ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3804/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Bacău reclamantul B.G. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Bacău, anularea hotărârii nr.

1186 din 5 decembrie 2008, obligarea acesteia să-i recunoască calitatea de

persoană refugiată și, totodată, să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000,

începând cu data de 25 noiembrie 2008.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că a fost obligat

să se refugieze în munți din cauza luptelor de la limita frontierei.

În susținerea acțiunii, reclamantul a depus, în copie, mai

multe înscrisuri, printre care acte de stare civilă și declarațiile

autentificate ale unor martori din care a rezultat că aceasta, împreună cu

familia, s-a refugiat din localitatea de domiciliu în altă localitate, deoarece

au fost alungați din localitatea de domiciliu, ca urmare a persecuțiilor etnice

exercitate după Dictatul de la Viena.

Pârâta, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 171 din 3 decembrie 2009 Curtea de

Apel Bacău a admis acțiunea, a anulat hotărârea nr. 1186 din 5 decembrie 2008

emisă de pârâtă, a obligat-o să-i recunoască reclamantei calitatea de persoană

refugiată, și, totodată, să-i acorde drepturile bănești prevăzute de Legea

nr.189/2000, începând cu data de 25 noiembrie 2008.

Pentru a adopta această soluție, instanța de fond a reținut,

în esență, că reclamantul a făcut dovada, prin probele administrate, că se

încadrează în dispozițiile prevederilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000.

Împotriva hotărârii instanței de fond pârâta Casa Județeană

de Pensii Bacău a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că hotărârea contestată

este emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 189/2000 în data de 05 decembrie 2008,

ca urmare a cererii nr. 20040 din 25 noiembrie 2008, alături de care au fost

depuse, pe lângă actele de stare civilă, Adresa nr. C/1800 din 3 octombrie 2008

Arhivele Naționale - Direcția Județeană Cluj, prin care se precizează

intimatului, că nu se dețin documente din care să rezulte calitatea de refugiat

pe criterii etnice, precum și Declarațiile pe propria răspundere ale d-nei. S.M.

si d-lui. F.N.

Din aceste două declarații rezulta că intimatul a fost

persecutat pe motive etnice în perioada februarie 1942-noiembrie 1942.

Or, în cererea și declarația pe propria răspundere intimatul

declară că a fost refugiat pe motive etnice în perioada februarie

1944-decembrie 1944, ceea ce se contrazice cu perioada declarată de martori, deoarece

a solicitat drepturi pentru anul 1944, iar martorii au declarat pentru anul

1942.

Recurenta mai susține că aceste două declarații de martori,

mai exact ale d-nei. F.S. și S.A., sunt depuse numai la instanță, nu si la

instituția pârâtă, în original, cum prevede legea.

Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și

lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză precum

și cu cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea

nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetățean

român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una din

situațiile expres prevăzute de lege.

Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau

refugiată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau care a

fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.

Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii

tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare

a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4

din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G.

nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță

se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul

în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Intimatul-reclamant și-a dovedit calitatea de persoană

refugiată prin intermediul probei cu înscrisuri și a celei cu martori.

Așadar, înscrisurile și declarațiile martorilor pe care

instanța de fond le invocă în motivarea hotărârii, respectă cerințele prevăzute

de lege.

Situația creată pentru reclamant și familie, s-a datorat

persecuțiilor etnice, exercitate după Dictatul de la Viena.

Cum în cauză s-a făcut dovada și este de necontestat faptul

că reclamantul împreună cu mama sa a fost nevoit să se refugieze din

localitatea de domiciliu într-o altă localitate, în mod corect instanța de fond

a reținut că acesta, a suportat consecințele morale și materiale ale refugiului

și este îndreptățit să se bucure de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000,

pronunțând o hotărâre temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele arătate și în

conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa Județeană de

Pensii Bacău, împotriva sentinței civile nr. 171 din 3 decembrie 2009 a Curții

de Apel Bacău, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23

septembrie 2010.