ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3702/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 41 din 26 ianuarie 2010 Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul T.N.G., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Mediului și Pădurilor și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, a suspendat executarea Ordinului nr. 1833 din 07 octombrie 2009 emis de Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, până la pronunțarea instanței de fond și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut în esență următoarele: Reclamantul a deținut funcția de director coordonator în cadrul D.S.

Timiș, fiind numit prin Ordinul nr. 1325 din 28 mai 2009 emis de Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale și a încheiat un contract de management cu nr. 80/D.S. din 28 mai 2009. Prin Ordinul nr. 1833 din 07 octombrie 2009 emis de Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale s-a desființat funcția de conducere de director coordonator ocupată de reclamant, fiind însă menținut contractul de management, a cărui modificare a constat doar în aceea că s-a modificat partea având calitatea de angajator, aceasta fiind R.N.P.R. Totodată, prin ordinul menționat, s-a dispus că de la data intrării în vigoare a acestui ordin își încetează aplicabilitatea Ordinul nr. 1325 din 28 mai 2009. Instanța de fond a constatat că reclamantul a respectat procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, care însă nu a avut ca efect revocarea ordinului atacat.

De asemenea, instanța de fond a constatat îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) pentru soluționarea cererii de suspendare a executării actului administrativ. În aprecierea îndeplinirii condițiilor menționate de art. 14, raportat la art. 15 din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a luat în considerare și prevederile din recomandarea nr. R (89) 8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștrii din cadrul CE, reținând că acest act juridic emis la nivel european a considerat că este de dorit să se asigure persoanelor o protecție jurisdicțională provizorie, fără a recunoaște, totuși, eficacitatea necesară acțiunii administrative. De asemenea, recomandarea a apreciat că autoritățile administrative acționează în numeroase domenii și că activitățile lor sunt de natură a afecta drepturile, libertățile și interesele persoanelor.

În plus, s-a arătat în același act european că executarea imediată și integrală a actelor administrative contestate sau susceptibile de a fi contestate poate, în anumite circumstanțe, cauza persoanelor un prejudiciu ireparabil și pe care echitatea îl impune ca fiind de evitat în măsura posibilului. Împotriva acestei hotărâri, pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ., se arată că una dintre condițiile intrinseci de admisibilitate a unei cereri de suspendare este aceea a existenței unui obiect ca protecție a unui drept ori a unui interes legitim, pentru realizarea cărora calea justiției este obligatorie și, întrucât interesul trebuie să fie actual, instanța de fond trebuia să rețină, în fapt, că pretenția dedusă judecății este lipsită de obiect, atât timp cât actul de eliberare din funcție a ajuns la termen anterior pronunțării și chiar introducerii acțiunii. Recurentul arată că pentru a putea fi în prezența unei acțiuni admisibile, reclamantul trebuia să facă dovada că obiectul este licit, posibil și determinat, că scopul există, este real, licit și moral și că interesul este legitim, juridic, născut și actual, personal și direct, dovadă care nu s-a făcut în cauză, cu precădere dovada condiției «actual», astfel că, în principiu, obligația instanței de fond era aceea de admitere a excepției.

R ecurentul mai susține că, potrivit Hotărârii nr. 229 din 4 martie 2009, Direcția Silvică Timiș este o unitate fără personalitate juridică, aflată în structura R.N.P.R., iar, până la data publicării O.U.G. nr. 115/2009, autoritatea publică ce se ocupa de silvicultură, cu tot ceea ce implica, a fost R.N.P.R., prin Direcțiile Silvice, regie autonomă de interes național, aflată sub autoritatea statului. Drept urmare, susține recurentul, orice pretenție îndreptată împotriva Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale este lipsită de finalitate, întrucât de la data intrării în vigoare a Ordonanței nr. 115/2009, în temeiul subrogației legale, calitatea de autoritate publică centrală a fost preluată de Ministerul Mediului și Pădurilor.

În ceea ce privește fondul cauzei, recurentul arată că în speță cel puțin condiția pagubei iminente nu este îndeplinită, susținere argumentată prin aceea că suspendarea executării este o măsură de excepție care se justifică numai dacă actul administrativ conține dispoziții a căror îndeplinire i-ar produce reclamantului un prejudiciu grav sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului, ceea ce nu este cazul. Astfel, recurentul arată că lipsirea reclamantului de drepturile salariale aferente funcției de conducere exercitate nu produce acestuia o pagubă imposibil sau greu de reparat în viitor, iar posibilitatea de acordare a drepturilor bănești de către instanță după analiza fondului cauzei și tranșarea definitivă asupra legalității actului administrativ, face ca această condiție a pagubei iminente să nu fie îndeplinită în cauză.

