ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3384/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, reclamantul L.M., în contradictoriu cu intimații SC A.D.P. SA Timiș și Inspectoratul de Poliție al Județului Timiș, a formulat plângere împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției seria CC nr. 5616371 din 26 mai 2010. Prin încheierea de ședință din data de 15 noiembrie 2010, Judecătoria Timișoara a suspendat judecarea cauzei și a dispus înaintarea dosarului la Curtea de Apel Timișoara pentru soluționarea excepției de nelegalitate a prevederilor art. 5 din H.G. nr. 147/1992, invocată de reclamantul L.M.

la termenul din 04 octombrie 2010. În motivarea excepției de nelegalitate, reclamantul a arătat că prevederile art. 5 din H.G. nr. 147/1992 care prevede că "deblocarea ori restituirea autovehiculelor sau remorcilor se efectuează de unitățile autorizate, după ce se face dovada achitării amenzii contravenționale si a taxei speciale stabilite de consiliul local, potrivit legii, precum si a cheltuielilor reprezentând contravaloarea operațiunilor efectuate" intră în conflict cu prevederile O.G. nr. 2/2001, întrucât prin obligativitatea plății amenzii contravenționale, precum și a celorlalte taxe, fără posibilitatea prealabilă de adresare unei instanțe judecătorești, se creează un regim sancționator distinct pentru astfel de contravenții.

A mai arătat reclamantul că, întrucât obligativitatea plății taxei speciale și a cheltuielilor reprezentând contravaloarea operațiunilor efectuate sunt strict legate de - existența contravenției, prin urmare subsecvente acesteia, iar plângerea suspendă executarea sancțiunii conform art. 32 alin. (3) din O.G. 2/2001, măsura complementară trebuie și aceasta suspendată. Prin întâmpinare, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea excepției, arătând că H.G. 147/1992 reprezintă un act administrativ individual, fiind publicat în M.Of. nr. 59 din 06 aprilie 1992, deci anterior datei de 07 ianuarie 2005, la care a intrat în vigoare Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Totodată, pârâtul a mai arătat că prin adoptarea acestui act administrativ, s-a urmărit asigurarea unui trafic rutier care să se desfășoare în condiții corespunzătoare, evitându-se frecventele ambuteiaje, cauzate de staționarea autovehiculelor sau remorcilor în zone interzise.

Pârâtul Inspectoratul de Poliție al județului Timiș a formulat punct de vedere cu privire la excepția de nelegalitate invocată de reclamant, solicitând să se constate că actul atacat este temeinic și legal. 2. Hotărârea primei instanțe Prin Sentința nr. 63 din 21 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara a respins excepția de nelegalitate invocată de petentul L.M. în contradictoriu cu intimații I.P.J. Timiș și Guvernul României având ca obiect art. 5 din H.G. 147/1992. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că dispozițiile art. 5 din H.G. nr. 147/1992 sunt legale și nu încalcă dispozițiile art. 5 din O.G. nr. 2/2001, deoarece măsura blocării sau ridicării autovehiculelor staționate nu reprezintă o sancțiune (principală sau complementară), neavând drept scop prevenirea săvârșirii de noi contravenții, ci reprezintă o măsură privind buna administrarea a traficului auto.

Referitor la dispozițiile art. 32 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001, instanța de fond a constatat că textul legal nu este incident în cauză, la fel cum nu sunt nici dispozițiile art. 28, art. 50 și art. 51 din aceeași ordonanță, referitoare la plata amenzii contravenționale, la modificarea sau completarea unor acte normative, toate aceste texte legale neavând legătură cu H.G. nr. 147/1992. 3. Recursul reclamantului Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul L.M. , criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, fără a-și încadra în drept motivele de recurs. În esență, recurentul - reclamant a arătat că instanța a interpretat greșit obiectul cauzei, considerând că a criticat măsura blocării sau modificării autovehiculelor, care, în opinia instanței, nu reprezintă o sancțiune, ci o măsură privind buna administrare a traficului auto.

Excepția vizează însă latura pecuniară a procedurilor reglementate în textele supuse controlului de legalitate, respectiv obligația de a efectua toate plățile (inclusiv plata amenzii, ceea ce înseamnă executarea sancțiunii contravenționale), ignorându-se prevederile O.G. nr. 2/2001. De asemenea, recurentul – reclamant a invocat încălcarea unor principii fundamentale ale dreptului, prezumția de nevinovăție, cu referire la plata amenzii, și principiul subsecvenței actelor și obligațiilor, cu referire la taxa specială. În fine, recurentul – reclamant a arătat că excepția putea fi respinsă numai constatându-se că art. 5 al H.G. nr. 147/1992 a fost abrogat parțial prin intrarea în vigoare a O.G. nr. 2/2001.

