ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1269/2012

Asupra

recursurilor de față,

Din

examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 5/F din 6

ianuarie 2012 Tribunalul București, secția I penală, printre altele, în baza

art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. s-au contopit cele trei pedepse

aplicate, în final, inculpatul M.I. urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de

18 ani închisoare, sporită la 20 de ani închisoare.

În baza art. 35

alin. (3) C. pen. s-a aplicat inculpatului M.I. pedeapsa complementară cea mai grea,

respectiv aceea a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit.

a), b) C. pen. pe o durată de 10 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71

C. pen. s-au interzis inculpatului M.I. drepturile prevăzute de art. 64 alin.

(1) lit. a) și b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 350

alin. (1) C. proc. pen. menține măsura arestării preventive a inculpatului M.I.

În baza art. 33

lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen.s-au contopit cele trei pedepse aplicate, în final

inculpatul V.D. urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 18 ani închisoare, sporită

la 20 de ani închisoare.

În baza art. 35

alin. (3) C. pen. s-a aplicat inculpatului V.D. pedeapsa complementară cea mai grea,

respectiv aceea a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit.

a), b) C. pen. pe o durată de 10 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71

C. pen. s-au interzis inculpatului V.D. drepturile prevăzute de art. 64 alin.

(1) lit. a) și b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

Împotriva sentinței

primei instanțe au declarat apel inculpații M.I., H.V.C., V.D., apeluri ce formează

obiectul Dosarului nr. 58808/3/2011 al Curții de Apel București, secția a ll-a penală.

La termenul din

9 aprilie 2012, fixat pentru judecarea apelurilor, instanța de control judiciar,

respectiv Curtea de Apel București, verificând legalitatea și temeinicia arestării

preventive, a menținut starea de arest a inculpaților în temeiul art. 300

2

combinat cu art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., pronunțând încheierea

atacată cu recurs în prezenta cauză.

Prin aceeași încheiere,

printre altele, s-a respins, ca neîntemeiată cererea de revocare a măsurii arestării

preventive a inculpatului V.D. și s-au respins, ca neîntemeiate cererile inculpaților

H.V.C. și V.D., de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării

de a nu părăsi localitatea.

Împotriva acestei

încheieri, inculpații M.I. și V.D. au declarat recurs solicitând admiterea recursului,

casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive.

La solicitarea

Înaltei Curți, la termenul de judecată din data de 23 aprilie 2012, când s-a acordat

cuvântul la dezbateri, apărătorii recurenților inculpați au arătat că recursurile

vizează doar menținerea stării de arest preventiva inculpaților.

Înalta Curte examinând

motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. și dispoziția Curții de Apel București dată în încheierea

atacată, constată că recursurile declarate de inculpați sunt nefondate pentru următoarele

considerente:

Cu privire la

această dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor

art. 5 parag. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are

dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.

De la această

regulă, există însă excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor

prevăzute în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 5 parag. (1) lit. c).

Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost

arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente,

atunci când există motive verosimile de a bănui ca a săvârșit o infracțiune sau

când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească

o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia, în materia privării de libertate,

Convenția trimite, în esență, legislația națională și la aplicabilitatea dreptului

intern.

Legalitatea sau

regularitatea detenției obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă

în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională,

care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile convenției și să

asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Altfel spus, să

se poată demonstra că detenția acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut

de art. 5 parag. (1).

În cauza supusă

analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispozițiile cuprinse

în legea internă, cât și exigențele ce decurg din prevederile Convenției.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată,

în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic

legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform alin.

(3) al aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au determinat

arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată,

menținerea arestării preventive”.

Înalta Curte constată

că, în raport de modul de operare a activității infracționale, de împrejurările

comiterii faptelor, respectiv că inculpatul V.D. în cursul lunii aprilie 2011, în

deplină conivență infracțională cu coinculpatul M.I. și numitul I.M. a procurat

din America Centrală cantitatea de 1,8 kg cocaină cu suma de 7000 dolari SUA și

i-a determinat pe numiți G.I. și G.I.D. să o îngurgiteze în vederea introducerii

pe teritoriul României, droguri care erau destinate vânzării pe teritoriul României,

cât și faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile pe care inculpații

le-au săvârșit, este pedeapsa cu închisoare mai mare de 4 ani, lăsarea în libertate

a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment

de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției.

Deși pericolul

pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială

a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea

publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existența

pericolului public poate rezulta, între altele, din însuși pericolul social al infracțiunii

de care este învinuit inculpatul, din reacția publică la comiterea unor astfel de

infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte

persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei presupuși ca autori ai faptelor

respective.

În acord cu prima

instanță, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite și la acest moment procesual

condițiile prevăzute de art. 300

2

coroborat cu art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpaților.

Se reține, de

asemenea, că menținerea arestării preventive a inculpaților nu contravine dreptului

la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanțele reale ale faptei,

modalitatea concretă de săvârșire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează

această faptă, durata detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care

face referire art. 5 parag. (3) din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru

a constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația

internă și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În același sens,

Înalta Curte reține că, în cauză, menținerea măsurii arestării preventive nu alterează

prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpaților de a fi judecați într-un termen

rezonabil, limitarea libertății acestora încadrându-se în dispozițiile și limitele

legii

Înalta Curte,

conform art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge

ca nefondate recursurile declarate de inculpații M.I. și V.D. împotriva încheierii

din 9 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală, pronunțată

în Dosarul nr. 58808/3/2011 (315/2012). Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

va obliga recurenții inculpați la cheltuieli judiciare conform dispozitivului prezentei

hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de inculpații M.I. și V.D. împotriva încheierii din 9 aprilie

2012 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală, pronunțată în Dosarul

nr. 58808/3/2011 (315/2012).

Obligă recurentul

inculpat M.I. la plata sumei de 150 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se avansează din fondul Ministerului

Justiției.

Obligă recurentul inculpat V.D. la

plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma

de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

23 aprilie 2012.