele încredințate spre soluționare, magistrații se supun numai legii, pronunțând soluții în funcție de probele administrate, interpretate potrivit propriei convingeri și niciun magistrat nu poate fi tras la răspundere penală pentru raționamentele logico-juridice pe care s-a bazat în adoptarea unei soluții, iar simpla nemulțumire a unei dinte părțile implicate în litigiu față de soluția adoptată nu poate constitui un temei pentru angajarea răspunderii penale; de asemenea, nu este permis ca pe calea plângerii penale să se tindă la desființarea și transformarea hotărârilor judecătorești, aceasta fiind permisă numai în cadrul căilor de atac prevăzute de lege și exercitate cu respectarea dispozițiilor legale.

Practic, nemulțumirea uneia dintre părțile implicate în litigiu față de soluția adoptată, fără prezentarea nici unui element de natură să susțină indicii privind existența unui raport juridic de drept penal, nu poate constitui un temei pentru angajarea răspunderii penale.

Cenzurarea unei hotărâri judecătorești pe calea unei plângeri penale împotriva judecătorilor reprezintă o încălcare a principiului independenței puterii judecătorești consacrat în numeroase norme interne și internaționale. În acest sens, au fost amintite art. 2 lit. d) din Recomandarea Comitetului de Miniștrii al Consiliului Europei nr. (94) 12/1994, potrivit căreia „judecătorii trebuie să fie absolut liberi și să decidă în mod imparțial asupra cazurilor cu care sunt sesizați, după propria convingere și interpretare a faptelor conform regulilor de drept în vigoare".

A concluziona altfel, ar însemna a accepta că o hotărâre judecătorească ar putea fi supusă simultan și paralel unui control de legalitate de către o autoritate a statului, alta decât o instanță de judecată, ceea ce nici Constituția, nici legea de organizare judecătorească și CEDO nu permit și, totodată, s-ar aduce atingere autorității de lucru judecat.

Nu în ultimul rând, îndeplinirea de către un magistrați a atribuțiilor de serviciu, în lipsa unor elemente de natură a le pune la îndoială buna credință, prezumată până la proba contrară, nu a putut constitui temei pentru începerea urmăririi penale, aceasta fiind condiționată de existența unor temeiuri suficiente care să confirme că o anumită persoană se face culpabilă de săvârșirea unei infracțiuni

S-a considerat că aceleași considerente sunt aplicabile și procurorilor.

În plus,

potrivit art. 316 alin. (1) C. proc. pen., „în desfășurarea cercetării judecătorești și a dezbaterilor, procurorul exercită rolul său activ în vederea aflării adevărului și a respectării dispozițiilor legale. Procurorul este liber să pronunțe concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ținând seama de probele administrate".

Ca atare, activitatea procurorilor de a dispune o soluție sau a pune concluzii prevăzute de lege, în conformitate cu verificările efectuate în cadrul urmăririi penale sau a cercetării judecătorești, nu ar putea constitui elementul material al laturii obiective a unei infracțiuni, în înțelesul legii penale, întrucât nu reprezintă o manifestare externă, o activitate fizică, obiectiv neconvenabilă legii, ci o expresie a activității sale în conformitate cu propria apreciere în raport cu prevederile legii.

Posibilitatea formulării unor plângeri împotriva reprezentanților parchetului ce au instrumentat cauze penale sau au formulat concluzii, reprezintă un drept constituțional al petiționarului, însă s-a considerat că acesta nu echivalează cu exercitarea unui control asupra legalității și temeiniciei soluției său concluziilor formulate.

Revenind la speță, transpunând în aceasta raționamentele de mai sus, s-a considerat că probele administrate nu au reținut și nu au confirmat niciun indiciu în exercitarea cu rea credință a atribuțiilor de serviciu de către procurorii reclamați în cauză, la fel cum nu s-a reținut niciun indiciu că aceștia ar fi avut vreo intenție sau culpă în producerea vreunui prejudiciu persoanei vătămate sau a vătămării intereselor legale ale acesteia, în formularea concluziilor, aceștia având în vedere doar probele legal administrate, reținute și analizate.

Ca atare, pe baza rațiunilor și probelor expuse s-a impus a se concluziona că fapta reclamată nu există, motiv pentru care în cauză s-a dispus neînceperea urmăririi renale.

Împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale din data de 27 decembrie 2010 a formulat plângere petentul B.E., aceasta fiind soluționată prin ordonanța din data de 06 ianuarie 2011 în dosar nr. 727/II.2/2010 de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, prin care s-a dispus respingerea ca neîntemeiata a plângerii petentului.

Împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale, în baza art. 278

1

C. proc. pen., a formulat plângere petiționarul B.E.

Prin sentința penală nr. 17/PI din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Oradea a respins, ca nefondată plângerea, reținând în considerente că soluția dată de procuror este temeinică și legală, nerezultând din actele dosarului că procurorul ar fi comis vreo faptă penală, așa cum susține petiționarul.

Reține instanța de fond că, modul în care procurorul a înțeles să își desfășoare activitatea în cadrul procesului penal nu poate fi cenzurat printr-o plângere, cât timp acesta și-a desfășurat activitatea în baza dispozițiilor legale, iar soluția exprimă propria lui convingere izvorâtă prin probele administrate în cauză.

Nemulțumit de soluția pronunțată de Curtea de Apel Oradea, petiționarul B.E. a formulat recurs, invocând mai multe motive de nelegalitate, însă la termenul din 13 mai 2011, reprezentanta parchetului a invocat excepția inadmisibilității recursului, fapt pentru care, Înalta Curte va analiza cauza numai în raport de excepția invocată fără a mai face referire la motivele de recurs invocate de recurentul petiționar.

Analizând hotărârea atacată, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de petiționar este inadmisibil, urmând a-l respinge ca atare, pentru considerentele ce urmează.

Potrivit disp. art. 278

1

alin. (10) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010, hotărârea judecătorului pronunțată, potrivit alin. (8) este definitivă.

Cum hotărârea penală nr. 17/PI a Curții de Apel Oradea a fost pronunțată la data de 16 februarie 2011, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, rezultă că petiționarul nu mai avea la îndemână calea de atac a recursului.

Această situație rezultă și din examinarea disp. art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010, potrivit cărora „hotărârile pronunțate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

Per a contrario în cazul hotărârilor pronunțate, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, sunt aplicabile căile de atac prevăzute de legea nouă.

În raport de considerentele arătate, având în vedere că petiționarul a uzat de calea de atac a recursului vizând o hotărâre definitivă, Înalta Curte, urmează ca în baza art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., să respingă ca inadmisibil, recursul petiționarului.

Văzând și disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petiționarul B.E. împotriva sentinței penale nr. 17/PI din 16 februarie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 13 mai 2011.