ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1123/2012
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1123/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra
recursului de față;
În baza
lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin decizia
penală nr. 1286 din 15 noiembrie 2011 Curtea de Apel Alba-Iulia, secția penală,
a respins ca inadmisibil recursul declarat de petentul G.B. împotriva deciziei penale
nr. 151 din 08 august 2011 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția penală.
A obligat
recurentul petent să plătească intimaților P.C. și P.M. suma de 1300 lei cu
titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
A obligat
recurentul petent să plătească statului suma de 100 lei cu titlu de cheltuieli
judiciare în recurs.
Pentru a
decide astfel, instanța de recurs a reținut următoarele :
Prin
sentința penală nr. 440 din 29 iunie 2011 a Judecătoriei Sibiu în baza art. 278
ind.1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. a fost respinsă plângerea formulată de
petentul G.B., în contradictoriu cu intimații P.C. și P.M., împotriva
ordonanței Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu dată în 04 aprilie 2011 în
dosarul nr. 2369/P/2009 și a ordonanței prim procurorului delegat al
Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu dată în 06 mai 2011 din dosar nr.
479/11/2/2011 ca neîntemeiate. Au fost menținute soluțiile atacate.
Pentru a
pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut în esență că prin
plângerea înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu în data de 11
mai 2009, petentul G.B. a solicitat efectuarea de cercetări față de numiții
P.C. și P.M. pentru săvârșirea infracțiunilor de tulburare de posesie, prev. de
art. 220 C. pen. și nerespectarea hotărârilor judecătorești, prev. de art. 271
C. pen. Ulterior la prezenta cauză a fost conexat și dosarul nr. 2625/P/2009 ce
viza o plângere similară a petentului. în urma cercetărilor efectuate în cauză,
printr-o primă rezoluție a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu din 21
decembrie 2009 s-a confirmat propunerea de neîncepere a urmăririi penale față
de numiții P.C. și P.M. pentru săvârșirea infracțiunilor mai sus-menționate.
Împotriva
acestei soluții, petentul a formulat plângere la Judecătoria Sibiu, prin
sentința nr. 246 din 13 aprilie 2010 instanța de judecată respingând plângerea
ca nefondată și menținând soluția din rezoluția atacată.
Prin decizia
penală nr. 202 din 07 iunie 2010 a Tribunalului Sibiu s-a admis recursul
formulat de către recurentul petent G.B., împotriva sentinței penale nr. 246
din 13 aprilie 2010 a Judecătoriei Sibiu pe care a casat-o în totalitate și a
dispus restituirea cauzei la parchet în vederea efectuării și a altor acte de
urmărire penală, printre care o cercetare la fața locului. Pe parcursul
cercetărilor, prin rezoluția organelor de cercetare penală din 08 septembrie
2010, confirmată prin rezoluția procurorului, s-a început urmărirea penală
împotriva numitului P.C. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 220
alin. (1) C. pen.
Prin ordonanța
din data de 04 noiembrie 2010 s-a dispus o soluție de netrimitere în judecată a
învinuitului P.C. sub aspectul infracțiunilor prev. de art. 220 alin. (1) C.
pen., art. 271 C. pen. și art. 193 C. pen. Plângerea formulată împotriva
acestei soluții a fost admisă ulterior prin sentința nr. 20 din 19 ianuarie
2011 a Judecătoriei Sibiu, cu motivarea că nu au fost respectate dispozițiile
instanței de recurs privind începerea urmăririi penale în cauză și pentru
infracțiunile prev. de art. 271 C. pen. și art. 193 C. pen., fiind începută
urmărirea doar sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 220 alin. (1)
C. pen. După efectuarea de noi cercetări în cadrul urmăririi penale după ce
dosarul a fost restituit la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu, procurorul
a dat soluția de scoatere, respectiv de neîncepere a urmăririi penale. Prezenta
plângere a fost apreciată de instanța de fond ca fiind neîntemeiată și a
respins-o având în vedere următoarele:
Prin sentința
civilă nr. 4666 din 01 august 2008 a Judecătoriei Sibiu, rămasă definitivă prin
decizia civilă nr. 838 din 17 decembrie 2008 a Tribunalului Sibiu, s-a dispus
partajarea acestor dependințe, pivnițele și antreul imobilului fiind atribuite
familiei P.C. și M., iar podul de deasupra apartamentului familiei G.B. și K.
