ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2365/2010

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 1419 din 6 iulie 2007, Tribunalul Suceava, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Suceava și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC T. SA Suceava față de această pârâtă ca fiind formulată în contra unei persoane fără calitate procesuală pasivă, față de pârâtul Municipiul Suceava acțiunea fiind respinsă ca nefondată. Prin aceeași sentință s-a admis acțiunea formulată de reclamantă în contradictor cu pârâtul Grupul Școlar X Suceava în sensul obligării lui la plata sumei de 180.264,64 lei cu titlu de penalități de întârziere.

În considerentele sentinței, instanța de fond a reținut că în temeiul art. 77 din Legea nr. 215/2001 nu se poate reține pentru instituția „Primăriei” calitate procesual pasivă, motiv pentru care excepția cu acest obiect a fost admisă. În ce privește acțiunea față de pârâtul Grupul Școlar X Suceava, instanța de fond a reținut răspunderea contractuală a acestuia în temeiul art. 969 C. civ., pârâtul necontestând cuantumul obligației de plată. Față de pârâtul Municipiul Suceava, tribunalul a constatat că acesta nu a avut calitatea de parte în contractul de furnizare energie termică în temeiul căruia se solicită penalități de întârziere, motiv pentru care acțiunea a fost respinsă.

Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 134 din 26 noiembrie 2009 a admis apelurile declarate de reclamanta SC T. SA Suceava și pârâta Grupul Școlar X Suceava împotriva sentinței pe care a schimbat-o în parte în sensul admiterii acțiunii și față de pârâtul Municipiul Suceava și obligării lui în solidar cu pârâtul Grupul Școlar X Suceava la plata sumei de 180.264,64 lei penalității de întârziere către reclamantă. Criticile apelanților cu privire la legalitatea angajării răspunderii solidare a pârâtului Municipiul Suceava au fost primite de instanța de apel care a hotărât în acest sens. Instanța de apel arată în considerentele deciziei sale că potrivit art. 13 din O.U.G.

nr. 32/2001, aprobată prin Legea nr. 374/2001 finanțarea învățământului preuniversitar se asigură din bugetele locale al unităților administrativ teritoriale iar potrivit art. 45 din Legea nr. 215/2001 ordonatorii de credite au obligația ca în cadrul operațiunilor bugetare să asigure plata cu prioritate a facturilor pentru utilități, obligație caracterizată ca fiind in solidum. În contra deciziei menționate a declarat recurs pârâtul Municipiul Suceava pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând în dezvoltarea criticilor că în mod nelegal a fost obligat în solidar la plata penalităților de întârziere care au un izvor contractual fără ca el să fie parte în respectivul contract, fapt ce contravine naturii contractuale a clauzei penale și principiului instituit de art. 973 C. civ.

Mai arată recurentul că în ce-l privește nu este incident art. 42 C. com., iar decizia deși își motivează soluția pe art. 969 C. civ., îi angajează răspunderea pe dispozițiile art. 998 C. civ. Intimata SC T. SA a depus întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate arătând că pârâtul are calitatea de ordonator principal de credite, izvorul obligațional al acestuia fiind legea iar legislația română nu deosebește perceperea penalităților pe categorii de beneficiari. Recursul este fondat. Obiectul cererii de chemare în judecată îl formează pretențiile în sumă de 180.264,64 lei reprezentând penalități calculate în baza și conform Cap.IX: Răspunderea contractuală din contractul încheiat între reclamanta SC T. SA Suceava și pârâtul Grup Școlar X Suceava Suceava.

Prin urmare, obligația de plată are un izvor contractual, situație în care devin operante principiile consacrate de art. 969 și art. 973 C. civ. pacta sunt servanda și relativității efectelor contractului în sensul în care convențiile legal făcute au putere de lege numai între părțile contractante și își produc efectele numai între acestea nu și față de terți dat fiind relativismul lor. Cum recurentul pârât nu este nici parte și nici succesor în drepturi în contractul invocat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată drept izvor al obligației, ci terț, soluția instanței de apel de a-i angaja răspunderea solidară este nelegală în raport cu textele de lege mai sus invocate cât și cu prevederile art. 104 1 C. civ.

conform cărora „obligația solidară nu se prezumă, ea trebuie să fie stipulată expres”, regulă care nu încetează „decât numai când obligația solidară are loc de drept, în virtutea legii”.

În acest sens este și art. 167 alin. (1) din Legea învățământului nr. 84/1995, republicată, în redactarea în vigoare la data încheierii contractului de utilități în speță, care include cheltuielile materiale și serviciile în finanțarea de bază care se asigură prin bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale de care aparțin unitățile de învățământ din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat și din alte venituri ale bugetelor locale, atât finanțarea de bază cât și finanțarea complementară făcându-se pe bază de contract, întocmit conform normelor metodologice pentru finanțarea învățământului preuniversitar, încheiat între directorul unității de învățământ preuniversitar și primarul localității în a cărei rază teritorială se află unitatea de învățământ, contract ce se încheie în 30 de zile de la data aprobării bugetului local, sumele reprezentând finanțarea de bază și complementară fiind înscrise în bugetul de venituri și cheltuieli al unității de învățământ [ art. 167 alin. (1) –(3)]. Bugetul de venituri și cheltuieli se întocmește anual de fiecare unitate de învățământ preuniversitar de stat, se aprobă și se execută potrivit prevederilor legale în vigoare, directorul unității de învățământ preunversitar de stat fiind ordonator terțiar de credite.

