ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3384/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, reclamantul L.M., în

contradictoriu cu intimații SC A.D.P. SA Timiș și Inspectoratul de Poliție al

Județului Timiș, a formulat plângere împotriva procesului-verbal de constatare

a contravenției seria CC nr. 5616371 din 26 mai 2010.

Prin încheierea de

ședință din data de 15 noiembrie 2010, Judecătoria Timișoara a suspendat

judecarea cauzei și a dispus înaintarea dosarului la Curtea de Apel Timișoara pentru soluționarea excepției de nelegalitate a prevederilor art. 5

din H.G. nr. 147/1992, invocată de reclamantul L.M. la termenul din 04

octombrie 2010.

În motivarea

excepției de nelegalitate, reclamantul a arătat că prevederile art. 5 din H.G.

nr. 147/1992 care prevede că "deblocarea ori restituirea autovehiculelor

sau remorcilor se efectuează de unitățile autorizate, după ce se face dovada

achitării amenzii contravenționale si a taxei speciale stabilite de consiliul

local, potrivit legii, precum si a cheltuielilor reprezentând contravaloarea

operațiunilor efectuate" intră în conflict cu prevederile O.G. nr. 2/2001,

întrucât prin obligativitatea plății amenzii contravenționale, precum și a

celorlalte taxe, fără posibilitatea prealabilă de adresare unei instanțe

judecătorești, se creează un regim sancționator distinct pentru astfel de

contravenții.

A mai arătat

reclamantul că, întrucât obligativitatea plății taxei speciale și a

cheltuielilor reprezentând contravaloarea operațiunilor efectuate sunt strict

legate de - existența contravenției, prin urmare subsecvente acesteia, iar

plângerea suspendă executarea sancțiunii conform art. 32 alin. (3) din O.G.

2/2001, măsura complementară trebuie și aceasta suspendată.

Prin întâmpinare,

pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea excepției, arătând că H.G.

147/1992 reprezintă un act administrativ individual, fiind publicat în M.Of.

nr. 59 din 06 aprilie 1992, deci anterior datei de 07 ianuarie 2005, la care a

intrat în vigoare Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Totodată, pârâtul a

mai arătat că prin adoptarea acestui act administrativ, s-a urmărit asigurarea

unui trafic rutier care să se desfășoare în condiții corespunzătoare,

evitându-se frecventele ambuteiaje, cauzate de staționarea autovehiculelor sau

remorcilor în zone interzise.

Pârâtul Inspectoratul

de Poliție al județului Timiș a formulat punct de vedere cu privire la excepția

de nelegalitate invocată de reclamant, solicitând să se constate că actul

atacat este temeinic și legal.

instanțe

Prin Sentința nr. 63

din 21 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara a respins excepția de

nelegalitate invocată de petentul L.M. în contradictoriu cu intimații I.P.J.

Timiș și Guvernul României având ca obiect art. 5 din H.G. 147/1992.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că dispozițiile art. 5

din H.G. nr. 147/1992 sunt legale și nu încalcă dispozițiile art. 5 din O.G.

nr. 2/2001, deoarece măsura blocării sau ridicării autovehiculelor staționate

nu reprezintă o sancțiune (principală sau complementară), neavând drept scop

prevenirea săvârșirii de noi contravenții, ci reprezintă o măsură privind buna

administrarea a traficului auto.

Referitor la

dispozițiile art. 32 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001, instanța de fond a

constatat că textul legal nu este incident în cauză, la fel cum nu sunt nici

dispozițiile art. 28, art. 50 și art. 51 din aceeași ordonanță, referitoare la

plata amenzii contravenționale, la modificarea sau completarea unor acte normative,

toate aceste texte legale neavând legătură cu H.G. nr. 147/1992.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamantul L.M. , criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, fără a-și încadra în drept motivele de recurs.

În esență, recurentul

- reclamant a arătat că instanța a interpretat greșit obiectul cauzei,

considerând că a criticat măsura blocării sau modificării autovehiculelor,

care, în opinia instanței, nu reprezintă o sancțiune, ci o măsură privind buna administrare

a traficului auto.

Excepția vizează însă

latura pecuniară a procedurilor reglementate în textele supuse controlului de legalitate,

respectiv obligația de a efectua toate plățile (inclusiv plata amenzii, ceea ce

înseamnă executarea sancțiunii contravenționale), ignorându-se prevederile O.G.

nr. 2/2001.

De asemenea, recurentul

– reclamant a invocat încălcarea unor principii fundamentale ale dreptului,

prezumția de nevinovăție, cu referire la plata amenzii, și principiul subsecvenței

actelor și obligațiilor, cu referire la taxa specială.

În fine, recurentul –

reclamant a arătat că excepția putea fi respinsă numai constatându-se că art. 5

al H.G. nr. 147/1992 a fost abrogat parțial prin intrarea în vigoare a O.G. nr.

2/2001.

