ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 11/2012

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din

16 decembrie 2011 pronunțată în dosarul nr. 43912/3/2010, Curtea de Apel

București, secția a II-a penală, învestită cu judecarea cauzei în calea de atac

a apelului, în baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

C.

proc. pen., a dispus menținerea stării de arest a inculpaților B.A. și C.D.I.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut, în esență, că nu s-au schimbat

temeiurile avute în vedere la luarea măsurii, existând în continuare probe că

inculpații au săvârșit faptele pentru care sunt cercetați și pentru care legea

prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani închisoare.

De la data la care

s-a verificat ultima dată legalitatea și temeinicia măsurii arestării

preventive nu au intervenit elemente noi, care să conducă la concluzia că s-ar

fi schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii.

Având în vedere

natura și gravitatea faptelor pentru care sunt trimiși în judecată inculpații,

valorile sociale pretins a fi încălcate este justificată ideea că dacă

inculpații s-ar afla în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea

publică.

Împotriva acestei

încheieri a formulat recurs inculpatul B.A., solicitând punerea în libertate

întrucât nu mai subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării

preventive.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, examinând recursul în conformitate cu dispozițiile art.

385

14

C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din

dosarul cauzei, constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce

urmează.

Analizând actele și

lucrările dosarului, se constată că temeiurile ce au determinat arestarea

inițială a inculpatului B.A. se mențin, fiind îndeplinită una din condițiile

alternative prevăzute de art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen.

Sub aspectul

dispozițiilor art. 143 C. proc. pen. raportat la art. 68

1

C. proc.

pen., se constată că probatoriul administrat până în prezent nu a făcut să

înceteze presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracțiunile pentru

care a fost arestat și, ulterior, trimis în judecată.

Referitor la

dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., se constată că și acestea sunt

întrunite, în sensul că infracțiunile de săvârșirea cărora este acuzat

recurentul inculpat (art. 215

1

alin. (1) C. pen., cu aplicarea art.

320

1

alin. (1) și (7) C. proc. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și

c) și art. 76 lit. e) C. pen.; art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. cu

aplicarea art. 320

1

alin. (1) și (7) C. proc. pen. și art. 74 lit.

a) și c), art. 76 lit. e) C. pen.) sunt sancționate cu închisoarea mai mare de

4 ani, iar lăsarea acestuia în libertate prezintă în continuare un pericol

concret pentru ordinea publică.

În acest context se

impune sublinierea că în jurisprudența C.E.D.O., în special, cu referire la

unele cauze împotriva Franței (L. versus France) s-a admis că prin gravitatea

deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice anumite infracțiuni pot

suscita o tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă.

Timpul scurs de la

momentul luării măsurii arestării preventive nu este de natură a atenua în mod

semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice

judecarea inculpatului în stare de libertate pentru infracțiuni de o asemenea

gravitate, existând riscul săvârșirii unor noi astfel de fapte.

Pe de altă parte,

acest interval de timp nu are nici caracter nerezonabil față de

particularitățile cauzei și de diligențele sporite cu care au acționat organele

judiciare, în prezent cauza aflându-se în fața instanței de apel.

C.E.D.O. stipulează

în art. 5 paragraful 1 lit. c) necesitatea existenței unor motive rezonabile de

a presupune că persoana privată de libertate a comis o infracțiune, garantând,

astfel, temeinicia măsurii privative de libertate și caracterul său nearbitrar.

În Hotărârea M.

versus Regatul Unit, C.E.D.O. a subliniat că dacă sinceritatea și temeinicia

unei bănuieli constituiau elemente indispensabile ale rezonabilității sale,

această bănuială nu putea fi privită ca una rezonabilă decât sub condiția ca ea

să fie bazată pe fapte sau informații care ar stabili o latură obiectivă între

suspect și infracțiunea presupusă. În consecință, nici o privare de libertate

nu se poate baza pe impresii, intuiție, o simplă asociere de idei sau de

prejudecăți (etnice, religioase sau de altă natură), indiferent de valoarea lor,

în calitate de indiciu al participării unei persoane la comiterea unei

infracțiuni.

În speța dedusă

judecății se are în vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale

ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus

la menținerea măsurii privative de libertate, precum și legitimitatea scopului

urmărit de măsura luată.

La acest moment

procesual, Curtea nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în

libertate, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză,

menționat prin sentința penală nr. 641 din 15 septembrie 2011, de condamnare,

impune privarea de libertate în continuare, iar nu altă măsură preventivă,

arestarea preventivă fiind singura în măsură să atingă scopul preventiv

reglementat de art. 136 C. proc. pen.

De asemenea, măsura

arestării preventive se impune a fi menținută și prin raportare la exigențele

art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O. care protejează dreptul la libertate al

persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente și suficiente a o

justifica.

Pertinența și

suficiența acestor motive se apreciază de instanță în ansamblul circumstanțelor

particulare ale cauzei și prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen.,

privarea de libertate a inculpatului fiind necesară și pentru buna desfășurare

a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanțiile procesuale de

care acesta se bucură conform legislației în vigoare.

În consecință, în

baza dispozițiilor art. 300

2

C. proc. pen. raportat la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte va constata legalitatea și temeinicia

măsurii arestării preventive a inculpatului și va menține starea de arest

preventiv a acestuia.

Pe cale de

consecință, constată că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea

prevederilor legale și că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la

momentul arestării preventive, în acord cu dispozițiile art. 139 alin. (1) și

(3) C. proc. pen.

Față de cele

reținute, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta

Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul B.A.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul B.A. împotriva încheierii din 16

decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în

dosarul nr. 43912/3/2010.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 5 ianuarie 2012.