ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1291/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

derulată în fața primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Curții de Apel Ploiești reclamanta F. Constanța a solicitat, în contradictoriu

cu pârâții: C.S.M., Ministerul Justiției, Ministerul Finanțelor Publice și

t

ribunalul Prahova, să se constate

nulitatea absolută a trecerii imobilului

s

.

și a terenului aferent din închiriere în proprietatea altuia, obligarea

pârâților, în solidar, la plata sumei de 161.298 RON și a unei plăți lunare de

720 RON actualizată cu rata inflației, pe toată existența Complexului T.D. din

Constanța și să se dispună imobilizarea imobilului prin stoparea șirului de

vânzări și revânzări, până la judecarea recursului de către Curtea de Apel

Ploiești, sau, după caz, sesizarea C.E.D.O.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că prin sentința nr. 11058 din 29 noiembrie 2006 a Judecătoriei Constanța a fost confirmat un șir de acte abuzive, în urma cărora un contract de

închiriere a fost transformat într-un act de proprietate, în acest mod fiind

deposedată de imobilul S. din Complexul T.D. Constanța.

Reclamanta a mai arătat că un teren

vândut de primărie „a alunecat” de la nr. 122 la nr. 194, chiar sub

c

omplexul T.D., exact sub spațiul

închiriat, chiriașul devenind astfel proprietar.

Totodată, au fost încălcate

prevederile art. 187 din Legea nr. 109/1996 a

c

ooperației

de consum, privind păstrarea regimului juridic al terenurilor aflate în

administrarea C.C., ultima vânzare fiind făcută de A.N.A.F. cu încălcarea unei hotărâri

irevocabile, prin care se anulase intabularea imobilului de către chiriaș.

A precizat că pârâții au calitate

procesuală în cauză, întrucât: C.S.M. selectează și propune Președintelui

României numirea și eliberarea din funcție a magistraților și le controlează

activitatea, Ministerul Justiției organizează activitatea de aplicare a legilor

și prevede în bugetul propriu cheltuielile justiției, fiind aplicabile

dispozițiile art. 1000 C. civ.; Ministerul Finanțelor reprezintă S.R. și achită

sumele pentru erorile judiciare iar Tribunalul Prahova pune la dispoziție sala

de stabilire a dreptului de proprietate sau închiriere și a altor activități

ale justiției.

Reclamanta a precizat că motivația

atragerii răspunderii celor patru pârâți rezidă în faptul că magistrații care

au pronunțat hotărâri vătămătoare sunt inamovibili și nu pot răspunde pentru

hotărârile date.

Prin întâmpinările formulate, pârâtul

C.S.M. a invocat excepția inadmisibilității acțiunii și pe cea a lipsei

calității procesuale pasive, iar Ministerul Justiției a invocat excepția lipsei

calității procesuale pasive.

Prin sentința nr. 94 din 25 mai

2009, Curtea de Apel Ploiești a respins excepția lipsei calității procesuale

pasive a C.S.M. și a Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești, a

admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul C.S.M. și a

respins acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții C.S.M.,

Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, Ministerul Economiei și

Finanțelor și Tribunalul Prahova, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a constatat, cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului C.S.M., că este neîntemeiată, pârâtul având calitate procesuală

pasivă în virtutea prerogativelor conferite de art. 30 alin. (1) din Legea nr. 317/2004

privind organizarea și funcționarea C.S.M. și art. 75 din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor cât și datorită faptului că

măsura dispusă de către judecători în hotărârile pronunțate în dosarul nr. 32/212/2003

a determinat reclamantul să solicite despăgubiri.

În ce privește lipsa calității

procesuale pasive a Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești, s-a

apreciat că acest pârât are atribuții specifice prevăzute de H.G. nr. 83/2005, printre

care și asigurarea mijloacelor financiare și materiale necesare pentru

desfășurarea activității instanțelor judecătorești, iar în condițiile în care

acțiunea are ca obiect și plata de despăgubiri, acestea nu pot fi solicitate

decât de la minister, în calitate de ordonator de credite, așa încât excepția

este neîntemeiată.

Analizând excepția inadmisibilității

acțiunii, instanța de fond a apreciat că în raport cu prevederile art. 1 din

Legea nr. 554/2004, modificată, acțiunea este inadmisibilă.