Ie-a fost atribuit acestora din urmă. Prin aceeași hotărâre, instanța a obligat
ambele părți să elibereze dependințele atribuite în posesia și folosința
celeilalte părți din litigiu. La data de 07 aprilie 2009, prin intermediul
executorului judecătoresc M.V., dispozițiile cuprinse în hotărârea
judecătorească au fost aduse la îndeplinire, în sensul că fiecare din părți a
eliberat partea din respectivele dependințe atribuite celeilalte părți prin
mutarea lucrurilor depozitate în locurile neatribuite. În ceea ce privește
paravanul, din cercetarea la fața locului efectuată în cursul urmăririi penale
a reieșit că respectivul paravan fusese construit încă din anul 2000 de către
fam. G. Paravanul a fost desființat la data de 07 aprilie 2009. Litigiul dintre
părți este rezultatul amplasării accesului din apartamentele părților în pod.
Apartamentul fam. P. are acces înspre pod pe o scară din antreul
apartamentului. Acoperișul de deasupra apartamentului acestora se prelungește
cu circa 5 m deasupra locuinței fam. G., care se află în continuarea imobilului
respectiv. Accesul în pod din apartamentul fam. G. se face prin cămară pe o
scară din lemn. în fine, deasupra camerei de locuit a apartamentului fam. G. și
lipit de antreul fam. P. se afla amplasat paravanul în cauză. Constatând că
mare parte a scândurilor din care era construit acest paravan fuseseră
desprinse de fam. G., învinuitul a montat pe spărtura din paravan o plasă din
rapiț. Ulterior învinuitul a demontat plasa pe care o amplasase în mijlocul
paravanului, după pronunțarea hotărârilor judecătorești, în prezent părțile din
pod fiind delimitate la limita stabilită prin sentință.
Instanța a
reținut că hotărârea judecătorească a fost dusă la îndeplinire de ambele părți,
prin intermediul executorului judecătoresc M.V., motiv pentru care nu se poate
reține în sarcina făptuitorilor P.C. și P.M., săvârșirea infracțiunii de
nerespectarea hotărârilor judecătorești prev. de art. 271 alin. (3) C. pen. De
asemenea din probele administrate nu s-a dovedit faptul că făptuitorii P.C. și
P.M. i-ar fi tulburat posesia podului de deasupra apartamentului familiei G.B.
prin montarea, în mod provizoriu, a unei plase din sârmă „tip răpit",
pentru a proteja partea de pod de deasupra apartamentului familiei P., întrucât
nu există o soluție de dezmembrare a imobilului, podul rămânând comun, nu a
fost dat spre folosință doar familiei G.B. Apoi, în ceea ce privește
infracțiunea de amenințare, instanța a constatat că petentul nu a înțeles să
formuleze plângere și pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 193 C.
pen., astfel că în lipsa plângerii prealabile, nu se pot efectua acte de
urmărire penală. În ceea ce privește intimata P.M., instanța a reținut că
aceasta nu a fost implicată în niciun fel în incidentul dintre părți, astfel că
nu se poate vorbi de o răspundere penală a ei. în consecință, pentru cele
menționate mai sus, instanța a respins plângerea formulată de petentul G.B.
împotriva ordonanței procurorului emisă în dosarul 2369/P/2009 al Parchetului
de pe lângă Judecătoria Sibiu și a ordonanței prim-procurorului Parchetului de
pe lângă Judecătoria Sibiu, menținându-le.
Împotriva
acestei hotărâri a declarat recurs petentul G.B. solicitând trimiterea în
judecată a făptuitorilor P.C. și P.M. pentru faptele reclamate, întrucât
acestea subzistă și sunt dovedite.
Prin
decizia penală nr. 151/2011 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr. 7052/306/2011
s-a respins ca inadmisibil recursul formulat de petentul G.B., împotriva
sentinței penale nr. 440 din 29 iunie 2011 a Judecătoriei Sibiu. În baza art. 192
alin. (2) C. proc. pen. a obligat recurentul la plata cheltuielilor judiciare
către stat în sumă de 100 lei, în recurs.
În baza art.
193 C. proc. pen. a obligat recurentul la plata cheltuielilor judiciare către
intimații P.C. și P.M., în cuantum de 1.000 lei.
Pentru a
pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut următoarele:
Prin Legea nr.
