ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3348/2011

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: Prin sentința nr. 249/F/CA din 20 octombrie 2010 a Curții de Apel Alba-Iulia a fost respinsă cererea reclamantului R.I. de sesizare a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de inadmisibilitate a acțiunii reclamantului și, în consecință, a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea formulată de R.I. formulată în contradictoriu cu Guvernul României. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamantul R.I. a solicitat in contradictoriu cu pârâtul Guvernul României prin acțiunea precizată: - anularea actului administrativ nr. 15/A/4743/2010 și obligarea Guvernului să modifice art. 10 și art. 15 din O.G.

nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, deoarece se încalcă dispozițiile art. 15 și art. 51 din Constituție privind dreptul la petiționare, deoarece se îngrădește dreptul fundamental la petiționare și rezolvarea petițiilor fără justiție; de asemenea, reclamantul a solicitat - sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 10 și art. 15 din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor față de dispozițiile art. 15 și art. 51 din Constituția României. Guvernul României a depus întâmpinare la dosarul cauzei prin care a invocat excepția de inadmisibilitate a cererii reclamantului față de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, deoarece actul normativ invocat de reclamant este lege și nu act administrativ normativ; iar în privința sesizării Curții Constituționale pârâtul a solicitat respingerea sesizării, față de caracterul inadmisibil al acțiunii reclamantului.

Instanța de fond analizând actele dosarului a constatat că reclamantul a solicitat Guvernului modificarea dispozițiilor art. 10 și art. 15 din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, iar pârâtul, prin adresa nr. 15/2010, a răspuns reclamantului în sensul că plângerea prealabilă este inadmisibilă, având în vedere că nu se solicită modificarea unui act administrativ normativ emis de pârât, ci se solicită modificarea de către Guvern a unui act normativ cu putere de lege. Reclamantul a solicitat instanței de contencios administrativ anularea actului ce reprezintă răspunsul la plângerea prealabilă formulată de reclamant, capăt de cerere apreciat de instanța de fond ca nefondat față de dispozițiile art. 1, art. 2 lit. a), b), c), art. 8, art. 18 din Legea contenciosului administrativ, motivat de faptul că răspunsul la plângerea prealabilă nu reprezintă act administrativ în sensul art. 1 din Legea contenciosului administrativ.

In ceea ce privește cererea adresată Guvernului de modificare a art. 10 și art. 15 din O.G. nr. 27 din 30 ianuarie 2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, se constată că potrivit art. 1 din Ordonanță, aceasta are ca obiect reglementarea modului de exercitare de către cetățeni a dreptului de a adresa autorităților și instituțiilor publice petiții formulate în nume propriu, precum și modul de soluționare a acestora. In cazul în care un petiționar adresează aceleiași autorități sau instituții publice mai multe petiții, sesizând aceeași problemă, acestea se vor conexa, petentul urmând să primească un singur răspuns care trebuie să facă referire la toate petițiile primite.

Dacă după trimiterea răspunsului se primește o nouă petiție de la același petiționar ori de la o autoritate sau instituție publică greșit sesizată, cu același conținut, aceasta se clasează, la numărul inițial făcându-se mențiune despre faptul că s-a răspuns, conform art. 10 din Ordonanță. Cetățenii au dreptul să se adreseze autorităților publice prin petiții formulate numai în numele semnatarilor. Organizațiile legal constituite au dreptul să adreseze petiții exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă. Exercitarea dreptului de petiționare este scutită de taxa. Autoritățile publice au obligația să răspundă la petiții în termenele și în condițiile stabilite potrivit legii conform art. 51 din Constituție.

Actul normativ a fost emis în temeiul prevederilor art. 107 din Constituția României și ale art. 1 pct. IV.7 din Legea nr. 751/2001 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe, fiind aprobată prin Legea nr. 233/2002, astfel că a dobândit putere de lege. Instanța de fond a reținut că Guvernul României nu poate fi obligat de instanța de contencios administrativ să modifice un act normativ cu putere de lege, situație în care instanța a reținut că cererea reclamantului este inadmisibilă, potrivit art. 1 alin. (4) din Constituție care consacră principiul separației puterilor în stat. Față de caracterul inadmisibil al acțiunii reclamantului, instanța va respinge și cererea de sesizare a Curții Constituționale, deoarece nu sunt întrunite cerințele art. 29 din Legea nr. 47/2002.

Instanța de fond a reținut că reclamantul a invocat ca temei al acțiunii sale și dispozițiile art. 9 din Legea contenciosului administrativ, însă văzând decizia Curții Constituționale nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în M.Of. nr. 525 din 2 august 2007, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, s-a apreciat că cererea reclamantului, fundamentată pe acest temei în drept, este inadmisibilă. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală. A criticat soluția pronunțată de instanța de fond arătând că acțiunea promovată nu este inadmisibilă.

De asemenea, a arătat că termenul de contestare a soluției privind respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale nu poate fi diferit de termenul de contestare a hotărârii instanței pe fondul cauzei. A precizat că are etatea de 76 de ani și consideră că prin stabilirea termenului de recurs în 48 de ore de la pronunțare, pentru cererea de sesizare a Curții Constituționale respinsă de instanța de fond i se îngrădește dreptul de a se putea adresa justiției. Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, mai înainte de a analiza motivele de recurs formulate, a constatat că recursul nu au fost timbrat cu taxa de timbru datorată, deși recurentul a fost citat cu mențiunea completării taxei datorate pentru soluționarea recursului declarat.

Înalta Carte reține că în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, recursul trebuia timbrat cu suma de 4 lei și cu 0,15 lei timbru judiciar conform prevederilor O.G. nr. 32/1995 modificată prin Legea nr. 123/1997. Având în vedere faptul că recurentul nu și-a îndeplinit obligația ce-i revenea, conform prevederilor legale arătate, Curtea va aplica sancțiunea prevăzută de dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995 și, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul ca insuficient timbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Anulează recursul formulat de R.I. împotriva sentinței nr. 249/F/CA din 20 octombrie 2010 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția contencios administrativ și fiscal ca insuficient timbrat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 iunie 2011.