ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2269/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, reclamantul P.A. a contestat, în contradictoriu cu

pârâtul Ministerul Muncii și Familiei, refuzul nejustificat al pârâtului

constând în nesoluționarea în termen legal a cererii sale înregistrate sub nr.

334312 din 20 februarie 2009.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că a solicitat pârâtului o informație cu privire la derularea

contractului individual de muncă, întrucât angajatorul nu și-a îndeplinit

obligația de a vira contribuția sa la Casa de Asigurări de Sănătate și pensia

suplimentară în cuantum legal, iar această situație i-a afectat cuantumul

pensiei recalculate, începând cu data de 01 decembrie 2005.

Prin sentința civilă nr. 1678 din 5

mai 2009 a Tribunalului București, secția a IX a contencios administrativ și fiscal,

a fost admisă excepția de necompetență materială, declinându-se competența de

soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Reclamantul a depus mai multe cereri

completatoare, după cum urmează:

- prin cererea depusă la termenul de

judecată din 5 mai 2009 pe rolul Tribunalului București, reclamantul a

menționat că a primit răspunsul cu nr. 1106 din 23 martie 2009, din care

rezultă că pârâtul nu i-a soluționat cererea adresată, deși solicitările sale

intrau în competența ministerului, în sensul că organele de specialitate ale

Ministerului Muncii și Protecției Sociale pot efectua controale la SC R.C. SA;

- prin cererea precizatoare, depusă

la dosarul Tribunalului București, secția a IX-a, la același termen de judecată

din 05 mai 2009, reclamantul a arătat că pârâtul, prin Direcția de Legislație a

Muncii, a efectuat controale la R.C. încă din anul 1991. Cu această ocazie, R.C.

a transmis pârâtului situația demersului făcut la partenerul extern pentru

obținerea returnării cotei de pensii inclusă în impozitul pe salariu perceput

prin buletinele lunare de plată și față de această situație apreciază că

pârâtul putea să răspundă cererii sale;

- la termenul de judecată din 14

octombrie 2009, reclamantul a depus o nouă cerere precizatoare prin care a

susținut că „se constituie parte vătămată", în raport de actele

administrative emise în perioada 1991-1999, care i-au creat pagube materiale

constând în diminuarea drepturilor de pensie.

Prin sentința civilă nr. 3437 din 21

octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ

și fiscal, a fost respinsă excepția lipsei procedurii administrative

prealabile, invocate de pârât, respingându-se ca neîntemeiată și cererea

formulată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut, în ce privește excepția invocată, că obiectul cererii

de chemare în judecată este refuzul nejustificat al pârâtului de a soluționa o

cerere, iar Legea nr. 554/2004 prevede parcurgerea unei proceduri prealabile

numai în cazul în care se solicită anularea unui act administrativ.

În ipoteza refuzului nejustificat,

reclamantul trebuie să facă dovada doar că s-a adresat cu o cerere autorității

publice, precum și împrejurarea că aceasta nu a soluționat cererea, deși

conform atribuțiilor legale avea această competență.

Pe fondul cererii de chemare în

judecată s-a reținut că pârâtul a răspuns reclamantului prin adresele nr. 1106

din 23 martie 2009, nr. 1778 din 13 aprilie 2009 și nr. 1710 din 15 aprilie 2009.

S-a constatat, cu privire la aceste

răspunsuri, că pârâtul a comunicat reclamantului împrejurarea că problemele

semnalate prin memoriu intră în competența de soluționare a Casei Naționale de

Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale și faptul că a trimis cererea spre

soluționare acestei autorități publice.

Direcția de Asigurări Sociale a

Ministerului a răspuns reclamantului că potrivit art. 21 alin. (2) din Legea

nr. 3/1977 (în vigoare până la 01 aprilie 2001), persoanelor îndreptățite la

pensie, care au fost încadrate în munca și la organizații internaționale,

societăți mixte sau la alte organizații din străinătate și care au primit

retribuții în valută, la stabilirea bazei de calcul a pensiei li se iau în

considerare retribuțiile tarifare de încadrare la nivelul funcțiilor similare

din țară, valabile în perioadele corespunzătoare, dacă s-au plătit

contribuțiile legale către asigurările sociale de stat.