202/2010, intrată în vigoare începând cu data de 26 noiembrie 2010, au fost
aduse modificări legislative importante referitoare la căile de atac. Urmare
acestor modificări legislative operate prin legea amintită, sunt supuse
apelului sentințele pronunțate de tribunal prin care s-a dispus condamnarea,
achitarea sau încetarea procesului penal și/sau prin care a fost soluționată
acțiunea civilă precum și încheierile date în cursul judecății în primă
instanță de către tribunal. Nu pot fi însă atacate cu apel sentințele
pronunțate de judecătorii, sentințele pronunțate de tribunalele militare,
sentințele pronunțate de curțile de apel și Curtea Militară de Apel, sentințele
pronunțate de secția penală a I.C.C.J., precum și sentințele de dezînvestire,
cele pronunțate în materia executării penale și cele privind reabilitarea.
Potrivit modificărilor operate prin Legea nr. 202/2010 sunt supuse recursului
următoarele hotărâri: sentințele pronunțate de judecătorii, de tribunalele
militare, de curțile de apel și Curtea Militară de Apel, sentințele pronunțate
de secția penală a I.C.C.J., sentințele privind infracțiunile pentru care
punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, deciziile pronunțate, ca instanțe de apel, de curți de apel
și Curtea Militară de Apel, sentințele în materia executării hotărârilor
penale, afară de cazul când legea prevede altfel, precum și cele privind
reabilitarea, precum și încheierile cu privire la care legea dispune că pot fi
atacate separat cu recurs. Pe de altă parte, conform art. 27 pct. 3 C. proc.
pen. ca instanță de recurs tribunalul judecă recursurile împotriva sentințelor
pronunțate de judecătorii privind infracțiunile pentru care punerea în mișcare
a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, precum
și recursurile împotriva hotărârilor penale pronunțate de judecătorii în
materia măsurilor preventive, a liberării provizorii sau a măsurilor
asigurătorii, a hotărârilor pronunțate de judecători în materia executării
hotărârilor penale sau a reabilitării, precum și în alte cazuri prevăzute de
lege. Se poate constata că sentințele pronunțate de Judecătorii în plângerile
formulate împotriva actelor procurorului potrivit procedurii prevăzute de art.
278 ind. 1 C. proc. pen. nu se regăsesc în enumerarea stipulată de legiuitor în
dispozițiile art. 27 pct. 3 C. proc. pen.
Nu trebuie
pierdută din vedere nici dispoziția tranzitorie prevăzută de art. XXIV alin. (1)
și (2) din Legea nr. 202/2010, prin care hotărârile pronunțate înainte de
intrarea în vigoare (25 noiembrie 2010) rămân supuse căilor de atac, motivelor
și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul. Per a contrario,
hotărârile pronunțate după această dată vor fi soluționate conform celor
arătate mai sus, respectiv, nu au cale de atac și vor rămâne definitive la
judecătorii.
Mai mult decât
atât, art. 278 ind. 1 C. proc. pen. reglementează plângerea în fața
judecătorului împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de
netrimitere în judecată, precum și modul de soluționare a acesteia.
Astfel, alin.
(1) prevede că după respingerea plângerii făcute conform art. 275 - 278 C.
proc. pen. împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a
ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire
penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată,
precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot
face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror
a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și art. 278 C. proc. pen., la
judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să
judece cauza în primă instanță. Plângerea poate fi făcută și împotriva
dispoziției de netrimitere în judecată cuprinsă în rechizitoriu. Alin. (8) al
aceluiași articol enumără limitativ și expres soluțiile care pot fi pronunțate
de către instanța de judecată cu ocazia soluționării plângerii întemeiate pe
art. 278 ind. 1 C. proc. pen., iar alin. (10), introdus prin Legea nr.
202/2010, prevede în mod imperativ că „hotărârea judecătorului pronunțată
potrivit alin. (8) este definitivă". Așa fiind, cum data pronunțării
hotărârii recurate este 29 iunie 2011, deci ulterior intrării în vigoare a
Legii nr. 202/2010, recursul a fost considerat inadmisibil și a fost respins,
în temeiul art. 385 ind. 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen.
În baza art.
192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul a fost obligat la plata cheltuielilor
judiciare către stat în recurs în sumă de 100 lei.
În baza art.
193 C. proc. pen. recurentul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare
către intimații P.C. și P.M., în cuantum de 1.000 lei.
