ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 607/2010

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele: Prin Sentința nr. 106 din 12 mai 2009 a Curții de Apel Galați a fost respinsă acțiunea reclamantei M.E.

ca nefondată, formulată în contradictoriu cu Ministerul Administrației și Internelor și Direcția Generală Anticorupție, privind anularea fișei de evaluare pentru perioada 1 decembrie 2006 - 1 august 2007, acordarea calificativului foarte bine și obligarea pârâtelor la plata sumelor reprezentând salariul pentru funcția de șef birou, actualizate la data plății pentru perioada 24 octombrie 2006 - 1 august 2007. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța învestită cu soluționarea acțiunii introductive a reținut că reclamanta a fost evaluată profesional pentru perioada 1 decembrie 2006 - 8 ianuarie 2007 ca șef de birou la Biroul Anticorupție pentru județul Galați, iar calificativul propus inițial de șeful serviciului a fost „foarte bine”, iar apoi a fost modificat de directorul general adjunct, care a stabilit în calitate de șef direct calificativul general de „bun”.

Împotriva acestui calificativ atribuit, reclamanta a formulat contestație, criticând și aprecierea reținută în calitate de șef de Birou Anticorupție. Instanța de fond analizând actele și lucrările dosarului a constatat că reclamanta nu a făcut dovada existenței unei vătămări într-un drept proteguit de lege, astfel încât a considerat acțiunea formulată ca neîntemeiată. A reținut că în privința calificativului acordat nu se poate substitui organelor de specialitate în aprecierea respectivă, întrucât posibilitatea de interpretare a limitelor de apreciere din partea autorității pârâte privind activitatea reclamantei se reduce numai la analizarea dispozițiilor legale care reglementează procedura evaluării, nu la calificativele acordate pentru diferite subcriterii, care presupun în primul rând cunoștințe tehnice de strictă specialitate.

De asemenea, instanța de fond a reținut că autoritatea judecătorească nu se poate substitui comisiei de evaluare, făcând aprecieri proprii în privința îndeplinirii unor criterii specifice, de strictă specialitate, constatând faptul că în cauza dedusă judecății a fost respectată procedura de evaluare a reclamantei, conform Ordinului nr. 300/2004 al M.I.R.A. și a dispoziției Directorului Direcției Management Resurse Umane din cadrul M.I.R.A. (în prezent M.A.I.). Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând sentința pronunțată ca netemeinică și nelegală. Prin motivele de recurs formulate recurenta a arătat că instanța de fond a interpretat greșit obiectul acțiunii deduse judecății, schimbând înțelesul acesteia, precum și faptul că instanța a refuzat nejustificat să soluționeze acțiunea cu care a fost sesizată.

De asemenea, recurenta a arătat că instanța nu s-a pronunțat pe capătul doi din cererea introductivă, respectiv pe cererea de acordare a drepturilor bănești corespunzătoare îndeplinirii funcției de șef birou la biroul Anticorupție al Județului Galați, deși a făcut dovada existenței dreptului pe care îl invocă, întrucât s-a dovedit, lucru necontestat de altfel de pârâți, că a ocupat funcția respectivă și nu a fost remunerată conform funcției încredințate. Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului formulat în temeiul dispozițiilor art. 299 coroborate cu art. 4 C. proc. civ., analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru considerentele ce urmează.

În conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că sunt întemeiate criticile formulate de reclamantă, întrucât în cauză s-a făcut dovada existenței unei vătămări într-un drept proteguit de lege, în sensul prevederilor art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului se constată că prin Convenție se apără drepturi concrete și efective, iar orice ingerință în drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menținerii unui just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială și exorbitantă (cauza Sporrong și Lonnroth; cauza Străin și alții împotriva României). Or, din această perspectivă Înalta Curte reține că instanța de fond nu s-a preocupat în a analiza criticile reclamantei și de a răspunde întemeiat cu privire la acestea, ci a abordat soluția dintr-o manieră generală, fără verificarea condițiilor stabilite de lege cu privire la evaluarea efectuată.

Principiul legalității înseamnă, înainte de toate, existența unor norme de drept intern, suficient de accesibile și previzibile, or în cauza de față activitatea de evaluare a polițiștilor este reglementată prin dispozițiile art. 26 din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului, Ordinul nr. 300/2004 privind activitatea de management resurse umane în unitățile M.I.R.A. și Dispoziția Directorului Direcției Management Resurse Umane nr. II/960/2004 privind procedurile și formularele utilizate în activitatea de management resurse umane în unitățile M.A.I., modificată și completată, dispoziții care prevăd expres în ce condiții, modalitatea și criteriile avute în vedere la evaluarea activității.

Înalta Curte reține că, indiscutabil, ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 300/2004, face parte din categoria actelor normative care, potrivit art. 27 alin. (3) din H.G. nr. 555/2001, în vigoare la data emiterii ordinului, nu sunt supuse regimului general de publicare în M. Of.

al României, Partea I. Înalta Curte reține că întotdeauna instanța de contencios administrativ poate și trebuie să efectueze un control efectiv al actului ce se solicită a fi anulat, ori în cauza de față instanța de fond s-a mărginit în a analiza posibilitatea de a interveni în evaluarea efectuată, și apreciind că nu poate interveni a respins acțiunea, fără a analiza dacă rezultatul evaluării corespunde criteriilor stabilite de lege pentru evaluare, precum și dacă îndeplinirea sarcinilor de șef serviciu, fără a fi remunerată conform funcției îndeplinite, nu reprezintă o discriminare ori o încălcare a dreptului constituțional al egalității în fața legii, întrucât conform principiilor generale în materia muncii la muncă egală trebuie acordată aceeași indemnizație.

În cauza de față, Înalta Curte a constatat că reclamanta a fost numită în funcția de conducere arătată, prin dispoziție de zi, fără a beneficia și de salarizarea corespunzătoare funcției îndeplinite, invocându-se faptul că nu a fost numită conform legii, în condițiile în care neocuparea funcției în mod legal nu îi poate fi imputată reclamantei. Or, instanța de fond trebuie să analizeze în ce măsură activitatea depusă în fruntea serviciului a condus la acordarea calificativului menținut în urma contestației efectuate de reclamantă, respectiv dacă este justificat. Înalta Curte a constatat că O.G.

nr. 137/2000 reprezintă transpunerea în plan național a Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane și a Directivei 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă și a constatat că prin Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor se recunoaște importanța combaterii discriminărilor sub toate formele sale. Astfel, în preambulul directivelor menționate, Consiliul Uniunii Europene a arătat că locul de muncă și funcția constituie elemente esențiale care creează premisele garantării egalității șanselor și contribuie într-o mare măsură la deplina participare a cetățenilor la viața economică, culturală și socială, precum și la dezvoltarea socială.

Văzând și art. 4 alin. (1) din Directiva 2000/78/CE Înalta Curte a constatat că fără a se aduce o atingere principiului egalității, care reprezintă absența oricărei discriminări directe sau indirecte, bazată pe criteriile prevăzute de lege, statele membre pot să prevadă un tratament diferențiat bazat pe o caracteristică legată de unul din motivele menționate la art. 1 și fără a constitui o discriminare atunci când, având în vedere natura unei activități profesionale sau condițiile de exercitare a acesteia, caracteristica în cauză constituie o cerință profesională esențială și determinantă, astfel încât obiectivul să fie legitim, iar cerința să fie proporțională. Pentru aceste considerente, văzând că sunt motive de casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc.

civ., pentru completarea probatoriului administrat și pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție, Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul formulat de M.E. împotriva Sentinței nr. 106 din 12 mai 2009 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 februarie 2010.