Prin urmare, nefiind îndeplinită condiția pagubei iminente, instanța de fond trebuia să aprecieze că cererea de suspendare este neîntemeiată. Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat este fondat, însă în limitele considerentelor ce vor fi expuse în continuare. În fața instanței de fond, în conformitate cu art. 14 din Legea nr. 554/2004, reclamantul T.N.G. a solicitat suspendarea executării Ordinului nr. 1833 din 7 octombrie 2009, emis de Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale în baza O.U.G. nr. 105/2009 privind unele măsuri în domeniul funcției publice, precum și întărirea capacității manageriale la nivelul serviciilor publice deconcentrate.

În baza acestui ordin, la data intrării în vigoare a acestuia a încetat aplicabilitatea Ordinului nr. 1325 din 28 mai 2009 emis de M.A.P.D.R., prin care reclamantul a fost numit în funcția de director coordonator în cadrul D.S. Timiș, funcție care s-a exercitat prin încheierea contractului de management nr. 80/D.S. din 28 mai 2009. Ordinul nr. 1325 din 28 mai 2009 a fost emis în baza O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice. Referitor la solicitarea recurentului de a se respinge cererea de suspendare ca lipsită de obiect, aceasta va fi respinsă deoarece suspendarea unui act administrativ în condițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 se poate cere și se poate dispune după sesizarea cu procedura prealabilă a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare.

Legea nu face nicio distincție între actele cu executare imediată sau actele cu executare succesivă și, de aceea, suspendarea se poate cere ori de câte ori este în discuție un act administrativ cu caracter unilateral. Cererea de suspendare ar fi rămas fără obiect numai dacă actul administrativ a cărui anulare se solicită ar fi fost revocat de către autoritatea publică emitentă sau ar fi fost anulat pe cale judecătorească, dar din probele aflate la dosar nu s-a produs niciuna dintre aceste situații. Mai mult, chiar art. 14 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 a subliniat efectul pe care suspendarea executării actului administrativ o are pentru că încetează orice formă de executare, până la expirarea duratei suspendării.

A accepta teoria recurentului-pârât echivalează cu lipsirea de efecte juridice a normei cuprinse la art. 14 din Legea nr. 554/2004 în privința tuturor actelor administrative cu executare uno ictu , care reprezintă de altfel regula în materie, excepția fiind reprezentată de actele administrative cu executare succesivă. Este de reținut și faptul că ține de esența instituției juridice a suspendării executării actului administrativ tocmai posibilitatea conferită persoanei vătămate de a obține întreruperea vremelnică a efectelor juridice ale actului contestat, ca o situație de excepție de la regula executării din oficiu a actului. În ceea ce privește motivele de recurs ce vizează fondul cererii de suspendare, Înalta Curte reține că acestea sunt fondate.

Suspendarea actelor administrative reprezintă o situație de excepție și ea se poate dispune numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă, condiții care trebuie îndeplinite cumulativ. Legea contenciosului administrativ a definit „cazul bine justificat”, în art. 2 alin. (1) lit. t), ca fiind „împrejurările legate de starea de fapt care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ”. Referitor la această condiție trebuie amintit că O.U.G. nr. 105/2009, act normativ în baza căruia a fost emis actul a cărui suspendare se solicită, a fost declarată ca neconstituțională, dar și O.U.G.

nr. 37/2009, act normativ în baza căruia a fost numit reclamantul în funcția publică și încheiat contractul de management, a fost declarat ca neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257 din 7 octombrie 2009. În privința efectelor declarării ca neconstituționale a acestor acte normative, trebuie amintite considerentele Deciziei nr. 414/2010 a Curții Constituționale, decizie în care s-au declarat neconstituționale și unele modificări ale Legii nr. 188/1999 și unde s-a precizat că „lipsirea de temei constituțional a actelor normative primare are ca efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestora (contracte de management, actele administrative date în aplicarea celor două ordonanțe de urgență)”.

În privința condiției „pagubei iminente”, legea contenciosului administrativ o definește, în art. 2 alin. (1) lit. ș), ca fiind prejudiciul material, viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice ori a unui serviciu public. Pentru a se considera îndeplinită această condiție nu se poate aprecia că măsura eliberării din funcția de conducere, prin ea însăși, duce la producerea unei pagube iminente. Reclamantul a făcut referire la drepturile salariale și cele adiacente de care ar fi lipsit, dar, în cazul în care acțiunea în anulare a actului va fi admisă, această problemă va putea fi analizată în cadrul acelui litigiu. Astfel fiind, Înalta Curte constată că, în cauză, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 va fi admis recursul, va fi modificată sentința în sensul respingerii cererii de suspendare, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale împotriva sentinței civile nr. 41 din 26 ianuarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată, în sensul că respinge cererea de suspendare, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 17 septembrie 2010.