ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 607/2010

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin Sentința nr. 106 din 12 mai 2009 a

Curții de Apel Galați a fost respinsă acțiunea reclamantei M.E. ca nefondată,

formulată în contradictoriu cu Ministerul Administrației și Internelor și

Direcția Generală Anticorupție, privind anularea fișei de evaluare pentru

perioada 1 decembrie 2006 - 1 august 2007, acordarea calificativului foarte

bine și obligarea pârâtelor la plata sumelor reprezentând salariul pentru

funcția de șef birou, actualizate la data plății pentru perioada 24 octombrie 2006

- 1 august 2007.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța învestită cu soluționarea acțiunii introductive a

reținut că reclamanta a fost evaluată profesional pentru perioada 1 decembrie

2006 - 8 ianuarie 2007 ca șef de birou la Biroul Anticorupție pentru județul

Galați, iar calificativul propus inițial de șeful serviciului a fost „foarte

bine”, iar apoi a fost modificat de directorul general adjunct, care a stabilit

în calitate de șef direct calificativul general de „bun”.

Împotriva acestui

calificativ atribuit, reclamanta a formulat contestație, criticând și

aprecierea reținută în calitate de șef de Birou Anticorupție.

Instanța de fond

analizând actele și lucrările dosarului a constatat că reclamanta nu a făcut

dovada existenței unei vătămări într-un drept

proteguit

de lege, astfel încât a considerat acțiunea formulată ca neîntemeiată.

A reținut că în

privința calificativului acordat nu se poate substitui organelor de

specialitate în aprecierea respectivă, întrucât posibilitatea de interpretare a

limitelor de apreciere din partea autorității pârâte privind activitatea

reclamantei se reduce numai la analizarea dispozițiilor legale care

reglementează procedura evaluării, nu la calificativele acordate pentru

diferite subcriterii, care presupun în primul rând cunoștințe tehnice de

strictă specialitate.

De asemenea, instanța

de fond a reținut că autoritatea judecătorească nu se poate substitui comisiei

de evaluare, făcând aprecieri proprii în privința îndeplinirii unor criterii

specifice, de strictă specialitate, constatând faptul că în cauza dedusă

judecății a fost respectată procedura de evaluare a reclamantei, conform

Ordinului nr. 300/2004 al M.I.R.A. și a dispoziției Directorului Direcției

Management Resurse Umane din cadrul M.I.R.A. (în prezent M.A.I.).

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând sentința pronunțată ca

netemeinică și nelegală.

Prin motivele de

recurs formulate recurenta a arătat că instanța de fond a interpretat greșit

obiectul acțiunii deduse judecății, schimbând înțelesul acesteia, precum și

faptul că instanța a refuzat nejustificat să soluționeze acțiunea cu care a

fost sesizată.

De asemenea,

recurenta a arătat că instanța nu s-a pronunțat pe capătul doi din cererea

introductivă, respectiv pe cererea de acordare a drepturilor bănești

corespunzătoare îndeplinirii funcției de șef birou la biroul Anticorupție al

Județului Galați, deși a făcut dovada existenței dreptului pe care îl invocă,

întrucât s-a dovedit, lucru necontestat de altfel de pârâți, că a ocupat funcția

respectivă și nu a fost remunerată conform funcției încredințate.

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului formulat în temeiul

dispozițiilor art. 299 coroborate cu art. 4 C. proc. civ., analizând motivele

de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și

dispozițiile legale incidente în cauză va admite recursul, va casa hotărârea

atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru

considerentele ce urmează.

În conformitate cu

dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să

stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind

aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea

corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că sunt întemeiate criticile

formulate de reclamantă, întrucât în cauză s-a făcut dovada existenței unei

vătămări într-un drept proteguit de lege, în sensul prevederilor art. 1 și 8

din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Înalta Curte reține

că în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului se

constată că prin Convenție se apără drepturi concrete și efective, iar orice

ingerință în drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menținerii

unui just echilibru între cerințele interesului general al comunității și

imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Acest echilibru

ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială

și exorbitantă (cauza Sporrong și Lonnroth; cauza Străin și alții împotriva

României).

Or, din această

perspectivă Înalta Curte reține că instanța de fond nu s-a preocupat în a

analiza criticile reclamantei și de a răspunde întemeiat cu privire la acestea,

ci a abordat soluția dintr-o manieră generală, fără verificarea condițiilor

stabilite de lege cu privire la evaluarea efectuată.