Împotriva
acestei soluții a declarat recurs petentul G.B. care a invocat aceleași critici
pe care Ie-a invocat în fața Tribunalului Sibiu manifestându-și expres
solicitarea de a fi trimis în judecată numitul P.C. sub aspectul săvârșirii
infracțiunii de tulburare de posesie pentru motivele invocate în înscrisul
depus la filele 3-8 în dosarul Curții de Apel Alba-Iulia. Curtea a constatat că
în speță ne aflăm în situația exercitării unei căi de atac împotriva unei
hotărâri rămase definitive în condițiile reglementate de dispozițiile art. 278/1
alin. (10)
1
C. proc. pen. în sensul că petentul G.B. a exercitat
calea de atac a recursului împotriva sentinței penale nr. 440/2011 a
Judecătoriei Sibiu, care a fost soluționată de către Tribunalul Sibiu prin
decizia penală nr. 151/2011 prin constatarea ca inadmisibil raportat la
dispozițiile Legii nr. 202/2010 și momentul pronunțării instanței de fond cu
privire la plângerea inițială formulată de petent împotriva ordonanței procurorului
emisă în dosarul 2369/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu și a
Ordonanței prim procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu. În
consecință, raportat la temeiul juridic anterior invocat hotărârea pronunțată
de Judecătoria Sibiu a dobândit caracter definitiv.
Împotriva
acestei decizii, petentul a formulat un nou recurs, deși prin decizia penală
nr. 1286 din 15 noiembrie 2011 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția penală, i-a
fost respins ca inadmisibil recursul.
La termenul de
azi, 11 aprilie 2012, Înalta Curte, în baza art. 302 alin. (1) raportat la art.
385
15
alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a II-a combinat cu art. 417 C.
proc. pen., a pus în discuția părților admisibilitatea recursului declarat de
petent.
Examinând
recursul declarat de petent, în conformitate cu dispozițiile art. 385
6
alin.
(3) C. proc. pen., Curtea constată că acesta este inadmisibil.
În
conformitate cu dispozițiile art. 278
1
alin. (8) al aceluiași
articol se enumără limitativ și expres soluțiile care pot fi pronunțate de
către instanța de judecată cu ocazia soluționării plângerii întemeiate pe art.
278 ind. 1 C. proc. pen., iar alin. (10), introdus prin Legea nr. 202/2010,
prevede în mod imperativ că „hotărârea judecătorului pronunțată potrivit alin.
(8) este definitivă".
Din examinarea
textului se constată că soluțiile care pot fi pronunțate de către instanța de
judecată cu ocazia soluționării plângerii întemeiate pe art. 278 ind. 1 C.
proc. pen., nu mai pot fi atacate cu recurs.
Pe de altă
parte, potrivit dispozițiilor art. 385
1
C. proc. pen., sunt
susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile judecătorești, sentințe sau
decizii, după caz, nedefinitive, fiind arătate expres și limitativ hotărârile
care sunt supuse recursului.
Astfel,
potrivit dispozițiilor art. 385
1
alin. (1) lit. c) și lit. e) C.
proc. pen., pot fi atacate cu recurs numai sentințele pronunțate, ca instanțe
de fond de curțile de apel și deciziile pronunțate, ca instanțe de apel de
tribunale, tribunale militare teritoriale, curți de apel și Curtea Militară de
Apel.
Printre
acestea nu sunt prevăzute și deciziile pronunțate, ca instanță de recurs, de
către tribunale sau curți de apel, cum este cea atacată în cazul de față.
Totodată, art.
417 C. proc. pen., cu referire la dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul
II
al aceluiași cod, prevede că deciziile pronunțate în
recurs nu sunt supuse nici unei alte căi ordinare de atac, ele fiind definitive
și executorii.
Așadar,
sistemul român de jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de
atac, dreptul la recurs stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea
legală a declarării mai multor recursuri este exclusă.
În prezenta
cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată cu recursul declarat
de către petiționarul G.B. împotriva deciziei penale nr. 1286 din 15 noiembrie
2011 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția penală, prin care s-a respins, ca
inadmisibil, recursul declarat de petentul G.B. împotriva deciziei penale nr.
151 din 08 august 2011 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția penală.
Or,
recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesuală
penală, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și,
din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.
Așa fiind, excepția
inadmisibilității recursului pusă în discuția părților din oficiu de către
instanță, este întemeiată, astfel încât prin admiterea excepției, criticile
formulate de recurentul petent, care vizează fondul cauzei, nu vor mai fi
analizate.
În consecință,
în temeiul art. 385
15
pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va
respinge ca inadmisibil recursul declarat de petent.
Conform art. 192
alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 200
lei , cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca
inadmisibil, recursul declarat de petiționarul G.B. împotriva deciziei penale
nr. 1286 din 15 noiembrie 2011 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția penală.
Obligă
recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli
judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în
ședință publică, azi 11 aprilie 2012.