ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2365/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2365/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra

recursului de față, din actele și lucrările dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 1419 din 6 iulie 2007,

Tribunalul Suceava, secția comercială de contencios administrativ

și fiscal, a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei Primăria Municipiului Suceava și, în

consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC

T. SA Suceava față de această pârâtă ca fiind

formulată în contra unei persoane fără calitate procesuală

pasivă, față de pârâtul Municipiul Suceava acțiunea fiind

respinsă ca nefondată.

Prin aceeași

sentință s-a admis acțiunea formulată de reclamantă în

contradictor cu pârâtul Grupul Școlar X Suceava în sensul obligării

lui la plata sumei de 180.264,64 lei cu titlu de penalități de

întârziere.

În considerentele

sentinței, instanța de fond a reținut că în temeiul art. 77

din Legea nr. 215/2001 nu se poate reține pentru instituția

„Primăriei” calitate procesual pasivă, motiv pentru care

excepția cu acest obiect a fost admisă.

În ce privește

acțiunea față de pârâtul Grupul Școlar X Suceava,

instanța de fond a reținut răspunderea contractuală a acestuia

în temeiul art. 969 C. civ., pârâtul necontestând cuantumul obligației de

plată.

Față de

pârâtul Municipiul Suceava, tribunalul a constatat că acesta nu a avut

calitatea de parte în contractul de furnizare energie termică în temeiul

căruia se solicită penalități de întârziere, motiv pentru

care acțiunea a fost respinsă.

Curtea de Apel

Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal,

prin decizia nr. 134 din 26 noiembrie 2009 a admis apelurile declarate de

reclamanta SC T. SA Suceava și pârâta Grupul Școlar X Suceava

împotriva sentinței pe care a schimbat-o în parte în sensul admiterii

acțiunii și față de pârâtul Municipiul Suceava și

obligării lui în solidar cu pârâtul Grupul Școlar X Suceava la plata

sumei de 180.264,64 lei penalității de întârziere către

reclamantă.

Criticile

apelanților cu privire la legalitatea angajării răspunderii

solidare a pârâtului Municipiul Suceava au fost primite de instanța de

apel care a hotărât în acest sens.

Instanța de apel

arată în considerentele deciziei sale că potrivit art. 13 din O.U.G. nr.

32/2001, aprobată prin Legea nr. 374/2001 finanțarea

învățământului preuniversitar se asigură din bugetele

locale al unităților administrativ teritoriale iar potrivit art. 45

din Legea nr. 215/2001 ordonatorii de credite au obligația ca în cadrul

operațiunilor bugetare să asigure plata cu prioritate a facturilor

pentru utilități, obligație caracterizată ca fiind in

solidum.

În contra deciziei

menționate a declarat recurs pârâtul Municipiul Suceava pentru nelegalitate

și netemeinicie, arătând în dezvoltarea criticilor că în mod

nelegal a fost obligat în solidar la plata penalităților de

întârziere care au un izvor contractual fără ca el să fie parte

în respectivul contract, fapt ce contravine naturii contractuale a clauzei

penale și principiului instituit de art. 973 C. civ.

Mai arată

recurentul că în ce-l privește nu este incident art. 42 C. com., iar

decizia deși își motivează soluția pe art. 969 C. civ., îi

angajează răspunderea pe dispozițiile art. 998 C. civ.

Intimata SC T. SA a

depus întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea recursului și

menținerea deciziei atacate arătând că pârâtul are calitatea de

ordonator principal de credite, izvorul obligațional al acestuia fiind

legea iar legislația română nu deosebește perceperea

penalităților pe categorii de beneficiari.

Recursul este fondat.

Obiectul cererii de

chemare în judecată îl formează pretențiile în sumă de

180.264,64 lei reprezentând penalități calculate în baza și

conform Cap.IX: Răspunderea contractuală din contractul încheiat

între reclamanta SC T. SA Suceava și pârâtul Grup Școlar X Suceava

Suceava.