Prin urmare, unitatea de învățământ preuniversitar angajează cheltuieli în limita propriului său buget de venituri și cheltuieli alimentat de la bugetul de stat prin bugetul local pe bază de contract. Așa fiind, eventuala răspundere a administrației locale poate fi angajată numai în baza acestui contract și numai față de unitatea de învățământ preuniversitar în baza aceluiași principiu al relativității efectelor contractului fiind exclusă o eventuală răspundere a sa și mai ales una solidară, față de un terț, cu care numai unitatea de învățământ preuniversitar a contractat în baza propriului său buget de venituri și cheltuieli. Realizând inadvertența dintre izvorul obligației și efectele solidarității, instanța de apel prin dispozitiv obligă pârâții în solidar la executarea obligației de plată iar în considerente caracterizează obligația pârâtului – recurent ca fiind in solidum nu solidară, făcând o greșită aplicare a acestui tip de obligație.

Obligația in solidum nu are o bază legală, ea fiind o creație doctrinară și jurisprudențială pentru situațiile când obligațiile mai multor debitori au același obiect dar izvoare și întinderi diferite, și când unul dintre ei poate fi ținut pentru tot, indiferent de întinderea obligației sale, putând fi obligat însă numai distinct, nu solidar, tocmai datorită faptului că obligațiile au izvoare diferite și legea nu le reglementează solidaritatea, exemplul clasic de aplicare a răspunderii in solidum fiind în dreptul familiei materia obligațiilor de întreținere.

Or, astfel cum s-a arătat mai sus recurentul pârât nu are niciun raport juridic cu reclamanta ci numai cu pârâta unitatea de învățământ concretizat într-un contract cu un conținut legal al cărui obiect este diferit de obiectul contractului pe care unitatea de învățământ l-a încheiat cu reclamanta, aspect fără relevanță de altfel, întrucât ceea ce contează juridic este absența oricărui raport obligațional al recurentului - pârât cu reclamanta. De altfel, la momentul intrării în vigoare a art. 13 alin. (1) din O.U.G.

nr. 32/2001 invocat de instanța de apel conform căruia „Începând cu anul 2001 finanțarea instituțiilor de învățământ preuniversitar de stat se asigură din bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale în a căror rază acestea își desfășoară activitatea”, cu excepțiile pe care acesta le prevedea, art. 170 alin. (2) din Legea nr. 84/1995, modificată, avea următoarea redactare compatibilă cu textul de mai sus: „Sistemul de finanțare a învățământului asigură descentralizarea gestionării fondurilor și permite implicarea comunităților locale în alocarea de măsuri financiare suplimentare pentru învățământ”. Acest text de lege a fost însă modificat prin Legea nr. 354/2004 de modificare și completarea Legii învățământului nr. 84/1995, în sensul că „sistemul de finanțare a învățământului preuniversitar de stat asigură descentralizarea fondurilor la nivelul unităților de învățământ.

Modalitățile concrete de proiectare, repartizare și execuției bugetară a fondurilor destinate învățământului preuniversitar de stat se stabilesc prin norme metodologice aprobate prin hotărâre a guvernului elaborate de către Ministerul Educației și Cercetării, împreună cu Ministerul Finanțelor Publice și cu Ministerul Administrației și Internelor cu consultarea Federaților sindicale reprezentative din învățământ și a structurilor asociative ale administrației publice”.

Aceeași lege de modificare a Legii învățământului stabilește prin art. 2 că pentru asigurarea aplicării corecte a principiilor noului sistem de finanțare și administrare a unităților de învățământ în întregul sistem de învățământ preuniversitar de stat sistemul de finanțare de bază a unităților din învățământul preuniversitar prevăzut la art. 167 – art. 170 și la art. 174 din Legea nr. 84/1995, republicată, cu modificările și completările ulterioare se aplică începând cu anul financiar 2005 iar județele care aplică sistemul de finanțare de bază în anii 2005 și 2006 se nominalizează prin hotărâre a guvernului. În acest context legislativ, de reglementare a unui nou sistem de finanțare a unităților de învățământ în întregul sistem de învățământ preuniversitar prin Legea nr. 354/2004 de modificare și completare a Legii învățământului nr. 84/1995, vechiul sistem de finanțare reglementat prin art. 13 din O.U.G.

nr. 32/2001 fiind astfel înlocuit, această din urmă reglementare a rămas fără teren de aplicare, devenind caducă, situație în care, și din acest punct de vedere, invocarea ei ca temei în decizia recurată este nelegală. Și art. 45 din Legea nr. 215/2001 a fost greșit invocat în decizia atacată, acesta neavând conținutul redat nici în redactarea de la momentul încheierii contractului în speță și nici în prezent. Așa fiind, în raport de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în care se încadrează criticile formulate, cu respectarea principiului neagravării situației în propria cale de atac conform art. 316 raportat la art. 296 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat împotriva deciziei instanței de apel pe care astfel o modifică în sensul respingerii apelurilor formulate de reclamanta SC T. SA și pârâtul Grupul Școlar X ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Suceava, prin primar, împotriva deciziei nr. 134 din 26 noiembrie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, pe care o modifică în sensul că respinge apelurile ca nefondate formulate de reclamanta SC T. SA Suceava și pârâtul Grupul Școlar X Suceava împotriva sentinței nr. 1419 din 6 iulie 2009 a Tribunalului Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2010.