ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2448/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În dosarul nr. 8739/62/2010

aflat pe rolul Tribunalului Brașov, secția comercială și de contencios

administrativ, instanța a dispus, la data de 14 septembrie 2010, admiterea

excepției necompetenței materiale a Tribunalului Brașov, declinând competența

de soluționare a excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 45 alin. (2)

din H.G. nr. 174/2002 invocată de reclamantul R.C.I., în contradictoriu cu

pârâții A.J.O.F.M. Brașov, Conducătorul A.J.O.F.M. Brașov, A.J.O.F.M. Prahova

și Conducătorul A.J.O.F.M. Prahova, în favoarea Curții de Apel Brașov.

Tribunalul a reținut

că, referitor la capătul de cerere privind excepția de nelegalitate, disjuns

din dosarul nr. 6011/62/2010, reclamantul a invocat faptul că art. 45 alin. (2)

din H.G. nr. 174/2002 instituie o condiție de încadrare în muncă de cel puțin

12 luni, neprevăzută de Legea nr. 76/2002.

În urma declinării

competenței materiale, Curtea de Apel Brașov a fost învestită cu soluționarea

excepției de nelegalitate, ce a format obiectul dosarului nr. 744/64/2010.

Prin întâmpinarea

formulată, pârâta A.J.O.F.M. Brașov a solicitat respingerea excepției de

nelegalitate ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 195/

F din 15 decembrie 2010, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ

și fiscal, a respins excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 45 alin. (2)

din H.G. nr. 174/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a

Legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea

ocupării forței de muncă, invocată de reclamantul R.C.I., în contradictoriu cu

pârâții A.J.O.F.M. Brașov, Conducătorul A.J.O.F.M. Brașov, A.J.O.F.M. Prahova,

Conducătorul A.J.O.F.M. Prahova și cu emitentul actului, Guvernul României.

Pentru a pronunța

aceasta soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că, prin H.G. nr. 174/2002,

s-au aprobat Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002 privind

sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă.

Examinând cadrul

legal incident în cauza dedusă judecății, Curtea a apreciat că prevederile art.

45 alin. (2) din H.G. nr. 174/2002 prin care se condiționează acordarea

drepturilor prevăzute de art. 74 și art. 75 din Legea nr. 76/2002 de o

încadrare în muncă pe o perioadă de cel puțin 12 luni, nu adaugă la lege,

astfel cum a susținut reclamantul, ci doar clarifică, într-o formă explicită,

dispozițiile art. 74 și art. 75, coroborate cu cele ale art. 76 din

aceeași lege.

Prima instanță a

apreciat că stabilirea obligației de a restitui integral sumele primite conform

art. 74 și 75, în situația în care raporturile de serviciu încetează într-o

perioadă mai mică de 12 luni de la data încadrării în muncă, nu aduce atingere

beneficiilor acordate prin Legea nr. 76/2002, al cărei scop îl reprezintă stimularea

ocupării forței de muncă.

Împotriva

sentinței pronunțate de Curtea de Apel Brașov, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie, a declarat recurs în termenul legal reclamantul R.C.I.,

invocând ca temei legal dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

- În

motivarea recursului reclamantul a arătat că soluția instanței de fond este

greșită întrucât textul din lege se referă la altceva decât textul din normele metodologice.

Astfel,

textul de lege vorbește despre condițiile în care se dobândește dreptul prevăzut

de art. 74 respectiv 75 iar textul din normele metodologice vorbește despre situațiile

strict și limitativ prevăzute în care deși te-ai încadrat inițial în condițiile

de dobândire a dreptului totuși va trebui să restitui sumele de bani aferente.

Consideră

reclamantul – recurent că pentru toate celelalte situații decât cele enumerate

în art. 76, deși raporturile de muncă încetează într-o perioadă mai mică de 12

luni de la data încadrării în muncă, sumele de bani nu se restituie.

Pârâții –

intimați, G.R., A.J.O.F.M. (A.N.O.F.M.) – Prahova S.M.R.A., au formulat întâmpinare

și au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând

cererea de recurs, normele legale incidente și în  conformitate cu prevederile

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondată

pentru considerentele următoare:

În

conformitate cu art. 74 și 75 din Legea nr. 76/2002 „

Persoanele

care în perioada în care beneficiază de indemnizație de șomaj se încadrează,

potrivit legii, într-o localitate situată la o distanță mai mare de 50 km de localitatea în care își au domiciliul stabil, beneficiază de o primă de încadrare

neimpozabilă, acordată din bugetul asigurărilor pentru șomaj, egală cu nivelul

a două salarii minime brute pe țară în vigoare la data acordării; Persoanele care în perioada în care beneficiază de

indemnizație de șomaj se încadrează, potrivit legii, într-o altă localitate și,

ca urmare a acestui fapt, își schimbă domiciliul primesc o primă de instalare,

acordată din bugetul asigurărilor pentru șomaj, egală cu nivelul a 7 salarii

minime brute pe țară în vigoare la data instalării”.

Potrivit art.

76 din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și

stimularea ocupării forței de muncă (1) „

Încetarea

raporturilor de muncă sau de serviciu din inițiativa sau din motive imputabile

angajatului, într-o perioadă mai mică de 12 luni de la data încadrării în

muncă, atrage obligația restituirii integrale de către angajat a sumelor

acordate drept prime prevăzute la art. 74 și 75.

(2)

În situația nerespectării prevederilor alin. (1) recuperarea sumelor prevăzute

la art. 74 și 75 se va face pe baza deciziilor de imputare emise de agențiile

pentru ocuparea forței de muncă, care constituie titluri executorii.

Art. 45 alin.

(2) din H.G. nr. 174/2002 prevede că „

Beneficiază de

drepturile prevăzute la art. 74 și 75 din lege persoanele care se încadrează în

muncă pe o perioadă de cel puțin 12 luni.”

.

Recurentul

– reclamant a invocat excepția de nelegalitate a prevederilor art. 45 alin. (2)

din H.G. nr. 174/2002, pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a

Legii nr. 76/2002, deoarece consideră că aceste prevederi condiționează

acordarea drepturilor prevăzute de art. 74 și art. 75 din aceeași, lege de

o încadrare în muncă pe o perioadă de cel puțin 12 luni.

Înalta

Curte apreciază că întrucât în art. 76 din aceeași lege, se prevede în mod

expres ipoteza arătată la art. 45 alin. (2) din H.G. nr. 174/2002, în sensul că

angajații au obligația de a restitui integral sumele primite conform art. 74 și

75 în situația în care raporturile de muncă sau de serviciu încetează într-o

perioadă mai mică de 12 luni de la data încadrării.

Așa cum a

reținut și instanța de fond, art. 45 alin. (2) din H.G. nr. 174/2002 nu adaugă

la lege ci explică modul de aplicare al Legii nr. 76/2002, având în vedere scopul

legiuitorului de a impulsiona mobilitatea și angajarea durabilă a forței de

muncă și mai ales de a împiedica înțelegerile între angajator și angajat pentru

a eluda scopul prezentei legi de a crește șansele de ocupare a persoanelor în

căutarea unui loc de muncă pe termen mai lung, cu atât mai mult cu cât

monitorizarea și verificarea menținerii  raporturilor de muncă se face pentru o

perioadă de 12 luni în conformitate cu prevederile art. 45 alin. (3) din H.G.

nr. 174/2002.

Față de

cele reținute mai sus, constatând că instanța de fond a pronunțat o sentință

legală și temeinică, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de R.C.I. împotriva sentinței nr. 195/ F din 15 decembrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 mai 2011.