Prin urmare,

obligația de plată are un izvor contractual, situație în care

devin operante principiile consacrate de art. 969 și art. 973 C. civ. pacta

sunt servanda și relativității efectelor contractului în sensul

în care convențiile legal făcute au putere de lege numai între

părțile contractante și își produc efectele numai între

acestea nu și față de terți dat fiind relativismul lor.

Cum recurentul pârât

nu este nici parte și nici succesor în drepturi în contractul invocat de

reclamantă prin cererea de chemare în judecată drept izvor al

obligației, ci terț, soluția instanței de apel de a-i

angaja răspunderea solidară este nelegală în raport cu textele

de lege mai sus invocate cât și cu prevederile art. 104

1

C.

civ. conform cărora „obligația solidară nu se prezumă, ea

trebuie să fie stipulată expres”, regulă care nu încetează

„decât numai când obligația solidară are loc de drept, în virtutea

legii”.

În acest sens este

și art. 167 alin. (1) din Legea învățământului nr. 84/1995,

republicată, în redactarea în vigoare la data încheierii contractului de

utilități în speță, care include cheltuielile materiale

și serviciile în finanțarea de bază care se asigură prin

bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale de care

aparțin unitățile de învățământ din sumele

defalcate din unele venituri ale bugetului de stat și din alte venituri

ale bugetelor locale, atât finanțarea de bază cât și

finanțarea complementară făcându-se pe bază de contract,

întocmit conform normelor metodologice pentru finanțarea

învățământului preuniversitar, încheiat între directorul

unității de învățământ preuniversitar și primarul

localității în a cărei rază teritorială se află unitatea

de învățământ, contract ce se încheie în 30 de zile de la data

aprobării bugetului local, sumele reprezentând finanțarea de

bază și complementară fiind înscrise în bugetul de venituri

și cheltuieli al unității de învățământ

[

art. 167 alin. (1) –(3)].

Bugetul de venituri

și cheltuieli se întocmește anual de fiecare unitate de

învățământ preuniversitar de stat, se aprobă și se

execută potrivit prevederilor legale în vigoare, directorul

unității de învățământ preunversitar de stat fiind

ordonator terțiar de credite.

Prin urmare, unitatea

de învățământ preuniversitar angajează cheltuieli în limita

propriului său buget de venituri și cheltuieli alimentat de la

bugetul de stat prin bugetul local pe bază de contract.

Așa fiind,

eventuala răspundere a administrației locale poate fi angajată

numai în baza acestui contract și numai față de unitatea de

învățământ preuniversitar în baza aceluiași principiu al

relativității efectelor contractului fiind exclusă o eventuală

răspundere a sa și mai ales una solidară, față de un

terț, cu care numai unitatea de învățământ preuniversitar a

contractat în baza propriului său buget de venituri și cheltuieli.

Realizând

inadvertența dintre izvorul obligației și efectele

solidarității, instanța de apel prin dispozitiv obligă

pârâții în solidar la executarea obligației de plată iar în

considerente caracterizează obligația pârâtului – recurent ca fiind

in solidum nu solidară, făcând o greșită aplicare a acestui

tip de obligație.

Obligația in

solidum nu are o bază legală, ea fiind o creație doctrinară

și jurisprudențială pentru situațiile când obligațiile

mai multor debitori au același obiect dar izvoare și întinderi

diferite, și când unul dintre ei poate fi ținut pentru tot,

indiferent de întinderea obligației sale, putând fi obligat însă numai

distinct, nu solidar, tocmai datorită faptului că obligațiile au

izvoare diferite și legea nu le reglementează solidaritatea, exemplul

clasic de aplicare a răspunderii in solidum fiind în dreptul familiei

materia obligațiilor de întreținere.