4. Apărările intimaților 4.1. Prin întâmpinarea depusă a dosar, Inspectoratul de Poliție al Județului Timiș a solicitat respingerea recursului ca nefondat , arătând, pe de o parte, că instanța de fond a stabilit în mod judicios că măsura ridicării sau blocării autovehiculelor staționate neregulamentar nu este o sancțiune. Pe de altă parte, H.G. nr. 147/1992 nu este singurul act normativ prin care legiuitorul a permis autorităților publice locale să ia măsuri de asigurare a utilizării corespunzătoare a bunurilor aparținând domeniului public și a serviciilor publice, indicând, în acest sens, Legea nr. 421/2002 privind regimul juridic al vehiculelor fără stăpân sau abandonate pe terenuri aparținând domeniului public sau privat, H.G.

nr. 2406/2004 privind gestionarea vehiculelor scoase din uz sau Legea nr. 50/1991, care permite desființarea , pe cale administrativă, a construcțiilor executate fără autorizație pe terenuri aparținând domeniului public. 4.2. Guvernul României a depus, de asemenea, o întâmpinare la dosar, solicitând menținerea sentinței recurate, ca fiind legală și temeinică. În cadrul apărărilor formulate, intimatul - pârât a arătat că H.G.

nr. 147/1992 este un act administrativ individual anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 și, prin raportare la Convenția europeană a drepturilor omului, la practica CEDO (blocul de convenționalitate), la reglementările comunitare și la jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg, instanța urmează să înlăture dispozițiile din art. 4 al Legii nr. 554/2004, care permit cenzurarea, fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior acestei legi. În ceea ce privește fondul cauzei, intimatul – pârât Guvernul României a arătat că H.G. nr. 147/1992 a fost emisă în temeiul art. 108 din Constituția României, în scopul asigurării unui trafic rutier corespunzător, prin luarea unor măsuri eficiente, la adoptarea ei a fost avut în vedere și studiul legislației rutiere din mai multe state europene, iar prevederile ei nu intră în contradicție cu normele O.G.

nr. 2/2001. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentul - reclamant și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., ținând seama și de apărările cuprinse în întâmpinările intimaților – pârâți, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele expuse în continuare, ce completează argumentele primei instanțe. 1.Argumente de fapt și de drept relevante. Obiectul excepției de nelegalitate invocate în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constă în art. 5 din H.G. nr. 147/1992 privind blocarea, ridicarea, transportul și eliberarea autovehiculelor și/sau remorcilor staționate neregulamentar pe drumurile publice, normă administrativă pe care recurentul – reclamant a considerat-o contrară unor prevederi din O.G.

nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor. Având obiectul de reglementare menționat mai sus, H.G. nr. 147/1992 are natura juridică a unui act administrativ unilateral cu caracter normativ, cuprinzând reglementări formulate abstract, pentru un număr nedeterminat de cazuri și destinatari ce se încadrează în ipoteza lor. De aceea, nu pot fi reținute apărările intimatului – pârât Guvernul României, în sensul că H.G. nr. 147/1992 este un act administrativ unilateral individual anterior Legii nr. 554/2004, ale cărei prevederi, cuprinse în art. 4, nu-i sunt aplicabile. Însă, în temeiul art. 4 alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004, legalitatea actului supus controlului se impune a fi verificată prin prisma principiului ierarhiei și forței juridice a actelor normative și a principiului tempus regit actum , în raport cu cadrul legislativ în vigoare la momentul emiterii sale.

Așa cum rezultă atât din motivarea excepției, cât și din motivele de recurs, recurentul - reclamant a invocat contrarietatea art. 5 din H.G. nr. 147/1992 cu un act normativ cu forță juridică superioară intrat în vigoare ulterior, O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor. În consecință, motivele de nelegalitate invocate nu se circumscriu cadrului excepției de nelegalitate, așa cum a fost menționat mai sus, ci constituie chestiuni de aplicare în timp a H.G. nr. 147/1992, intrând în competența instanței investite cu fondul litigiului. În altă ordine de idei , instanța de control judiciar constată că, prin sentința atacată, s-a reținut corect că măsura blocării sau ridicării autovehiculelor staționate neregulamentar nu reprezintă o sancțiune contravențională, principală sau complementară, ci o măsură administrativă pentru buna desfășurare a traficului rutier.

În fine, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că dispoziții legale asemănătoare se regăsesc în prezent în art. 64 din O.U.G. nr. 195/2002 (Codul rutier), conform căruia poliția rutieră poate dispune ridicarea vehiculelor staționate neregulamentar pe partea carosabilă. Ridicarea și depozitarea vehiculelor în locuri special amenajate se realizase de către administrațiile publice locale sau de către administratorul drumului public, contravaloarea operațiunilor urmând a fi suportată de destinatarul vehiculului. Ridicarea vehiculelor dispusă de poliția rutieră în condițiile anterior menționate se realizează potrivit procedurii stabilite prin regulament. 2.Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere toate considerentele expuse în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de L.M. împotriva Sentinței nr. 63 din 21 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iunie 2011.