4.1. Prin întâmpinarea

depusă a dosar, Inspectoratul de Poliție al Județului Timiș a solicitat respingerea

recursului ca nefondat , arătând, pe de o parte, că instanța de fond a stabilit

în mod judicios că măsura ridicării sau blocării autovehiculelor staționate

neregulamentar nu este o sancțiune. Pe de altă parte, H.G. nr. 147/1992 nu este

singurul act normativ prin care legiuitorul a permis autorităților publice locale

să ia măsuri de asigurare a utilizării corespunzătoare a bunurilor aparținând domeniului

public și a serviciilor publice, indicând, în acest sens, Legea nr. 421/2002

privind regimul juridic al vehiculelor fără stăpân sau abandonate pe terenuri aparținând

domeniului public sau privat, H.G. nr. 2406/2004 privind gestionarea vehiculelor

scoase din uz sau Legea nr. 50/1991, care permite desființarea , pe cale administrativă,

a construcțiilor executate fără autorizație pe terenuri aparținând domeniului

public.

4.2. Guvernul

României a depus, de asemenea, o întâmpinare la dosar, solicitând menținerea sentinței

recurate, ca fiind legală și temeinică.

În cadrul apărărilor formulate,

intimatul - pârât a arătat că H.G. nr. 147/1992 este un act administrativ

individual anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 și, prin raportare

la Convenția europeană a drepturilor omului, la practica CEDO (blocul de

convenționalitate), la reglementările comunitare și la jurisprudența Curții de

Justiție de la Luxemburg, instanța urmează să înlăture dispozițiile din art. 4

al Legii nr. 554/2004, care permit cenzurarea, fără limită în timp, pe calea incidentală

a excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual

emise anterior acestei legi.

În ceea ce privește

fondul cauzei, intimatul – pârât Guvernul României a arătat că H.G. nr.

147/1992 a fost emisă în temeiul art. 108 din Constituția României, în scopul asigurării

unui trafic rutier corespunzător, prin luarea unor măsuri eficiente, la

adoptarea ei a fost avut în vedere și studiul legislației rutiere din mai multe

state europene, iar prevederile ei nu intră în contradicție cu normele O.G. nr.

2/2001.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma criticilor formulate de recurentul - reclamant și a prevederilor art.

304

1

C. proc. civ., ținând seama și de apărările cuprinse în

întâmpinările intimaților – pârâți, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat,

pentru considerentele expuse în continuare, ce completează argumentele primei

instanțe.

1.Argumente de fapt și

de drept relevante.

Obiectul excepției de

nelegalitate invocate în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constă

în art. 5 din H.G. nr. 147/1992 privind blocarea, ridicarea, transportul și

eliberarea autovehiculelor și/sau remorcilor staționate neregulamentar pe

drumurile publice, normă administrativă pe care recurentul – reclamant a considerat-o

contrară unor prevederi din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al

contravențiilor.

Având obiectul de reglementare

menționat mai sus, H.G. nr. 147/1992 are natura juridică a unui act

administrativ unilateral cu caracter normativ, cuprinzând reglementări

formulate abstract, pentru un număr nedeterminat de cazuri și destinatari ce se

încadrează în ipoteza lor.

De aceea, nu pot fi

reținute apărările intimatului – pârât Guvernul României, în sensul că H.G. nr.

147/1992 este un act administrativ unilateral individual anterior Legii nr.

554/2004, ale cărei prevederi, cuprinse în art. 4, nu-i sunt aplicabile.

Însă, în temeiul art.

4 alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004, legalitatea actului supus controlului

se impune a fi verificată prin prisma principiului ierarhiei și forței juridice

a actelor normative și a principiului

tempus regit actum

, în raport cu

cadrul legislativ în vigoare la momentul emiterii sale.

Așa cum rezultă atât

din motivarea excepției, cât și din motivele de recurs, recurentul - reclamant

a invocat contrarietatea art. 5 din H.G. nr. 147/1992 cu un act normativ cu

forță juridică superioară intrat în vigoare ulterior, O.G. nr. 2/2001 privind regimul

juridic al contravențiilor.

În consecință,

motivele de nelegalitate invocate nu se circumscriu cadrului excepției de

nelegalitate, așa cum a fost menționat mai sus, ci constituie chestiuni de

aplicare în timp a H.G. nr. 147/1992, intrând în competența instanței investite

cu fondul litigiului.

În altă ordine de

idei , instanța de control judiciar constată că, prin sentința atacată, s-a

reținut corect că măsura blocării sau ridicării autovehiculelor staționate

neregulamentar nu reprezintă o sancțiune contravențională, principală sau complementară,

ci o măsură administrativă pentru buna desfășurare a traficului rutier.

În fine, Înalta Curte

are în vedere împrejurarea că dispoziții legale asemănătoare se regăsesc în

prezent în art. 64 din O.U.G. nr. 195/2002 (Codul rutier), conform căruia

poliția rutieră poate dispune ridicarea vehiculelor staționate neregulamentar pe

partea carosabilă. Ridicarea și depozitarea vehiculelor în locuri special amenajate

se realizase de către administrațiile publice locale sau de către administratorul

drumului public, contravaloarea operațiunilor urmând a fi suportată de destinatarul

vehiculului.

Ridicarea vehiculelor

dispusă de poliția rutieră în condițiile anterior menționate se realizează potrivit

procedurii stabilite prin regulament.

2.Temeiul legal al

soluției adoptate în recurs

Având în vedere toate

considerentele expuse în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge recursul declarat potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de L.M.

împotriva Sentinței nr. 63 din 21 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 10 iunie 2011.