Or, astfel cum s-a

arătat mai sus recurentul pârât nu are niciun raport juridic cu reclamanta

ci numai cu pârâta unitatea de învățământ concretizat într-un

contract cu un conținut legal al cărui obiect este diferit de

obiectul contractului pe care unitatea de învățământ l-a

încheiat cu reclamanta, aspect fără relevanță de altfel,

întrucât ceea ce contează juridic este absența oricărui raport

obligațional al recurentului - pârât cu reclamanta.

De altfel, la

momentul intrării în vigoare a art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 32/2001

invocat de instanța de apel conform căruia „Începând cu anul 2001

finanțarea instituțiilor de învățământ preuniversitar

de stat se asigură din bugetele locale ale unităților

administrativ-teritoriale în a căror rază acestea își

desfășoară activitatea”, cu excepțiile pe care acesta le

prevedea, art. 170 alin. (2) din Legea nr. 84/1995, modificată, avea

următoarea redactare compatibilă cu textul de mai sus: „Sistemul de

finanțare a învățământului asigură descentralizarea

gestionării fondurilor și permite implicarea comunităților

locale în alocarea de măsuri financiare suplimentare pentru

învățământ”.

Acest text de lege a

fost însă modificat prin Legea nr. 354/2004 de modificare și

completarea Legii învățământului nr. 84/1995, în sensul că

„sistemul de finanțare a învățământului preuniversitar de

stat asigură descentralizarea fondurilor la nivelul unităților

de învățământ. Modalitățile concrete de proiectare,

repartizare și execuției bugetară a fondurilor destinate

învățământului preuniversitar de stat se stabilesc prin norme

metodologice aprobate prin hotărâre a guvernului elaborate de către

Ministerul Educației și Cercetării, împreună cu Ministerul

Finanțelor Publice și cu Ministerul Administrației și

Internelor cu consultarea Federaților sindicale reprezentative din

învățământ și a structurilor asociative ale

administrației publice”.

Aceeași lege de

modificare a Legii învățământului stabilește prin art. 2

că pentru asigurarea aplicării corecte a principiilor noului sistem

de finanțare și administrare a unităților de

învățământ în întregul sistem de învățământ

preuniversitar de stat sistemul de finanțare de bază a

unităților din învățământul preuniversitar

prevăzut la art. 167 – art. 170 și la art. 174 din Legea nr. 84/1995,

republicată, cu modificările și completările ulterioare se

aplică începând cu anul financiar 2005 iar județele care aplică

sistemul de finanțare de bază în anii 2005 și 2006 se

nominalizează prin hotărâre a guvernului.

În acest context

legislativ, de reglementare a unui nou sistem de finanțare a

unităților de învățământ în întregul sistem de

învățământ preuniversitar prin Legea nr. 354/2004 de modificare

și completare a Legii învățământului nr. 84/1995, vechiul

sistem de finanțare reglementat prin art. 13 din O.U.G. nr. 32/2001 fiind

astfel înlocuit, această din urmă reglementare a rămas

fără teren de aplicare, devenind caducă, situație în care,

și din acest punct de vedere, invocarea ei ca temei în decizia

recurată este nelegală.

Și art. 45 din

Legea nr. 215/2001 a fost greșit invocat în decizia atacată, acesta

neavând conținutul redat nici în redactarea de la momentul încheierii

contractului în speță și nici în prezent.

Așa fiind, în

raport de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în care se încadrează

criticile formulate, cu respectarea principiului neagravării

situației în propria cale de atac conform art. 316 raportat la art. 296 C.

proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat împotriva deciziei

instanței de apel pe care astfel o modifică în sensul respingerii

apelurilor formulate de reclamanta SC T. SA și pârâtul Grupul Școlar

X ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Municipiul Suceava, prin primar, împotriva deciziei nr. 134

din 26 noiembrie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, pe care o

modifică în sensul că respinge apelurile ca nefondate formulate de

reclamanta SC T. SA Suceava și pârâtul Grupul Școlar X Suceava

împotriva sentinței nr. 1419 din 6 iulie 2009 a Tribunalului Suceava, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 22 iunie 2010.