A reținut că niciuna dintre

autoritățile pârâte nu a emis un act administrativ, astfel cum este definit de art.

2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, modificată, hotărârile judecătorești prin

care se pretinde că s-a dispus măsura trecerii imobilului „spălătorie” și a

terenului aferent în proprietatea altuia, nu sunt acte administrative, acestea

putând fi schimbate, modificate sau casate numai în urma exercitării căilor de

atac ordinare sau extraordinare, reglementate de Codul de procedură civilă sau

alte legi speciale.

Reclamanta F. Constanța a formulat

recurs împotriva sentinței menționate, criticând-o pentru nelegalitate în

temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac,

recurenta-reclamantă a arătat că instanța a interpretat greșit actul juridic

dedus judecății, pentru că, prin cererea de chemare în judecată, a dorit

sensibilizarea factorilor de decizie din justiție, a entităților care

înfăptuiesc actul de administrare a justiției, implicate în promovarea unei

hotărâri prin care un contract de închiriere a fost transformat într-un act de

proprietate.

De asemenea, a arătat că hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal și reflectă exclusiv punctul de vedere

al pârâților. Instanța a reținut corect că nu a fost identificat un act

administrativ atacat sau o cerere nesoluționată în termenul legal, însă a fost

indicat rezultatul final, respectiv dreptul subiectiv vătămat, și anume

transformarea unui contract de închiriere într-un act de proprietate în

favoarea chiriașului, efect care se plasează sub incidența Legii nr. 554/2004,

care se completează cu dreptul comun.

Prin întâmpinările depuse la dosar,

intimații-pârâți Tribunalul Prahova, Ministerul Justiției și C.S.M. au

solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esență, instanța de

fond a analizat corect obiectul acțiunii și încadrarea ei în drept, în cauză

nefiind întrunite prevederile Legii nr. 554/2004 pentru declanșarea procedurii

contenciosului administrativ.

II. Considerentele Înaltei Curți

asupra recursului

Examinând cauza prin prisma

motivelor de recurs invocate și a prevederilor art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Recurenta-reclamantă a învestit

instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat: să se

constate nulitatea absolută a trecerii imobilului Spălătorie si a terenului

aferent din închiriere în proprietatea altuia; plata în solidar a sumei de

161.298 R

on

și a unei plăți

lunare de 720

Ron,

actualizată la

rata inflației pe toată durata existenței Complexului T.D. din Constanța; să se

dispună imobilizarea imobilului prin stoparea șirului de vânzări și revânzări,

până la judecarea recursului de către Curtea de Apel Ploiești sau, după caz

sesizarea C.E.D.O.

Instanța de fond a constatat corect

că, având acest obiect, demersul reclamantei nu se circumscrie unei acțiuni în

contencios administrativ în accepțiunea art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) și art.

18 din Legea nr. 554/2004.

În plus față de considerentele

reținute în motivarea sentinței atacate, Înalta Curte constată că

recurenta-reclamantă tinde să repună în discuție, în afara cadrului procesual

firesc, un raport juridic civil supus judecății în litigiul soluționat prin

sentința nr. 11058 din 29 noiembrie 2006 a Judecătoriei Constanța, hotărâre judecătorească supusă căilor de atac prevăzute de Codul de procedură civilă.

Deși toți cei trei intimați-pârâți

sunt, așa cum susține recurenta-reclamantă, entități implicate în administrarea

justiției, fiecare potrivit propriei competențe, o hotărâre judecătorească nu

poate fi reformată pe calea aleasă de aceasta, art. 129 din Constituția României

prevăzând că părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac

în condițiile legii.

Afirmarea unui drept subiectiv

pretins vătămat nu este suficientă pentru acționarea în contencios

administrativ, fiind necesar ca vătămarea să fie efectul unui act administrativ

tipic sau asimilat, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. c) și art. 2 alin. (2)

din Legea nr. 554/2004.

pronunțate în recurs

Având în vedere considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul, ca nefondat, neexistând motive de modificare sau casare a sentinței

atacate, potrivit art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea

nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de F. Constanța

împotriva sentinței civile nr. 94 din 25 mai 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 5 martie 2010.