Principiul

legalității înseamnă, înainte de toate, existența unor norme de drept intern,

suficient de accesibile și previzibile, or în cauza de față activitatea de

evaluare a polițiștilor este reglementată prin dispozițiile art. 26 din Legea

nr. 360/2002 privind statutul polițistului, Ordinul nr. 300/2004 privind activitatea

de management resurse umane în unitățile M.I.R.A. și Dispoziția Directorului

Direcției Management Resurse Umane nr. II/960/2004 privind procedurile și

formularele utilizate în activitatea de management resurse umane în unitățile

M.A.I., modificată și completată, dispoziții care prevăd expres în ce condiții,

modalitatea și criteriile avute în vedere la evaluarea activității.

Înalta Curte reține

că, indiscutabil, ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr.

300/2004, face parte din categoria actelor normative care, potrivit art. 27

alin. (3) din H.G. nr. 555/2001, în vigoare la data emiterii ordinului, nu sunt

supuse regimului general de publicare în M. Of. al României, Partea I.

Înalta Curte reține

că întotdeauna instanța de contencios administrativ poate și trebuie să

efectueze un control efectiv al actului ce se solicită a fi anulat, ori în

cauza de față instanța de fond s-a mărginit în a analiza posibilitatea de a

interveni în evaluarea efectuată, și apreciind că nu poate interveni a respins

acțiunea, fără a analiza dacă rezultatul evaluării corespunde criteriilor

stabilite de lege pentru evaluare, precum și dacă îndeplinirea sarcinilor de

șef serviciu, fără a fi remunerată conform funcției îndeplinite, nu reprezintă

o discriminare ori o încălcare a dreptului constituțional al egalității în fața

legii, întrucât conform principiilor generale în materia muncii la muncă egală

trebuie acordată aceeași indemnizație.

În cauza de față,

Înalta Curte a constatat că reclamanta a fost numită în funcția de conducere

arătată, prin dispoziție de zi, fără a beneficia și de salarizarea

corespunzătoare funcției îndeplinite, invocându-se faptul că nu a fost numită

conform legii, în condițiile în care neocuparea funcției în mod legal nu îi

poate fi imputată reclamantei.

Or, instanța de fond

trebuie să analizeze în ce măsură activitatea depusă în fruntea serviciului a

condus la acordarea calificativului menținut în urma contestației efectuate de

reclamantă, respectiv dacă este justificat.

Înalta Curte a

constatat că O.G. nr. 137/2000 reprezintă transpunerea în plan național a

Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității de

tratament între persoane și a Directivei 2000/78/CE de creare a unui cadru

general în favoarea egalității de tratament, în ceea ce privește încadrarea în

muncă și ocuparea forței de muncă și a constatat că prin Carta comunitară a

drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor se recunoaște importanța

combaterii discriminărilor sub toate formele sale.

Astfel, în preambulul

directivelor menționate, Consiliul Uniunii Europene a arătat că locul de muncă

și funcția constituie elemente esențiale care creează premisele garantării

egalității șanselor și contribuie într-o mare măsură la deplina participare a

cetățenilor la viața economică, culturală și socială, precum și la dezvoltarea

socială.

Văzând și art. 4

alin. (1) din Directiva 2000/78/CE Înalta Curte a constatat că fără a se aduce

o atingere principiului egalității, care reprezintă absența oricărei

discriminări directe sau indirecte, bazată pe criteriile prevăzute de lege,

statele membre pot să prevadă un tratament diferențiat bazat pe o

caracteristică legată de unul din motivele menționate la art. 1 și fără a

constitui o discriminare atunci când, având în vedere natura unei activități

profesionale sau condițiile de exercitare a acesteia, caracteristica în cauză

constituie o cerință profesională esențială și determinantă, astfel încât

obiectivul să fie legitim, iar cerința să fie proporțională.

Pentru aceste

considerente, văzând că sunt motive de casare a sentinței atacate, în temeiul

art. 312 C. proc. civ., pentru completarea probatoriului administrat și pentru

respectarea principiului dublului grad de jurisdicție, Înalta Curte va admite

recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza aceleiași instanțe spre

rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

formulat de M.E. împotriva Sentinței nr. 106 din 12 mai 2009 a Curții de Apel

Galați, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 februarie 2010.