Totodată, pârâtul a comunicat

reclamantului faptul că, referitor la perioada de activitate la care face

referire (1990 - 1999), aceasta a fost luată în considerare la stabilirea

pensiei în raport de veniturile salariale din adeverința nr. 1158 din 26 august

1999 eliberată de R.C. SA, pentru care, astfel cum rezultă din adeverință, s-a

plătit contribuția de asigurări sociale de stat.

Față de cele reținute, prima

instanță a constatat că în speță nu este vorba despre un refuz nejustificat de

soluționare a unei cereri, împrejurarea că pârâtul nu a răspuns în sensul dorit

de reclamant neconducând la calificarea răspunsului ca fiind un refuz de

soluționare a cererii.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs în termen legal reclamantul P.A., fără a-l motiva în drept.

Recurentul critică hotărârea pentru

greșita respingere ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată care are ca

obiect un act administrativ asimilat, instanța de contencios administrativ

fiind sesizată pentru a constata refuzul nejustificat al pârâtei de a soluționa

cererea pe care a înregistrat-o sub nr. 334312 din 20 februarie 2009 pentru

Direcția Legislația

m

uncii,

c

ontencios și Relația cu Parlamentul

din Ministerul Muncii și Familiei.

Recurentul-reclamant a mai arătat că

a dovedit interesul său legitim care a fost vătămat prin actul administrativ

unilateral al intimatei, fiind incidente prevederile art. 8 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004.

A mai arătat că nu a solicitat în

mod expres anularea celor două acte administrative, deoarece nu a cunoscut dacă

se mai încadra în termenele prevăzute de art. 11 alin. (4) din Legea

contenciosului administrativ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar,

intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului și menținerea ca temeinică

și legală a sentinței recurate.

Examinând sentința atacată prin

prisma criticilor formulate, cât și potrivit art. 304

1

C. proc. civ.,

sub toate aspectele, Înalta Curte constată că este legală, motiv pentru care va

fi menținută.

Instanța de fond a interpretat

corect raportul juridic dedus judecății, reținând cu privire la memoriul

adresat pârâtei chemate în judecată, că această instituție publică a răspuns

reclamantului prin adresele depuse la dosar și necontestate de

recurentul-reclamant, astfel că în speță nu este vorba de un refuz nejustificat

de soluționare a unei cereri.

Din expunerea acțiunii și cererii de

recurs, rezultă că în cauză nu există un refuz nejustificat de soluționare, negăsindu-ne

în ipoteza reglementată de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 a

contenciosului administrativ.

Soluționarea unei cereri în

defavoarea petentului, contrar așteptărilor sale sau în sensul dorit de acesta,

nu reprezintă automat, un refuz, acest caracter reieșind numai prin raportare

la prevederile legale cu care refuzul ar intra în contradicție.

Mai mult, reclamantul-recurent arată

că informațiile cerute, nu reprezintă în realitate o solicitare „de a face” așa

cum a reținut prima instanță și că de fapt această „verificare” a fost și

obținută prin: considerentele Deciziei nr. 3380 din 30 octombrie 2001

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, în dosarul nr. 120/2001, astfel că sub acest aspect nu

justifică nici un interes legitim vătămat în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004.

În cadrul unei acțiuni în contencios

administrativ, recunoașterea sau realizarea unui drept ori a unui interes

legitim vătămat este condiționată de existența unui act administrativ nelegal,

tipic sau asimilat.

Or, reclamantul nu a arătat care e

neînțelegerea concretă, aplicabilă situației individuale pentru care a chemat

pârâtul în judecată.

Împrejurarea că recurentul-pârât nu

a cunoscut dacă se mai află în termenul prevăzut de lege pentru a contesta

actele administrative emise de pârâtă conform art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004,

nu poate constitui o veritabilă critică a hotărârii recurate și nici nu poate

constitui un temei pentru anularea acestora pe cale incidentă, acesta

nesolicitând în mod expres anularea actelor menționate ca fiind date cu exces

de putere.

Având în vedere toate aceste

considerente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de P.A. împotriva

sentinței civile nr. 3437 din 21 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 30

aprilie 2010.