ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4980/2011

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

încheierea de ședință din 09 septembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a

IX-a civilă, a respins cererea recurenților de sesizare a Curții

Constituționale, ca inadmisibilă.

Pentru a

hotărî astfel, Curtea de Apel a reținut că recurenții au invocat

neconformitatea prevederilor art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995 în raport

de prevederile art. 44 și art. 46 din Constituție.

Curtea

constată că nu este îndeplinită condiția ca prevederea legală a cărei

neconstituționalitate se invocă să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în

orice fază a litigiului, în raport de recursul formulat de

recurenții-reclamanți.

Astfel,

prin cererea de recurs formulată de recurenții-reclamanți au fost deduse

judecății: aspectul inexistenței calității procesuale pasive a pârâților D.S.

și D.I. pe motivul că aceștia nu locuiesc în imobil; nelămurirea situației de

fapt, respectiv dacă garsoniera ce face obiectul prezentului litigiu este

aceeași cu apartamentul preluat de stat și retrocedat intimatei; raportul de

expertiză a fost incomplet și efectuat cu încălcarea formelor de procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității; cererea completatoare formulată de

intimata-reclamantă prin care se solicita constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1195 din 07 mai 2004 a

fost tardiv depusă, după prima zi de înfățișare; instanța a procedat greșit la

compararea titlurilor, dând preferință titlului exhibat de intimata-reclamantă;

instanța a interpretat greșit dispozițiile procedurale, considerând admisibilă

cererea de revendicare; instanța trebuia să aibă în vedere încasarea

despăgubirilor de către intimata-reclamantă.

Cât

privește recursul formulat de recurenta-intervenientă F.A., acesta critică

soluția de anulare a contractului de vânzare-cumpărare menționat anterior,

arătând, în esență, că dispozițiile art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995

instituie o interdicție de strictă interpretare, care se referă numai la

chiriași și la actele de înstrăinare între vii, iar nu și la moștenitorii

legali și actele de înstrăinare mortis causa.

Cu

privire la primul recurs, al recurenților-reclamanți, Curtea reține că nu

există nicio legătură între soluționarea prezentei cauze și dispoziția legală a

cărei neconstituționalitate se invocă.

Cât

privește cel de-al doilea recurs, al recurentei-interveniente, Curtea constată

că ceea ce se invocă de fapt prin excepția de neconstituționalitate este un

anumit mod de aplicare a legii, iar nu o dispoziție expresă din lege.

Astfel,

conform art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995, „apartamentele dobândite în

condițiile alin. (1) nu pot fi înstrăinate 10 ani de la data cumpărării”.

Atât

motivele de recurs ale recurentei, cât și susținerile din cererea de sesizare a

Curții Constituționale se referă la modul de aplicare și de interpretare a

acestei dispoziții legale, iar nu la conținutul expres al legii. Or aplicarea

efectivă este atributul exclusiv al Curții Constituționale, aspectele invocate

de autorul excepției vizând probleme care țin de interpretarea și aplicarea

legii, și nu de constituționalitatea prevederilor legale criticate.

Prin

urmare, nu este îndeplinită condiția ca titularul excepției să invoce

neconstituționalitatea unei dispoziții legale, astfel încât cererea de sesizare

a Curții Constituționale va fi respinsă ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea

condițiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Împotriva

încheierii a declarat recurs reclamantul R.N. care nu a precizat nici un motiv

de recurs în cererea formulată la data de 13 septembrie 2010.

Prin

aceeași cerere, reclamantul a solicitat repunerea în termenul de declarare a

recursului, de la data comunicării încheierii Curții de Apel București.

Analizând

cererea de repunere în termen formulată de reclamant, Înalta Curte de Casație

și Justiție constată că această cerere nu poate fi primită pentru

considerentele ce succed:

Dispozițiile

art. 103 C. proc. civ. prevăd că neexercitarea oricărei căi de atac și

neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea,

afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost

împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.

Aceleași

dispoziții procedurale prevăd că acel act de procedură se va îndeplini în

termen de 15 zile de la încetarea împiedicării.

În cauză,

încheierea prin care Curtea de Apel a respins cererea de sesizare a Curții

Constituționale putea fi atacată, conform dispozițiilor art. 29 alin.(5) din

Legea nr. 47/1992 în termen de 48 de ore de la pronunțare, respectiv de la data

de 09 septembrie 2010.

Cererea

de repunere în termen nu este admisibilă, dat fiind faptul că susținerea

recurentului că nu i-a fost comunicată încheierea nu poate fi încadrată în

dispozițiile art. 103 C. proc. civ., câtă vreme termenul de recurs curge de la

pronunțare și nu de la comunicare.

Având în

vede că recursul este declarat la data de 06 octombrie 2010, cu depășirea

termenului legal prevăzut de lege, Înalta Curte de Casație și Justiție va

respinge recursul ca tardiv declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

cererea de repunere în termen.

Respinge

ca tardiv recursul declarat de pârâtul R.N. împotriva încheierii de ședință din

09 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 09 iunie 2011.