ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 11/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 16 decembrie 2011 pronunțată în dosarul nr. 43912/3/2010, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, învestită cu judecarea cauzei în calea de atac a apelului, în baza art. 300 2 raportat la art. 160 b C. proc. pen., a dispus menținerea stării de arest a inculpaților B.A. și C.D.I. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, în esență, că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii, existând în continuare probe că inculpații au săvârșit faptele pentru care sunt cercetați și pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani închisoare. De la data la care s-a verificat ultima dată legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive nu au intervenit elemente noi, care să conducă la concluzia că s-ar fi schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii.

Având în vedere natura și gravitatea faptelor pentru care sunt trimiși în judecată inculpații, valorile sociale pretins a fi încălcate este justificată ideea că dacă inculpații s-ar afla în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică. Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpatul B.A., solicitând punerea în libertate întrucât nu mai subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 385 14 C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează. Analizând actele și lucrările dosarului, se constată că temeiurile ce au determinat arestarea inițială a inculpatului B.A.

se mențin, fiind îndeplinită una din condițiile alternative prevăzute de art. 160 b alin. (3) C. proc. pen. Sub aspectul dispozițiilor art. 143 C. proc. pen. raportat la art. 68 1 C. proc. pen., se constată că probatoriul administrat până în prezent nu a făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracțiunile pentru care a fost arestat și, ulterior, trimis în judecată. Referitor la dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., se constată că și acestea sunt întrunite, în sensul că infracțiunile de săvârșirea cărora este acuzat recurentul inculpat (art. 215 1 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 320 1 alin. (1) și (7) C. proc. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și c) și art. 76 lit. e) C. pen.; art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen.

cu aplicarea art. 320 1 alin. (1) și (7) C. proc. pen. și art. 74 lit. a) și c), art. 76 lit. e) C. pen.) sunt sancționate cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea acestuia în libertate prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică. În acest context se impune sublinierea că în jurisprudența C.E.D.O., în special, cu referire la unele cauze împotriva Franței (L. versus France) s-a admis că prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă. Timpul scurs de la momentul luării măsurii arestării preventive nu este de natură a atenua în mod semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice judecarea inculpatului în stare de libertate pentru infracțiuni de o asemenea gravitate, existând riscul săvârșirii unor noi astfel de fapte.

Pe de altă parte, acest interval de timp nu are nici caracter nerezonabil față de particularitățile cauzei și de diligențele sporite cu care au acționat organele judiciare, în prezent cauza aflându-se în fața instanței de apel. C.E.D.O. stipulează în art. 5 paragraful 1 lit. c) necesitatea existenței unor motive rezonabile de a presupune că persoana privată de libertate a comis o infracțiune, garantând, astfel, temeinicia măsurii privative de libertate și caracterul său nearbitrar. În Hotărârea M. versus Regatul Unit, C.E.D.O. a subliniat că dacă sinceritatea și temeinicia unei bănuieli constituiau elemente indispensabile ale rezonabilității sale, această bănuială nu putea fi privită ca una rezonabilă decât sub condiția ca ea să fie bazată pe fapte sau informații care ar stabili o latură obiectivă între suspect și infracțiunea presupusă.

În consecință, nici o privare de libertate nu se poate baza pe impresii, intuiție, o simplă asociere de idei sau de prejudecăți (etnice, religioase sau de altă natură), indiferent de valoarea lor, în calitate de indiciu al participării unei persoane la comiterea unei infracțiuni. În speța dedusă judecății se are în vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menținerea măsurii privative de libertate, precum și legitimitatea scopului urmărit de măsura luată. La acest moment procesual, Curtea nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză, menționat prin sentința penală nr. 641 din 15 septembrie 2011, de condamnare, impune privarea de libertate în continuare, iar nu altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura în măsură să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc.

pen. De asemenea, măsura arestării preventive se impune a fi menținută și prin raportare la exigențele art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O. care protejează dreptul la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente și suficiente a o justifica. Pertinența și suficiența acestor motive se apreciază de instanță în ansamblul circumstanțelor particulare ale cauzei și prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen., privarea de libertate a inculpatului fiind necesară și pentru buna desfășurare a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanțiile procesuale de care acesta se bucură conform legislației în vigoare. În consecință, în baza dispozițiilor art. 300 2 C. proc. pen.

raportat la art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte va constata legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului și va menține starea de arest preventiv a acestuia. Pe cale de consecință, constată că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor legale și că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la momentul arestării preventive, în acord cu dispozițiile art. 139 alin. (1) și (3) C. proc. pen. Față de cele reținute, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul B.A. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.A. împotriva încheierii din 16 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. 43912/3/2010. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 5 ianuarie 2012.