ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4980/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin încheierea de ședință din 09 septembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă, a respins cererea recurenților de sesizare a Curții Constituționale, ca inadmisibilă. Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reținut că recurenții au invocat neconformitatea prevederilor art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995 în raport de prevederile art. 44 și art. 46 din Constituție. Curtea constată că nu este îndeplinită condiția ca prevederea legală a cărei neconstituționalitate se invocă să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului, în raport de recursul formulat de recurenții-reclamanți. Astfel, prin cererea de recurs formulată de recurenții-reclamanți au fost deduse judecății: aspectul inexistenței calității procesuale pasive a pârâților D.S.

și D.I. pe motivul că aceștia nu locuiesc în imobil; nelămurirea situației de fapt, respectiv dacă garsoniera ce face obiectul prezentului litigiu este aceeași cu apartamentul preluat de stat și retrocedat intimatei; raportul de expertiză a fost incomplet și efectuat cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității; cererea completatoare formulată de intimata-reclamantă prin care se solicita constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1195 din 07 mai 2004 a fost tardiv depusă, după prima zi de înfățișare; instanța a procedat greșit la compararea titlurilor, dând preferință titlului exhibat de intimata-reclamantă; instanța a interpretat greșit dispozițiile procedurale, considerând admisibilă cererea de revendicare; instanța trebuia să aibă în vedere încasarea despăgubirilor de către intimata-reclamantă.

Cât privește recursul formulat de recurenta-intervenientă F.A., acesta critică soluția de anulare a contractului de vânzare-cumpărare menționat anterior, arătând, în esență, că dispozițiile art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995 instituie o interdicție de strictă interpretare, care se referă numai la chiriași și la actele de înstrăinare între vii, iar nu și la moștenitorii legali și actele de înstrăinare mortis causa. Cu privire la primul recurs, al recurenților-reclamanți, Curtea reține că nu există nicio legătură între soluționarea prezentei cauze și dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se invocă. Cât privește cel de-al doilea recurs, al recurentei-interveniente, Curtea constată că ceea ce se invocă de fapt prin excepția de neconstituționalitate este un anumit mod de aplicare a legii, iar nu o dispoziție expresă din lege.

Astfel, conform art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995, „apartamentele dobândite în condițiile alin. (1) nu pot fi înstrăinate 10 ani de la data cumpărării”. Atât motivele de recurs ale recurentei, cât și susținerile din cererea de sesizare a Curții Constituționale se referă la modul de aplicare și de interpretare a acestei dispoziții legale, iar nu la conținutul expres al legii. Or aplicarea efectivă este atributul exclusiv al Curții Constituționale, aspectele invocate de autorul excepției vizând probleme care țin de interpretarea și aplicarea legii, și nu de constituționalitatea prevederilor legale criticate. Prin urmare, nu este îndeplinită condiția ca titularul excepției să invoce neconstituționalitatea unei dispoziții legale, astfel încât cererea de sesizare a Curții Constituționale va fi respinsă ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Împotriva încheierii a declarat recurs reclamantul R.N. care nu a precizat nici un motiv de recurs în cererea formulată la data de 13 septembrie 2010. Prin aceeași cerere, reclamantul a solicitat repunerea în termenul de declarare a recursului, de la data comunicării încheierii Curții de Apel București. Analizând cererea de repunere în termen formulată de reclamant, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că această cerere nu poate fi primită pentru considerentele ce succed: Dispozițiile art. 103 C. proc. civ. prevăd că neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.

Aceleași dispoziții procedurale prevăd că acel act de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării. În cauză, încheierea prin care Curtea de Apel a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale putea fi atacată, conform dispozițiilor art. 29 alin.(5) din Legea nr. 47/1992 în termen de 48 de ore de la pronunțare, respectiv de la data de 09 septembrie 2010. Cererea de repunere în termen nu este admisibilă, dat fiind faptul că susținerea recurentului că nu i-a fost comunicată încheierea nu poate fi încadrată în dispozițiile art. 103 C. proc. civ., câtă vreme termenul de recurs curge de la pronunțare și nu de la comunicare. Având în vede că recursul este declarat la data de 06 octombrie 2010, cu depășirea termenului legal prevăzut de lege, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul ca tardiv declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de repunere în termen. Respinge ca tardiv recursul declarat de pârâtul R.N. împotriva încheierii de ședință din 09 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 09 iunie 2011.